Iar in ziua cand intr-un fel sau altul, ne despartim de ei, in viata sau in moarte, simtim durere. Prea mare. Insuportabila. Cineva ii smulge din noi, iar noi umblam sangeranzi prin lume. In fata celorlalti, nu vrem sa parem slabi. Si atunci imbracam peste o carapace vopsita cu zambetul nostru.
De fapt, ceea ce ne doare e ego-ul nostru. Ne lipseste modul in care noi am vazut lucrurile. Ne lipseste controlul. Ne lipseste felul in care ne simteam. Caci uneori fara sa ne dam seama, ne atasam pentru ca acesta e singurul mod pe care il gasim de a ne exercita cu adevarat rolul de parinti. Sau pentru a ne construi un punct de reper. Un loc de refugiu. O oaza de stabilitate. Sau pur si simplu ne acoperim neputinta de a accepta necunoscutul. Nu ne dam seama ca usor, usor, in timp, ii transferam sarcina de a ne alina. De a ne asculta. De a ne face fericiti.
Si golul care ramane ne schilodeste. Ne atrage in el. Cu cat mai mult am transferat, cu atat mai mare e durerea. Dar sa nu uitam ca tot ce am oferit, emotie, timp sau alte rersurse, am facut-o pentru ca noi ne-am simtit bine. Ne-am simtit in confort, in siguranta. Nu am facut-o pentru celalalt. Si nu am facut-o pentru a avea ce recupera.
Doliul e firesc. In fiecare plecare. E modul nostru de a ne lua ramas bun. De a onora portiunea de drum pe care am calatorit impreuna. Atentie, insa. De multe ori vom fi tentati sa ne atasam de insusi doliul nostru. Nu e nevoie sa ne ferim de el. Avem nevoie sa-l traim si sa punem punct. Sa ne reluam pasii de copil si sa reinvatam sa mergem fara sprijin. Sa ne permitem sa fim asa cum eram cand eram copii. Intregi si intelepti. Sa spunem ce avem de vrut, sa facem ce avem de creat, sa exprimam ce avem de simtit. Sa-i lasam pe ceilalti liberi sa vrea, sa faca, sa exprime. Sa isi zboare propriul zbor.
Iar noi sa iubim libertatea pana intratat, incat la un moment dat sa ne putem intelege atasamentele. Si apoi sa ne putem detasa de ele.
Photo: Gregory Colbert, Ashes and Snow
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu