Cine ia deciziile pentru tine?

Exista perioade in viata noastra cand stim ca lucrurile nu merg asa cum ne-am dori, cei carora le dedicam timpul nostru, nu sunt cei alaturi de care potentialul nostru este implinit la maxim. Ceva ne spune in aceste perioade de aparenta liniste, ca poate ar trebui sa schimbam ceva. Si totusi nu o facem. Continuam sa navigam pe o sinusoida fina, care ne aduce cand o bucurie minuscula, cand o dezamagire si invatam cumva sa ne mentinem echilibrul intre aceste doua stari.

Si totusi, la un moment dat, dezamagirea incepe sa capete greutate. Asteptarile noastre devin mai consistente si dezamagirile mai intense, mai agresive, lasand urme mai adanci, declansand reactii mai dure. Intrebarile si indoielile se infiltreaza mai adanc si asemenea apei care intra in crapaturile fine ale pietrelor, croiesc crevase care cu timpul vor deveni gropi si goluri.

Apoi, de obicei, intervine criza. Cei de langa noi pleaca sau gasesc undeva un sambure de curaj si recunosc minciuna pe care ne-au servit-o cu acordul nostru. Cea pe care noi am simtit-o prin acel ‘ceva nu e in regula’, ‘ceva nu merge’. Se intampla ceea ce era firesc sa se intample. Universul desface minciuna si ne ofera din nou sansa de a ne asculta inima.

Ce facem noi in majoritatea cazurilor? Ne refugiem in ego-ul inflamat de urmatoarele capcane: “Cum sa ma paraseasca pe mine?”, “Cum sa imi spuna mie asa ceva“- si aici poate fi orice construct mental pe post de explicatie: nu sunt frumos/frumoasa, nu sunt destept/desteapta, nu sunt slab/slaba, sunt prea frumos/frumoasa, sunt prea destept/desteapta, sunt prea slab/slaba. “Cum sa ma paraseasca pe mine pentru cineva care in opinia mea arata la fel, sau chiar mai rau?”

Si aceasta samanta care incepe clasic cu “Dar de ce … mie?” reprezinta o cale sigura de a fugi din nou de adevaratele intrebari pe care ar trebui sa ni le adresam noi insine. Fuga devine obsesiva. Ne acapareaza intreaga gandire. Ne lasam obsedati de acest ‘dar de ce mie, cand eu nu am gresit cu nimic?’, aruncandu-ne intr-o transa hipnotica in care aceasta intrebare obsesiva ne va purta pana la urmatoarea persoana potrivita sa ne reflecte acelasi lucru. Incepem o noua relatie, simtim din nou acea nepotrivire, dar de data asta suntem dispusi sa luptam, nu? Nu mai suntem dispusi sa mai trecem printr-un nou esec. Ce o sa spuna lumea? Si incepem sa facem eforturi: sa fortam lucrurile sa se potriveasca, sa taiem de la noi bucata care nu se potriveste si sa compensam cu efort acolo unde celalalt nu pune nimic.

Ce ar trebui sa facem in tot acest timp? Sa ne oprim din ‘de ce mie?” si sa ne dam seama ca tot ce se intampla are legatura doar cu noi. Nu are importanta de ce a facut celalat ceva. Sa ne oprim si sa vedem ce simtim noi, ce vrem noi dincolo de toti ceilalti.

Sa ne luam un moment de ragaz si sa ne uitam cu ochii deschisi in urma noastra la drumul parcurs. Sa vedem cat de mult ne-am ascultat inima atunci cand am facut alegerile? Si daca nu am fost noi cei care am luat acele decizii, cine era acel cineva din capul nostru, care vorbea peste noi? Erau parintii, era lumea, erau prietenii, colegii, societatea, religia? Cine locuieste in mintea noastra si are atata autoritate incat sa suprascrie vocea inimii si ia decizii care se intorc mereu impotriva noastra?

Intrebarea ar trebuie sa fie nu “De ce mie?” ci “Ce credinte si valori am preluat si de la cine, care ma fac sa iau decizii din frica?” De ce sunt de acord sa trec peste inima mea, atunci cand simt ca nu e in regula. Ce frica ma indeamna sa fac asta? Frica de a nu ramane singur? Frica de a nu ramane niciun Fat Frumos sau Ileana Cosanzeana pentru mine? Frica de a fi stigmatizat de societate pentru ca nu m-am inscris in normele ei? Frica de a fi considerat un ratat pe toate planurile? 

De ce fugim de noi si ne focusam pe ce spun sau fac ceilalti? Pentru ce, ceea spun ceilalti e mai important? Pentru ca ne e frica de ce cred si spun ceilalti. Pentru ca avem nevoie de aprobarea celorlalti.

Si daca frica aceasta ne-a facut sa luam intotdeauana decizii gresite, ce-ar fi  ca macar o data sa ascultam doar de inima noastra? Sa facem acest pact cu noi insine, dupa ce reusim sa acceptam locul in care suntem acum. Dupa ce acceptam intreg drumul nostru, cu suisuri, coborasuri, greseli si indoieli.

Acum sunt aici. Aici si acum. Si tot ce a fost in urma a trecut. Sunt aici si acum si nu imi lipseste nimic. De acum, singura voce de care voi asculta este inima mea. Si crezi sau nu, acest moment de decizie stabileste cu cine te vei intalni si ce vei trai in viitor. Pentru ca acceptarea de sine, alinierea cu tine si angajamentul de a  nu iesi din cuvantul inimii sunt cele mai eliberatoare actiuni. Si reprezinta intoarcerea ta catre tine. 

Pentru ca singura ta misiune pe acest pamant este sa ramai autentic si fidel fata de ceea ce simti, fata de talentele tale unice, fata de ceea ce inima ta valideaza.

Frica distruge libertatea. Frica hipnotizeaza si ne tine in transa. Frica ne deconecteaza de inima si ne tine doar in puterea mintii. Frica e instrumentul prin care mintea crede ca ne protejeaza de schimbari. Chiar si de acelea care ne sunt benefice. Frica ne paralizeaza vointa. 

Si daca vrem sa ne folosim de puterea fricii, ar trebui sa ne intrebam: ‘Daca eu am fost trimis pe acest pamant cu misiunea de a ma exprima pe mine insami, de a-mi urma chemarea, de a face ceea ce stiu si imi place si eu nesocotesc prin tot ceea ce fac misiunea mea, ce mi se va intampla?' 'Nu cumva universul va gasi o modalitate de a ma corecta? De a ma aduce inapoi? Si atunci, nu cumva imi risipesc viata, facand totul impotriva mea, doar pentru a invata ca trebuie sa imi ascult inima? Nu cumva voi ajunge intr-un punct in care va fi prea tarziu si nimanui nu ii va mai pasa?' 

Tu poti schimba totul in orice moment. Si doar tu esti singurul care o poate face. De aceea, fa-ti o obisnuita din a reflecta in fiecare zi asupra ceea ce crezi, de unde vine acea credinta si daca iti aduce vreun beneficiu sau nu. Este ceea ce crezi si ceea ce vrei cu adevarat?

Creatorul tau si intreg universul te-a creat pe tine asa cum esti si ti-a dat dreptul de a te exprima si de a simti in felul tau unic. Ti-a cerut un singur lucru. Sa fii tu insuti. Si singurul mod in care poti respecta perfectiunea creatiei este sa fii autentic. Sa crezi in tine. Nu ai nevoie de aprobarea nimanui. Nici a parintilor, nici a bisericii, nici a prietenilor, nici a colegilor, nici a societatii. Nu ai nevoie de aprobarea nici uneia dintre vocile care si-au facut lacas in capul tau. Ai nevoie doar de aprobarea inimii tale. 

Pentru ca nu merita

De cate ori nu am spus sau macar am gandit 'nu fac ceva, nu ajut pe cineva, nu, nu, nu... pentru ca nu merita'.

Haideti sa inghetam putin imaginea si sa ne oprim putin aici. Poate ar fi mai corect sa spunem 'Nu il ajut, nu fac, pentru ca NU VREAU, nu imi doresc, nu sunt dispus, nu simt in felul asta', si nu 'pentru ca nu merita'.

Cinstit si sanatos este sa gestionam si sa ne ocupam de jumatatea noastra de drum din interactiunea cu ceilalti. Frumos este ca atunci cand simtim inr-un anume fel, sa recunoastem fata de noi si fata de altii, fara sa avem nevoie sa aruncam noroiul peste linie, in curtea celuilalt. Nu avem nevoie sa ii uratim pe ceilalti, doar ca sa ne justificam deciziile sau ce simtim, in timp ce imaginea noastra ramane nestirbita. 

Nu suntem noi stapani pe ce merita ceilalti. Nu suntem noi cei care decid cine merita si cine nu merita. Toti oamenii merita ce e mai bun. Si fiecare primeste atat cat crede el ca merita. 

Noi suntem stapani doar pe gandurile si deciziile noastre. Avem dreptul si libertatea totala sa decidem ce facem noi. Si sa respectam deciziile celorlalti. Nu e treaba noastra sa decidem pentru ei. Cat merita. Cat nu merita. 

Intradevar, exista oameni care s-au purtat frumos cu noi. Si exista oameni care s-au purtat nu chiar atat de frumos. Daca traim insa, doar din dinte pentru dinte, schema energetica a universului ar deveni foarte saracacioasa. Uneori e rolul nostru sa igienizam murdaria pe care am gasit-o in curtea noastra, desi nu e a noastra. In final, important este sa traim intr-o lume mai curata. Uneori e randul nostru sa oprim lantul platilor egale, la schimb. Uneori, e timpul sa facem diferenta intre ceea ce credem noi ca merita si ceea ce merita cu adevarat altii.

Multe din suferintele oamenilor sunt cladite pe lipsa de apreciere si pe parerile celorlalti. Stima de sine scazuta, devine apoi veriga noastra slaba, unde se prabusesc multe vise. Sau se nasc multe suferinte false. 

'Nu merita' ne salveaza pe moment constiinta de la raspundere, dar ne incarcam viitorul cu o judecata.  E mult mai simplu si mai ecologic sa spunem "nu vreau" "nu simt sa" "nu sunt dispus sa" "nu ma intereseaza sa" "nu imi doresc sa" decat "nu merita". Noi scapam de povara unei masti, iar cel din fata noastra nu e nevoit sa plece incarcat cu un rucsac de nemerite. Acel 'nu merita' pe care il avem de spus, daca intradevar asa credem, este ‘nu merita pentru mine sa...’. 

Adevarul, raspunderea, asumarea propriilor ganduri si sentimente, sunt decizii care ne elibereaza de trairi recurente, de cercuri inchise, de plati ce ni se cer in viitor. Sunt decizii care ne lasa sa traim, sa simtim, sa fim liberi.

Photo: Black and White hands by LaPastillaAzul 

Managementul propriilor decizii

De cate ori nu ne-am intrebat, stand in pragul indoielii, daca e bine sa facem intr-un fel sau in altul. Ambele variante aveau elemente pro-contra, unele rationale, solicitari sociale: cum ar trebui, cum s-ar cuveni, altele emotionale, care declansau sentimentul de vinovatie, de regret. Stand in mijlocul intersectiei, ambele drumuri pareau egal de valabile. Cu cat timpul trecea, hotararea devenea din ce in ce mai grea, dar si mai inevitabila. 

Si totusi, cum putem sa evaluam doua optiuni, dintre care evident doar una reprezinta drumul nostru adevarat? Cum putem sa alegem varianta corecta, si sa nu mai pierdem vremea pe ulitele gresite ale alegerilor defectuoase? Cum putem sa ne pastram drumul drept si sa nu ne pierdem in cartiere incerte, in mijlocul unor straini pe care cu greu ii vedem facand parte din viata noastra. Exista oare vreo metoda? 

In primul rand, avem cateva indicii clare. Pe care de multe ori, ne e usor sa le ignoram, nu stim sau nu credem ca e corect.

INTUITIA: Unul, primul, cel mai adevarat si care nu greseste e intuitia. Pentru a ne asculta intuitia, trebuie sa stim cand apare, sa avem incredere 100% in ea si sa o ascultam. Trebuie doar un strop de atentie si un strop de autoprezenta. Vocea intuitiei sau "gandul lui Dumnezeu" apare in primele fractiuni de secunda dupa momentul indoielii. Si reprezinta ceea ce simti fata de cele doua variante. Simti o strangere de inima, simti un NU sub forma unei pietre in stomac, a unei greutati in piept sau o durere inexplicabila in muschi? Atunci varianta respectiva, nu e pe harta ta? Dupa acest moment, apare inevitabil "vocea ratiunii" care incepe si analizeaza, introduce normele sociale, introduce asteptarile celorlalti, argumentele financiare, logica. Si pentru ca e aservita ego-ului, incepe sa construiasca o pledoarie similar avocateasca despre cum ar trebui sa alegi varianta pe care intuitia ta a respins-o. Si de cele mai multe ori, a reusit sa ne convinga, nu-i asa? Indiferent ca ai luat-o sau nu pe drumul propus de minte, nu te opune. Inseamna ca mai ai putin de asteptat pana cand vei fi pregatit sa mergi pe drumul principal. Remuscarile, impotrivirea, sa iti spui constant "ce slab am fost", "ce prost am fost" nu fac decat sa iti prelungeasca sederea pe ulitele laterale, intarind rezistenta ta la a fi tu insuti. 

VINOVATIA: Un al doilea indiciu fara gres, este chiar vinovatia. Atunci cand te simti vinovat, ca nu simti cum se asteapta de la tine, e semnul cel mai clar, ca te afli in locul gresit. Sentimentul de vinovatie, e asemenea unei alarme care te avertizeaza ca trebuie sa pleci de acolo si in acelasi timp, ca undeva in trecut te-ai mintit. Nimeni nu e vinovat ca tu te simti vinovat. Insa, e semnul clar ca nu te afli pe drumul bun.

INDOIALA: La fel de relevant este un al treilea indiciu. Si anume: indoiala in sine, ezitarea, amanarea. De cate ori te surprinzi intr-una dintre aceste stari, vis-a-vis de optiune, poti fi sigur ca nu trebuie sa mergi pe calea aceea.

Si daca avem atatea instrumente, atatea indicii, cum de ne este uneori atat de greu sa alegem, sa decidem. Cum ne trezim atunci, de multe ori, alegand varianta cealalta de care nu eram siguri? E foarte simplu. Amintesc doar cateva cauze pe care ar fi bine sa le constientizam si sa le exploram.

LIPSA DE CONECTARE CU NOI INSINE: Lumea in care traim, ne-a invatat sa ne distragem singuri atentia de la ce simtim. In loc sa fim atenti la momentul intuitiei, mai bine ne verificam telefonul, emailul sau bantuim pe internet. 

COMPLEXE DIN COPILARIE: Complexele de inferioritate pe care le-am achizitionat in copilaria frageda, fara sa stim, ne fac adesea sa nu valorizam ce simtim noi, ce vrem noi, ci submisivi, sa ne predam vointei altora, sfarsind prin a trai mutilati, chiar acceptand resemnati uneori ca asa e mai bine. 

NATURA INVIZIBILA A INDICIILOR: In plus, ne e usor sa alungam propriile sentimente, sa negam ce simtim, sa luam intuitia in ras, pentru ca toate astea sunt invizibile, nu exista intr-un manual care poate fi consultat si care e acceptat de toata lumea. Spre deosebire de normele sociale care sunt "scrise" adanc de generatii si care au forta de a crea presiune, ce simtim noi, e doar in noi si uneori efortul de a sustine, de a sta drept si fidel sentimentelor noastre e mult peste senzatia ca vom dezamagi, ca vom fi condamnati, ca vom gresi, ca nu vom mai fi acceptati, iubiti, ca vom fi abandonati. Si in acel moment, gasim motivatia, argumentele si forta de a face ceva ce nu vrem. Reusim sa ne auto-convingem. Si sa ratacim pe un traseu care nu e al nostru, obositi, fara motivatie, depersonalizati si tristi. Pana cand intr-o zi vom avea curajul sa ne incredem intr-unul unul din cele trei instrumente interne de mare finete pe care le-am avut si le vom avea in permanenta acordate cu nordul nostru. 

IN LOC DE CONCLUZIE

Atunci cand ne aflam intr-un loc strain si nu stim drumul, care e metoda cea mai simpla. La prima intersectie facem dreapta. Daca ne simtim din nou rataciti, mai facem o data la dreapta. Vi s-a intamplat si voua sunt convinsa si drumul cel bun a aparut la un moment dat, desi criteriul la dreapta, nu are nici o legatura cu logica. Si totusi functioneaza. De ce atunci cand ne aflam intr-o intersectie, si ambele drumuri ni se par la fel de valabile, unul argumentat emotional de ceea ce simtim, al doilea argumentat rational de ceea ce se asteapta de la noi, de ce sa nu facem la dreapta. Dreapta in acest caz inseamna emisfera dreapta, emisfera nestructurata, emisfera intuitiei care are legatura directa cu ce ne dorim, ce ne place, ce suntem cu adevarat.