Pentru ca nu merita

De cate ori nu am spus sau macar am gandit 'nu fac ceva, nu ajut pe cineva, nu, nu, nu... pentru ca nu merita'.

Haideti sa inghetam putin imaginea si sa ne oprim putin aici. Poate ar fi mai corect sa spunem 'Nu il ajut, nu fac, pentru ca NU VREAU, nu imi doresc, nu sunt dispus, nu simt in felul asta', si nu 'pentru ca nu merita'.

Cinstit si sanatos este sa gestionam si sa ne ocupam de jumatatea noastra de drum din interactiunea cu ceilalti. Frumos este ca atunci cand simtim inr-un anume fel, sa recunoastem fata de noi si fata de altii, fara sa avem nevoie sa aruncam noroiul peste linie, in curtea celuilalt. Nu avem nevoie sa ii uratim pe ceilalti, doar ca sa ne justificam deciziile sau ce simtim, in timp ce imaginea noastra ramane nestirbita. 

Nu suntem noi stapani pe ce merita ceilalti. Nu suntem noi cei care decid cine merita si cine nu merita. Toti oamenii merita ce e mai bun. Si fiecare primeste atat cat crede el ca merita. 

Noi suntem stapani doar pe gandurile si deciziile noastre. Avem dreptul si libertatea totala sa decidem ce facem noi. Si sa respectam deciziile celorlalti. Nu e treaba noastra sa decidem pentru ei. Cat merita. Cat nu merita. 

Intradevar, exista oameni care s-au purtat frumos cu noi. Si exista oameni care s-au purtat nu chiar atat de frumos. Daca traim insa, doar din dinte pentru dinte, schema energetica a universului ar deveni foarte saracacioasa. Uneori e rolul nostru sa igienizam murdaria pe care am gasit-o in curtea noastra, desi nu e a noastra. In final, important este sa traim intr-o lume mai curata. Uneori e randul nostru sa oprim lantul platilor egale, la schimb. Uneori, e timpul sa facem diferenta intre ceea ce credem noi ca merita si ceea ce merita cu adevarat altii.

Multe din suferintele oamenilor sunt cladite pe lipsa de apreciere si pe parerile celorlalti. Stima de sine scazuta, devine apoi veriga noastra slaba, unde se prabusesc multe vise. Sau se nasc multe suferinte false. 

'Nu merita' ne salveaza pe moment constiinta de la raspundere, dar ne incarcam viitorul cu o judecata.  E mult mai simplu si mai ecologic sa spunem "nu vreau" "nu simt sa" "nu sunt dispus sa" "nu ma intereseaza sa" "nu imi doresc sa" decat "nu merita". Noi scapam de povara unei masti, iar cel din fata noastra nu e nevoit sa plece incarcat cu un rucsac de nemerite. Acel 'nu merita' pe care il avem de spus, daca intradevar asa credem, este ‘nu merita pentru mine sa...’. 

Adevarul, raspunderea, asumarea propriilor ganduri si sentimente, sunt decizii care ne elibereaza de trairi recurente, de cercuri inchise, de plati ce ni se cer in viitor. Sunt decizii care ne lasa sa traim, sa simtim, sa fim liberi.

Photo: Black and White hands by LaPastillaAzul 

Fiecare noua zi

Fiecare noua zi este un dar, pe langa care trecem adesea preocupati de gandurile noastre si celebrele "ce-mai-avem-de-facut-astazi”.  Cu ochii la ramasitele zilei, uitam adesea ca fiecare moment prezent e un eveniment in sine. Care se va topi in palma noastra asemenea unui fulg de nea. 

Fiecare moment in care ne oprim si il traim, este o ocazie de a crea bucurie. Liniste. Fericire. Zambet. Incredere.

Fiecare moment in surprindem linistea din noi, e un moment castigat. Secunda prinde consistenta si pare sa se nasca din ea, noi si noi dimensiuni. Sfera ei transparenta e captusita cu emotii si bucurie. Secunda aceea plina, pare ca nici nu vrea sa plece, pana cand noi nu ii dam drumul. Secunda aceea plina, devine nemuritoare. Si se va intoarce la noi, ori de cate ori uitam ca timpul este la picioarele noastre. 

Fiecare moment ne este dat pentru a-l transforma. Din zbucium in liniste. Din indoiala in incredere. Din lipsa in abundenta. Din intuneric in lumina. Din lacrimi in zambet. Din complicat in simplu. Din nimic, in sens.

Fiecare moment ne este dat pentru a ne demonstra ca nu exista limite. Limitele sunt iluziile noastre. Pe care noi le construim cand stam cu ochii si constiinta inchise. Puterea sta in increderea noastra. Atunci cand avem inima si mintile deschise, pentru a simti si masura fiecare moment. Asemenea unui navigator experimentat care nu se plange, ci imblanzeste vantul si valurile, pentru a croi noi destinatii si pentru a descoperi noi taramuri.

Fiecare noua zi e o infinitate de ocazii. De a nu trece cu ochii inchisi, ci de a descoperi momentele din ea si a le umple cu plin. A le implini. 

Photo by Sharon Johnstone

Suntem ceea ce alegem sa fim

E interesant, cum mintea noastra face atat de usor trecerea de la sentimentele si emotiile neplacute, iritante, inconfortabile, pe care le naste in noi un om pe care nu il placem, la caracteristicile acestuia. Un om care ne irita. Un om pe care il consideram opusul nostru in tot ce spune si face. 

Atentia noastra zboara deasupra propriilor emotii si aterizeaza exact pe capul acelui om nesuferit. Din acel moment, centrul de greutate se duce si el in cealalta parte. Nu mai e important de ce NOI simtim asa. Nu mai e important cum putem NOI face sa nu mai simtim asta. Nu mai e nimic important legat de NOI. Devine important doar el si comportamentul lui. Cuvintele alese. Mimica. Gesturile. Atitudinea. Energia negativa care zboara prin aer. Devine important el, mesagerul nostru. Cum arata, cat de nepotrivit este. Cat de diferit este de asteptarile noastre. Cat de departe este de ceea ce putem noi sa acceptam. 

In centrul acelui moment, in care in noi se naste furie, dezgust, frica, revolta, se petrece ceva. Un comutator secret face ca nu sentimentele noastre sa fie deranjante, ci personajul si manifestarile lui. Transferul din interior catre exterior se face pe nesimtite. Reactia noastra devine justificata de multimea de defecte si caracteristici josnice, pe care le putem vedea cu usurinta in acel moment, la celalalt. Incompatibilitatea cu cel din fata noastra si distanta fata de locul in care se afla el, ne dau voie sa ne simtim bine. Sa fim mai buni decat el. Sa fim superiori, nobili, educati si generosi. Ne dau voie cu usurinta sa descarcam rucsacul propriei noastre responsabilitati. 

Uitam, sau ne convine sa uitam, ca orice ni se intampla in prezent, e o consecinta a unor ganduri si fapte ale noastre dintr-un moment trecut. Candva, am ales sa cunoastem acel personaj. Am ales sa il atragem cumva in viata noastra. Una dintre frecventele noastre a rezonat cu el. L-am chemat sa ne arate ceva despre noi. Fara sa stim,  l-am chemat sa ne fie oglinda. 

Si atunci cum se face ca ne vine usor sa ne blindam in carapacea noastra si sa-l vedem pe “mesager” separat complet de noi, fara nici o legatura, incarcandu-l cu intreaga responsabilitate a comportamentului sau? Aceasta delimitare, oricat de mult confort ne-ar aduce pe moment, e doar un anestezic simplu pentru adevarul dureros, pe care ar trebui sa il aflam despre noi. E doar o masca, pe care nu vrem sa ne-o smulgem. Nefiind insa adevarul despre noi, care trebuie sa iasa la suprafata, nu ne gasim linistea. Linistea ne ocoleste. Framantarile ne imboldesc sa cautam adevarul. Sa-l descoperim. 

Ne trece rapid prin minte ca am putea avea si noi o parte de vina. Dar cu aceeasi viteza, mintea noastra rationala refuza si afiseaza sloganul “eu nu sunt asa’, "eu nu as putea fi asa”, avand cea mai buna intentie in spate si anume aceea de a ne proteja. Mintindu-ne cu nonsalanta, ca noi nu avem acea parte intunecata, urata si meschina. Ca noi suntem doar frumosi si buni. 

Si totusi, care varianta a noastra e furioasa? Si de ce? Daca noi suntem doar buni, iar cel bun din noi nu se infurie niciodata, cine este cel care se infurie? De unde vine el, si cine l-a ascuns atat de needucat in interiorul nostru?

In final,  care e marele secret? Secretul este ca undeva, in acel loc independent de realitatea imediata si neplacuta in care ne aflam, independent de personajul care ne-a generat aceste sentimente, exista un mesaj foarte simplu. 

Fiecare dintre noi, contine toate personajele bune si toate personajele rele din lume. In noi sta ingropat intreg intunericul si in noi avem toata lumina. Gradul nostru de neeaceptare a intunericului din noi, este direct proportionala cu cantitatea de furie si numarul situatiilor care vin sa ne arate aceasta eroare in care ne aflam. Cu cat mai putin acceptam o latura intunecata care exista in noi, cu atat situatiile care sa ne aduca oameni ce au aceasta latura sunt mai dese, si revolta noastra este mai mare. Iar situatia, vine sa ne propuna sa il acceptam pe cel din fata noastra asa cum e. Sa acceptam astfel, exact acea portiune de intuneric care exista si in noi. Sa ne acceptam pe noi in intregime. Cu intuneric si lumina. Sa vindecam rezistentele.

In momentul in care am ales sa negam o latura a noastra, eram poate copii, poate adolescenti, poate tineri si am simtit ca altfel nu am fi acceptati. Ca daca nu suntem buni si frumosi, nu vom avea dreptul la iubirea celorlalti. Orice fiinta functioneaza cu iubire. Pe care si-o procura in functie de posibilitati. Daca un suflet e lipsit de iubire, va crede in final ca el nu merita sa fie iubit. Acel suflet va incerca orice metoda de a-i convinge pe ceillati, platind orice pret, oricat de mare ar fi, in schimbul unui gest de bunavointa, acceptare si iubire. Doar pentru a se putea hrani o secunda cu iluzia ca daca este doar bun, va primi mai multa dragoste. Acest mecanism de aparare, foarte util in momentul initial, devine o credinta, un principiu, o parere, pe care le vom apara de-a lungul vietii cu pretul a multor tone de revolta si furie. “A fi bun” este in mintea noastra “parola” care ne asigura iubirea celorlalti, deci merita sa luptam pentru a fi perceputi asa.

De fapt, in adevar, suntem toti egali. In noi exista intreg potentialul de rau si intreg potentialul de bine. Doar ca fiecare avem cate o alta lectie de invatat despre noi. Si atunci pentru noi, se manifesta acele portiuni pe care le avem de acceptat si de invatat. Noi despre noi. Toti avem aceeasi mostenire. Suntem intregi. Nu ne lipseste nimic. Suntem si buni si rai in aceeasi masura. Ceea ce suntem insa, este dat de ceea ce alegem sa fim, avand totul la dispozitie.

Sa fii bun

E acea perioada a anului in care se poarta “sa fii bun”. Mai mult decat oricand, ti se cere "sa fii bun". Pentru ca e super “sa fii bun”. Multi dintre cunosc foarte bine aceasta haina a lui “sa fii bun”, pentru ca o imbraca zilnic. Si uneori haina devine obositoare. Grea. Ai da-o jos cateodata, dar te gandesti ca vei fi improscat cu judecati, cu acele priviri pline de dezamagire, chiar caderea ta de pe piedestal este posibila.

"Sa fii bun" e un deziderat pe care il preluam din copilarie. Pe care parintii nostri incearca sa il sadeasca in noi. 

"Sa fii bun", devine apoi un magnet pentru a atrage “admiratori’ si “beneficiari”, care desi consuma gratis, iti hranesc ego-ul, iti hranesc imaginea. Iluzia. Iti furnizeaza instant substantele chimice de care creierul are nevoie pentru a se simti bine. E ca si cum ti-ar scadea glicemia si brusc mananci o bucatica de ciocolata, care pe langa infuzia artificiala de energie, vine si cu substantele placerii si ne inunda creierul. 

Incet-incet, "sa fii bun” devine un drog. Pe care il folosim in mod reflex de cate ori gasim in noi un gol, o lipsa, un tipat. Devenim dependenti de nevoia de a fi buni. 

Fara sa ne dam seama, "sa fii bun", devine apoi o haina obligatorie, pe care vrem-nu vrem trebuie sa o imbracam in fiecare zi. Indiferent ce  vrem sa purtam, trebuie mai intai sa asortam cu “sa fii bun”. Cu timpul, devine o a doua noastra piele. O piele artificiala care insa, nu ne mai da voie sa comunicam liberi cu universul din interior catre exterior si viceversa. O masca ce ne cenzureaza nevoile mai intunecate tinandu-le ascunse. E un tonomat, care ne cere sa ne lasam folositi, sa ne incalcam sentimentele, de fiecare data cand vrem sa aratam bine, sa ne simtim bine, sa fim apreciati, validati, integrati.

Suntem buni pentru ca asta se cauta, pentru ca asta se cere, pentru ca asa se face, pentru ca suntem dependenti de imaginea noastra de oameni buni, pentru ca daca nu suntem niste oameni buni, cine suntem? 

Fuga de partile noastre intunecate, frica de respingere, ne-cunoasterea si ne-asumarea propriei fiinte, ne impinge si ne motiveaza sa raspundem de fiecare data “da” la fiecare apel de tipul “sa fii bun”. 

Acest “sa fii bun” artificial, social, impus, este de fapt scurtatura, inlocuitorul, “indulcitorul sintetic” al adevaratei bunatati  pe care ar trebui sa o descoperim la capatul calatoriei de autocunoastere. Este acea parte din noi, care raspunde cu generozitatea universului, fara sa mai primeasca  rasplata ciocolata-pentru-ego, ci care are, stie, simte, respira bunatatea, ca parte a universului. 

In acel moment suntem buni, pentru ca asa suntem. Pentru ca ne-am permis sa nu fim buni, am permis partilor intunecate sa fie, sa aiba sanse egale cu bunatatea din noi, si AM ALES. Dupa ce am cunoscut ambele parti din noi.

Atata timp cat ne imbracam sufletele dupa regulile, legile si asteptarile celorlalti, nu vom cunoaste adevarata bunatate a propriului spirit. Doar acceptandu-ne toate partile, pe masura ce ne apar in constiinta, adevarata bunatate se poate lasa descoperita. “Sa fii bun” este o masca ce ne consuma, si in final ne poate intoxica. Adevarata bunatatea este naturala, transparenta si autentica. Si energia pe care ne-o transmite este de calibrul divinului.

Reinvatarea bucuriei

In momentele de tristete, de depresie, de anxietate, in momentele in care gravitatia negativului ne atrage atat de mult catre ea, devenim impermeabili la bucurie. La frumusete. 

In timp ce programele noastre ruleaza doar filme tragice in care noi suntem victimele inocente, prinse prea devreme in plasele raului, interpretand pe rand rolurile din povestile copilariei, in varianta “neinteles si neapreciat de nimeni”, ne pierdem senzorii nostri care surprind bucuria, care genereaza bucuria, se defecteaza si esueaza in a o mai sesiza.

Zilele incep sa se imbrace in gri, zambetele sunt din ce in ce mai schematice, iar placerea simpla a bucuriei dispare dintre optiunile simturilor. Ochii refuza sa vada frumusetea unei dimineti, un compliment este interpretat ca o insulta, si toate asteptarile au un minus in fata.

Dupa ce aceasta stare de fapt persista o vreme, pentru a redobandi capacitatea de a primi si a genera bucurie natural, e nevoie de exercitiu, de vointa, de consistenta, de incredere, de perseverenta. De antrenament. Uneori, trebuie reinvatata exact ca o limba straina. Ca mersul, dupa un accident.

O bucurie, intr-o mare de depresie, nu va rezista niciodata. Se va topi, se va pierde si nu va indrazni sa mai apara. Imaginea noastra va fi asociata cu norii. Si va fi greu sa ne purtam altfel. 

Incet, incet, ne pierdem motivatia pentru a zambi. Si pentru a ne bucura. Ne pierdem motivatia pentru a trai. Ne e atat de greu sa ne mai imaginam soarele de sub bariera noastra de nori, incat, bucuria altora ni se pare indecenta, nedreapta, nejustificata.

Multe conexiuni, multe punti, in creierul nostru, cu alti oameni, se pierd, se rup. Tristetea si depresia ne indeamna la izolare. Speram sa nu mai fim nevoiti sa suportam bucuria altora si sa nu mai fim nevoiti sa dam socoteala de lipsa noastra de bucurie. Momentul in care alegem sa cedam, e momentul in care bucuria noastra moare.

Din acel moment, lumea noastra va fi distorsionata si decolorata, insipida si fara rost. Singura noastra preocupare va fi pentru proprii nori din ganduri negre si cum sa dezaprobam mai mult bucuria altora. 

Din pacate, pentru a invinge aceasta stare e nevoie de un soc, de o forta atat de puternica, incat sa dizolve toate carapacele, toate gratiile, toate zidurile pe care ni le-am construit. Aceasta forta poate fi o iubire puternica, sau o pierdere puternica. O revelatie sau o vointa puternica.  Oricum ar fi cantitatea de efort pentru a reinvata bucuria, este enorma. V-ati gandit vreodata ca zambetul poate fi greu, de plumb si a zambi poate fi cel mai obositor lucru din lume? 

Luptati-va pentru fiecare bucurie simpla. Savoarea unei dimineti. Exersati bucuria. Deschideti fereastra si inspirati o bucata din ziua ce se naste. Deveniti experti. Bucurati-va de stropii de ploaie, de fulgii de zapada, de ramurile copacilor care strajuiesc drumul. Faceti-va din bucurie un reflex. Zambiti des. Multumiti des. Ajutati des pe altii. Duceti-o cu voi peste tot. Alegeti-va o mascota, o floare, o brosa,  un simbol si stocati bucurie acolo. Daca ati uitat sa o luati, gasiti-o peste tot acolo unde mergeti. Gasiti in fiecare om, in fiecare intalnire, in fiecare intamplare, un motiv de bucurie. 

Dati voie bucuriei sa faca din nou parte din voi. Lipiti-o de sufletul vostru si nu ii mai dati drumul. Oricand vedeti pe cineva care are nevoie, faceti-i o bucurie, fara sa stie. Daruiti. DAR, invatati sa o si primiti. Sa o descoperiti in voi. Si in ceilalti. In jurul vostru. Sa o doriti. Si sa o traiti integral. In cantitati nelimitate.

Photo: 

“Forsythia is pure joy. There is not an ounce, not a glimmer of sadness or even knowledge in forsythia. Pure, undiluted, untouched joy.”

~ Anne Lindbergh

Problema sau solutie?

Intre a pleca dintr-o si a ramane intr-o relatie nu exista nici o diferenta, atata timp cat a avea acelasi tip de experiente este modul nostru de a trece prin viata.

Putem pleca, alegand sa nu ne mai vedem defectele in ceilalti. Putem alege sa traim din “inceputuri”. 

Din acele momente, in care nu vine vorba inca, despre ce ne deranjeaza. Doar ca inevitabil, dupa acest inceput vine ceea ce dam noi relatiei. Momentul oglinzii. Momentul in care ni se pune intrebarile: ai invatat despre tine?, esti pregatit sa te accepti?, ai spart tiparele care incercau sa te ascunda? Putem pleca, pana gasim pe cineva, de la care noi sa putem accepta cele mai grele lectii despre noi insine.

Putem pleca, si uneori ne putem intoarce in acelasi loc. La aceasi persoana. Legaturi nevazute ne vor ghida pasii catre lectia trisata. De multe ori, aceasta intoarcere e lectia umilintei. E lectia in care ti se cere sa cedezi bucati din tine, doar pentru a fi calcate in picioare. E lectia curajului de a pune punct.

Sau putem ramane. Si aici, putem ramane fara sa invatam nimic. Si viata se transforma intr-un camp de lupta. Viata devine lupta dintre cei doi. Cei doi devin dependenti de lupta. Cuvintele se transforma in sare aruncata pe carne sfasiata. Lupta se termina cand moare viata din primul.

Sau putem ramane transformandu-ne din problema in solutie. Invatand lectie dupa lectie, cu ochii larg deschisi in permanenta catre posibilitatea ca tu sa te poti intelege. Invatand sa renunti la a face realitatea acceptabila, cioplindu-l pe celalalt. Invatandu-te pe tine, pana nu mai apare nimic gresit in oglinda.

Abia atunci, putem transforma plecarea intr-o decizie a noastra. Ne vom putea transforma din problema, in solutie. 

Bucuria drumului

De cate ori nu ati trait aceasta situatie? In masina, in coada de masini mai exact, un pic in intarziere, sau pur si simplu, plictisit, te uiti stanga, te uiti in dreapta si pe ambele sensuri masinile circula, inainteaza cu viteza chiar. Eziti un moment, apoi te hotarasti. Semnalizezi, tragi de volan, intri pe banda din stanga. Nu apuci bine sa multumesti celui din spate, pentru ca te-a lasat sa intri si toate masinile de pe banda ta se opresc imediat cum ai aparut tu. Deja vu? Deja da. 

Sau, invers, de cate ori luand decizia de a ramane totusi pe banda ta, constati ca ii depasesti peste 100 de metri pe cei care treceau cu atata viteza pe langa tine si inaintezi mult mai mult. Sau dupa o serie de depasiri alternative, la semafor, sunteti amandoi in aceeasi pozitie?

La fel si in viata. Reactionam cu intensitate, pe segmente scurte, pe moment. Vrem ca in fiecare moment sa fim noi cel mai in fata, sa fim cei mai buni, primii tot timpul. Orice segment invins ne produce durere, nemultumire, frustrare, furie. La fel ca in povestea noastra, viata nu poate fi judecata pe segmente atat de scurte, cum ar fi cativa zeci de metri, o zi, o saptamana, uneori chiar luni.

Viata trebuie privita in ansamblu. Destinatia e orizontul provocator. Uneori de neatins intr-o viata. Toata semnificatia drumului sta in cantitatea de bunatate, frumusete si bucurie pe care putem sa le oferim si sa le primim de-a lungul lui.

Nu conteaza pe ce portiune te afli, cat de mult ti se pare ca inainteaza ceilalti. E drumul lor. Nu stii costurile pe care le platesc. Poate ca viteza lor e mai mare, dar poate au pierdut din capacitatea de a se bucura. 

Viata e formata din drumul asfaltate, ne-asfaltate, gropi, dealuri, ape, varfuri de munte. 

Uneori esti nevoit sa astepti, doar pentru a fi pregatit pentru etapa urmatoare. Sau pentru a asimila ceva ce ai trait intens inainte. Pentru a procesa o schimbare. Pentru a acumula forta. 

Alteori esti in goana. O goana atat de mare incat uiti de tine. Viteza si performanta sunt singurele peisaje pe care ochii tai le vad. Pentru ca la un moment dat e nevoie si de actiune. E nevoie de acele realizari care sa iti demonstreze tie in fata ta, ca poti. Mult. Ca esti bun. Si din aceste realizari te vei hrani atunci cand ti se cere sa ai rabdare, sa stai, sa nu ai. 

Alteori, ai mers prea repede si te-ai ratacit. Sau ai intrat pe drumul altcuiva. Atunci, e nevoie sa faci cativa pasi inapoi. Sa te intorci intr-un punct cunoscut. Sau sa ocolesti. Si sa te intorci cumva la tine. 

Ori de cate ori, simtiti senzatia de stagnare si ceilalti toti par ca zboara, intoarceti-va la comparatia cu voi. Amintiti-va unde si cat de repede vreti sa ajungeti voi si atat. Scoateti competitia din discutie. Si necunoscutele. Ramaneti la ceea ce tine de puterea voastra. La incredere. La rabdare. La vointa. La acceptare. La imaginea de ansamblu si obiectivele pe termen lung. La ceea ce se afla in inima voastra. Ea este receptorul de bucurie. Ea este cea care va alimenteaza toate celulele cu energie, cu motivatie cu forta. Ea este cea care ne conecteaza. Cu ceilalti. Cu universul. Ea este cea care da sens drumului si lasa urmele pasilor tai intipariti pe asfalt. 

Aminteste-ti sa te bucuri in timpul drumului. Aminteste-ti sa daruiesti bucurie. Si drumul se va transforma pentru tine.