Limbajul si mesajele corpului

Traim destul de mult in casa noastra fizica, in corp. Corpul, ne cere atentia destul de des si poate sa ne decupleze intr-o clipa, de la intentiile, gandurile si faptele care nu se potrivesc cu evolutia noastra. Corpul nostru este o oglinda a ceea ce traim, gandim si credem in invizibil. In corpul nevazut al energiei gandurilor si faptelor noastre. Corpul nostru fizic ne semnaleaza imediat un dezechilibru pe care noi il traim, o greseala pe care noi o comitem fata de noi insine, o lipsa de respect pe care noi o toleram fata de ceea ce suntem si am putea deveni, o ignorare a nevoilor noastre mai inalte. Corpul nostru este harta perfecta catre evolutia noastra. Ceea ce avem de facut, este doar sa il respectam. Sa il recunoastem si sa il consideram un sanctuar, un templu al spiritului nostru. Sa il ingrijim, sa il ascultam, sa il antrenam, sa il cooptam in evolutia noastra. 

Corpul nostru, ca orice alt tip de energie are nevoie de miscare, pentru a se modela, pentru a se imbogati, pentru a se ‘informa’ cu alte energii din jur, pentru a se curata si regenera. Corpul nostru fizic, e nevoit de multe ori ‘sa strige’ la noi, printr-o durere, sau sa ‘ne doboare’ de tot, pentru a ne atrage atentia ca suntem pe un drum gresit. 

Daca am putea, in acel moment de durere, sa ne mutam din nevoia noastra de atentie, si sa ne ascultam corpul, sa intelegem ce vrea sa ne transmita si sa-i multumim; sa ‘ne vindecam’ sufletele pentru a ne trata corpul, am observa uimiti ca acest templu, care ne-a fost dat pentru a onora esenta noastra divina, este in echilibru, si ne serveste perfect atunci cand noi suntem in pace, in liniste si armonie cu noi insine si cu cei din jur.

Ce facem noi de obicei, insa, cand suntem trasi de maneca? Cu o raceala, cu o durere, cu o intepenire a gatului, cu o amortire a mainii, cu spatele, cu capul, cu maseaua, cu genunchii? In loc sa ne oprim pentru un moment si sa facem doi pasi in spate, sa ne amintim daca nu cumva ego-ul nostru este cel care s-a napustit asupra altcuiva, incercand sa-l domine, sau poate s-a pitit si s-a lasat dominat, noi, ignoram semnalele corpului si ne continuam periplul egotic de cucerire, lasandu-ne jigniti, infuriati, ofensati, judecand in stanga si in dreapta. Si in tot acest timp, nu facem decat sa strangulam energia si comunicarea energetica cu exteriorul, si sa ne focusam doar pe acea mica si neinsemnata portiune a ego-ului care a fost ofensata. Investim acolo, toata energia pretioasa a corpului, pana la limita de decuplare automata, cand dezechilibrul declanseaza un scurtcircuit. O boala. Mai usoara sau mai serioasa.

Orice interactiune cu cineva, orice ni se intampla, orice simtim cand ni se spune sau ni se intampla ceva, sunt doar moduri, limbaje prin care noi comunicam cu noi insine si cu exteriorul. Sunt modalitati prin care universul incearca sa isi faca loc in noi si sa ne arate acele aspecte la care avem de lucrat. Sunt moduri in care unele parti din noi sunt activate, pentru a a fi intelese si acceptate. Nu judecate si etichetate. 

Fiecare dintre noi suntem un ghem de energie, legati de pamant prin acest corp fizic, tridimensional, miscandu-ne, innotand intr-o mare de energie universala. Nu intotdeauna suntem suficient de permeabili si flexibili, pentru a ne adapta atunci cand interactionam sau trecem printr-o energie diferita de a noastra. Si asta, pentru ca noi ne cunoastem propria energie. Suntem familiari cu ea. Ne simtim confortabil cu ea. Si orice diferenta ni se pare perturbatoare. Prima reactie este sa ne luptam, sa rezistam oricarei schimbari propuse din exterior, pentru a ne conserva senzatia de cunoscut. Confortul obisnuintei. Pentru asta, ne imbracam corpul cu o armura, inchidem toti porii, pentru a nu lasa nici o informatie energetica sa ne atinga sau sa ne schimbe. Pozitia noastra se schimba de la cea de adaptare dinamica la cea de aparare si rezistenta. Corpul devine rigid, mentalul preia armele si ego-ul conducerea. Ne izolam in acel moment, de spiritul nostru, care ramane in afara acestei lupte si nu mai poate comunica cu noi prin armura metalica si densa. Alimentarea energetica cu exteriorul, odata taiata, incepem sa consumam resursele pe care le avem. La sfarsitul bataliei, in functie de ‘tematica’ si ‘adversar’, corpul ramane fara anumite resurse. Raportul dezechilibrului ne este prezentat prin durerea sau boala aparuta in organism. 

Dar, de ce ne este mai usor sa tratam efectele, fara sa vedem sau sa cautam adevaratele cauze? De ce ne este greu sa trecem peste intensitatea unei dureri fizice si sa vedem ce gand, ce judecata, ce actiune a noastra asupra altora, a declansat acest dezechilibru? Cum se face ca nu ne trece prin minte, ca poate noi am fost cei care am spus sau am facut ceva intruziv, prin care am agresat, manipulat, folosit pe altii, si acele reactii ale lor, care nu ne plac, sunt doar o oglinda intoarsa catre noi, pentru a ne arata ce am gresit? 

Focusul pe material, pe nevoile noastre fizice, imediate, concrete, ne poate bloca de multe ori, acea legatura subtila cu partea noastra energetica si spirituala. Mentalul, vorbaret si vocal isi propaga si isi impune parerile, astfel incat noi sa fim protejati de orice informatie care ar putea sa nu ne convina. Mintea noastra are ca scop sa ne protejeze cu orice pret, pe moment. Nu contine dimensiunea temporala si nu stie ca pe termen lung ne poate face rau, daca ii lasam fraiele.

Ca si in jurul nostru, cel care striga mai tare si este mai agresiv, este ascultat primul. Corpul, care e cel mai masiv component al nostru, si are capacitatea de a materializa durerea, e cel care ne poate atrage cel mai repede atentia. Mintea este si ea guraliva si are capacitatea de a ne distrage atentia si de a ne ocupa timpul cu tot felul de ganduri. Iar adevaratul centru al evolutiei noastre, cel spiritual, care e foarte subtil, de multe ori, devine de neauzit, inexistent, usor de neglijat. Si totusi spiritul este cel care comunica cu noi prin senzatii, prin intuitii, prin sincronicitati si prin starea corpului. Ne arata cu maxima acuratete, unde sunt probleme noastre.

Si ne invita desigur, sa nu uitam sa ne respectam, sa nu uitam sa ascultam, sa primim tot ce ni se intampla ca pe un mesaj, ca pe o invitatie la evolutie. Ne invita la flexibilitate, la deschidere, la comunicare, la negocierea fiecarui moment, cu exteriorul. Ne arata prin capacitatea corpului de a se adapta in fiecare moment unor conditii noi, de temperatura, praf, umiditate, cum ar trebui sa fim si la nivel mental si la nivel spiritual de flexibili si permeabili. 

Sa ne adaptam cu zambetul pe buze conditiilor care vin sa faca parte din drumul nostru, indiferent care ar fi acelea, fara sa ne gandim de ce la noi poate drumul e pietruit, in timp ce altii gonesc pe o autostrada langa noi, ci sa primim provocarea ‘pietrisului’ si greutatilor, ca pe un antrenament al spiritului.

Un dezechilbru la nivelul corpului, este doar un semnal de inflexibilitate, de rezistenta, de neacceptare. Asculta-ti corpul. Respecta-l. Invata sa il intelegi. Observa cu uimire cum iti transmite informatii pretioase despre tine in locul unde te afli catre tot ce poti fi. 

Afla, cu uimire si drag, ca indiferent de cat de diferit arata drumul nostru, fata de al altora, valoarea si semnificatia lui este aceeasi. Ca sentimentul de implinire, de armonie, satisfactie, echilibru si fericire, este egal si acelasi, indiferent ca vine dintr-o afacere reusita de mii de milioane de dolari, din faptul ca ai oferit hrana, adapost sau ajutor unui om aflat in nevoie, din fericirea de a fi adus pe lume o fiinta sau de a fi schimbat cu o vorba, directia si viata unui om.

Lasa corpul tau sa exerseze si sa experimenteze flexibilitatea. Transparenta. Permeabilitatea. Miscarea. Respiratia. Viata.

Photo: Energies VI, acrylic painting by Alexia Medici

Drumul tau

Fiecare dintre noi, avem doua drumuri de strabatut in aceasta viata. Drumul care il gaseste pe Dumnezeu sau acea forta care conduce infinitul si drumul catre noi insine. 

Al doilea, este cel mai greu. Chiar daca ne dam seama care ar fi misiunea noastra si rolul nostru in Univers, milioanele de detalii ale vietii noastre de zi cu zi, vor incerca sa ne distraga. Micile griji, dorinte vechi, anxietati, frici, depresii, reactii anormale, nevoia de protectie, sunt toate mici obstacole, care ne distrag atentia de la adevarata noastra esenta. De la fundatia noastra. 

Drumul catre noi, se bazeaza pe aceasta fundatie si se naste moment cu moment, eveniment cu eveniment, pas cu pas, alegere cu alegere. Oricat de predictibil ni s-ar parea viitorul si oricate planuri perfecte am face, intotdeauna pot aparea elemente noi, surprinzatoare, care sa-i schimbe directia. In fiecare zi, vor veni catre noi, o multime de lucruri: lucruri frumoase, lucruri importante, decizii esentiale. Toate acestea vor sta in fata noastra, solicitandu-ne evaluare, alegere si actiune. Dar noi nu avem cum sa le intelegem pe deplin. Caci ele sunt parti aparent fara de inteles in intelesul mare. Fiecare moment e un drum in sine. Fecare moment are nevoie de noi in totalitate, pentru ca drumul sa fie al nostru si nu croit de altii. De multe ori, cand nu vom stii incotro sa pasim, multi dintre pasi nostri vor fi facuti de slabiciunile noastre. Apasand butoanele slabiciunilor si facandu-ne vulnerabili, suntem constransi sa inaintam. Sa reactionam autentic, din mijlocul ranilor noastre. E un soi de purificare, al carui rost fuge departe de intelegerea noastra de moment, pentru ca e prea dureros. Dar in acele momente de vulnerabilitate, drumul nostru este cel mai sigur. Pentru ca nu ni se ofera multe optiuni. Avem de ales cel mai bun raspuns. 

Abia cand ne vom da seama ca, tot ce ni se intampla noua sau celorlalti, e parte din acelasi organism unic si tot ce ne afecteaza pe noi, ii afecteaza pe ceilalti, iar ce ii afecteaza pe ei, se intoarce la noi, vom intelege ca pentru a merge cu adevarat pe drumul nostru, trebuie sa avem incredere noi, in fiecare moment. Sa il alegem si sa il traim impacati si asumandu-ne alegerea. Fiecare moment, ce se aseaza pe drumul nostru, cere curajul si hotararea noastra. Odata ales, mergi impacat pana la urmatorul pas. Nu te intoarce, nu te indoi de tine. Nu incerca sa muti piatra ce tocmai a fost asezata, astfel incat sa arate mai bine. Lasa piatra sa paveze drumul tau. Dupa meandre si asperitati, drumul tau va arata din ce in ce mai sigur, mai drept, mai deschis, va fi din ce in ce mai lat, daca vreei sa inviti si pe altii. Pe marginea lui, gandurile tale pozitive, vor aseza flori si verde, umbra si adapost. Cand te vei uita in urma, vei fi mandru de tine si il vei accepta ca fiind drumul tau, cu bune si rele, cu greutati sau fara. E drumul tau. Experienta ta. Bagajul tau de trairi. 

Cand vei privi in zare, vei sti ca acest drum care tot merge catre tine, se va rafina cu timpul, pana cand va ajunge la esenta ta. Si ca intotdeauna pasii tai vor fi in cel mai potrivit loc. Asa ca plonjeaza si implica-te in absolut fiecare moment, nu evita nimic, nici o experienta pe care drumul ti-o propune. Nu incerca sa te protejezi. Atata timp cat parte din sufletul tau se va afla in prezentul ce se consuma, indiferent de natura experientei, el se va transforma in energie. Fiecare gand si fiecare actiune, croieste din nimic, din necunoscut, drumul tau. Care se va intersecta cu drumul celorlalti. Intr-o infinit de frumoasa retea de energie vie. 

Bucuria drumului

De cate ori nu ati trait aceasta situatie? In masina, in coada de masini mai exact, un pic in intarziere, sau pur si simplu, plictisit, te uiti stanga, te uiti in dreapta si pe ambele sensuri masinile circula, inainteaza cu viteza chiar. Eziti un moment, apoi te hotarasti. Semnalizezi, tragi de volan, intri pe banda din stanga. Nu apuci bine sa multumesti celui din spate, pentru ca te-a lasat sa intri si toate masinile de pe banda ta se opresc imediat cum ai aparut tu. Deja vu? Deja da. 

Sau, invers, de cate ori luand decizia de a ramane totusi pe banda ta, constati ca ii depasesti peste 100 de metri pe cei care treceau cu atata viteza pe langa tine si inaintezi mult mai mult. Sau dupa o serie de depasiri alternative, la semafor, sunteti amandoi in aceeasi pozitie?

La fel si in viata. Reactionam cu intensitate, pe segmente scurte, pe moment. Vrem ca in fiecare moment sa fim noi cel mai in fata, sa fim cei mai buni, primii tot timpul. Orice segment invins ne produce durere, nemultumire, frustrare, furie. La fel ca in povestea noastra, viata nu poate fi judecata pe segmente atat de scurte, cum ar fi cativa zeci de metri, o zi, o saptamana, uneori chiar luni.

Viata trebuie privita in ansamblu. Destinatia e orizontul provocator. Uneori de neatins intr-o viata. Toata semnificatia drumului sta in cantitatea de bunatate, frumusete si bucurie pe care putem sa le oferim si sa le primim de-a lungul lui.

Nu conteaza pe ce portiune te afli, cat de mult ti se pare ca inainteaza ceilalti. E drumul lor. Nu stii costurile pe care le platesc. Poate ca viteza lor e mai mare, dar poate au pierdut din capacitatea de a se bucura. 

Viata e formata din drumul asfaltate, ne-asfaltate, gropi, dealuri, ape, varfuri de munte. 

Uneori esti nevoit sa astepti, doar pentru a fi pregatit pentru etapa urmatoare. Sau pentru a asimila ceva ce ai trait intens inainte. Pentru a procesa o schimbare. Pentru a acumula forta. 

Alteori esti in goana. O goana atat de mare incat uiti de tine. Viteza si performanta sunt singurele peisaje pe care ochii tai le vad. Pentru ca la un moment dat e nevoie si de actiune. E nevoie de acele realizari care sa iti demonstreze tie in fata ta, ca poti. Mult. Ca esti bun. Si din aceste realizari te vei hrani atunci cand ti se cere sa ai rabdare, sa stai, sa nu ai. 

Alteori, ai mers prea repede si te-ai ratacit. Sau ai intrat pe drumul altcuiva. Atunci, e nevoie sa faci cativa pasi inapoi. Sa te intorci intr-un punct cunoscut. Sau sa ocolesti. Si sa te intorci cumva la tine. 

Ori de cate ori, simtiti senzatia de stagnare si ceilalti toti par ca zboara, intoarceti-va la comparatia cu voi. Amintiti-va unde si cat de repede vreti sa ajungeti voi si atat. Scoateti competitia din discutie. Si necunoscutele. Ramaneti la ceea ce tine de puterea voastra. La incredere. La rabdare. La vointa. La acceptare. La imaginea de ansamblu si obiectivele pe termen lung. La ceea ce se afla in inima voastra. Ea este receptorul de bucurie. Ea este cea care va alimenteaza toate celulele cu energie, cu motivatie cu forta. Ea este cea care ne conecteaza. Cu ceilalti. Cu universul. Ea este cea care da sens drumului si lasa urmele pasilor tai intipariti pe asfalt. 

Aminteste-ti sa te bucuri in timpul drumului. Aminteste-ti sa daruiesti bucurie. Si drumul se va transforma pentru tine.

Drum in ceata

Atunci cand sunt foarte putine lumini sa te ghideze, altele decat intuitia, incetineste pur si simplu. E ca si cum ai traversa o portiune de ceata, noaptea. Adancimile se pierd si zidul alb bidimensional care se lipeste de geamul masinii tale e tot ce vezi. 

Si totusi, ai trecut de nenumarate ori prin aceasta situatie. Ai mers noaptea prin ceata, si chiar daca senzatia de zid era cea mai apropiata si reala, ai stiut intotdeauna ca dincolo de ceata se afla destinatia ta. 

Locul catre care mergeai, locul unde iti doreai sa ajungi sau un punct al calatoriei tale. Ai incetinit si ai continuat sa mergi prin ceata, usor, stiind ca ceea ce iti doresti e acolo, undeva, dincolo de zidul imposibil de patruns cu privirea. 

Cand nu stii care este urmatorul pas, incetineste putin. Ai incredere ca pasul cel mai corect, virajul, directia buna, le vei vedea la momentul potrivit. Ai incredere ca atunci cand le vei vedea, le vei recunoaste. Accepta ca variantele si scenariile care iti ruleaza prin minte pot fi inutile. Poate zgomotul lor derutant, impreuna cu o serie de credinte si atitudini vechi si depasite, au menirea de a crea ceata. Ceata vine atunci cand ai nevoie de liniste.

Este firesc sa simti nesiguranta in legatura cu ce urmeaza, cu ce este dincolo de ceata. Nu te grabi insa, sa tragi concluzii sau sa critici. Ramai in liniste. Da-ti voie sa simti frica de schimbare, pe care vinovatia de a te simti slab, incearca sa o suprime. Vinovatia e un instrument al mintii, care nu vrea ca tu sa stii ca simti frica. Vinovatia nu vrea sa stii nici macar ca te simti vinovat. Si te convinge sa o negi, pentru a te simti mai bine. 

Cand vinovatia este negata, va incerca sa se manifeste ca proiectie, fara voie, asupra altora. In acel moment, mai bine anuleaza orice judecata pe care ai emis-o despre tine sau despre altii. Facand asta, te intorci in prezent, singurul loc care iti permite sa actionezi cumva.

Drumul cu ceata si nesiguranta, intunericul si lipsa de informatii, sunt teste. Teste ale increderii in tine. Nu renunta, in nici un fel, la sperantele si visele tale. Dar, fii pregatit sa recunosti oportunitatile, pentru ca ele sa isi gaseasca locul si forma in realitate. 

Daca te surprinzi pesimist, intolerant sau incapabil sa gandesti drept, incearca sa descoperi si sa recunosti emotiile pe care le refuzi si pe care le-ai ingropat din ce in ce mai adanc. Fii atent la reactiile celor din jur. S-ar putea sa fi transparent pentru ei, iar ei sa iti poata reflecta raspunsurile pe care le cauti. Accepta mesajele cu intreaga suita de emotii cu care vin. Deschide-le usa catre constiinta ta. A vindeca o emotie, inseamna nu doar a o accepta, ci a o elibera din corp, exprimand-o din interior catre exterior.

Nu ceilalti sunt cei care te trag inapoi. Este dependenta ta de acceptarea lor, de aprobarea lor. Cand descoperi adevarata cauza a ceea ce simti, vei avea parte de momente de constientizare si inspiratie. Accepta trecutul asa cum a fost, inclusiv cel recent. Nu conteaza daca nu ai toate raspunsurile. Ai nevoie doar de incredere in ceea ce vine si in abilitatea ta de a obtine ceea ce ai crezut mult timp ca e imposibil.

Viata te incetineste putin atunci cand ai nevoie sa aduni informatii, sa te documentezi, sa analizezi faptele, inainte sa ti se ofere solutii. Asigura-te insa, ca nu depinzi prea mult de altii si de factori externi. Acestia vor incerca sa iti ofere cai de evadare. Asuma-ti intreaga responsabilitate pentru tot ce tine de tine, fii flexibil, foloseste-ti talentul si aptitudinile naturale, ghidate de intuitie, pentru a obtine echilibrul de care ai nevoie pentru ca urmatorul pas sa se dezvaluie. Sa il poti crea. 

Photo: Foggy road II by Preach

Destinatia constiinta

Traim adesea senzatia ca ne aflam intr-o intersectie aglomerata, cu multe strazi care se intretaie, intr-un oras necunoscut. Peste care se suprapune senzatia stringenta ca trebuie sa ajungem intr-un anume loc foarte precis. La o ora foarte, foarte exacta.

O intalnire, fixata de demult, poate dinainte de a ne naste, cu NOI cei impliniti, cei plini de succes. Stand asa in intersectie, suntem convinsi ca exista cel mai scurt drum, pe care il vrem neaparat, pentru ca deja, nu prea mai avem timp, nu-i asa? Toate resursele noastre mentale se concentreaza pe a gasi mai intai, prin metode logice si rationale, acel drum, acea scurtatura. Si pentru ca timpul trece nemilos pe langa noi, pierdem incet incet luxul de a o mai lua pe orice drum. Traseul scurt si ideal ramane singura varianta.  In tot acest timp noi ramanem pe loc, explorand variante de a gasi acea solutie. Unica. Cea mai buna. 

In acelasi timp, fiecare secunda care trece pe langa noi, contine toate variantele cautate, toate raspunsurile in ea. Decizia noastra este cea care alege un drum. Desi ni se pare ca am gresit drumul, desi ni se pare ca e lung, neasfaltat, sau ca duce in alta parte, singurul mod in care putem sa ajungem la varianta noastra, e sa facem un pas. Chiar si in directia opusa. Chiar si in lateral. 

Senzatia de nesiguranta vine din nevoia noastra de a controla. De a impune modul in care sa se exprime, sa se manifeste si sa se dezvaluie o anumita semnificatie. Mesajul unei intamplari. Nevoia noastra de a control se traduce prin impulsul de nestapanit de a eticheta lucrurile ca fiind bune si rele. Avantajoase sau dezavantajoase. Frumoase sau urate. Mai bune sau mai putin bune. Aceasra judecata aplicata asupra deciziilor noastre, asupra intamplarilor din viata noastra, asupra celorlalti, este energia care trimite obiectul judecatii intr-o extrema. Abia in acel moment al etichetarii, sa zicem bun, suntem deviati de la drumul nostru, intrucat bun e echilibrat de rau. Bun, te obliga sa il iei si pe rau. Judecata este prin natura ei conflictuala. 

Constientizarea faptului ca, judecata este o energie devianta si ca, acceptarea in aceeasi masura a ceea ce ni se pare bun, cu ceea ce ni se pare rau, ne va tine pe drumul nostru. Atat timp cat ne miscam, facem pasi si renuntam la nevoia de a impune varianta noastra, intuitia ne va corecta din mers, iar varianta aleasa, oricare ar fi ea, ne va duce acolo unde dorim.

Viata e formata uneori din alb si negru, din contraste, din culori. Unele sunt complementare, altele sunt stridente si conflictuale. Daca descompui o pictura in fiecare tusa de culoare, adaugata rand pe rand de pictor, nu va avea nici un inteles. Pentru ca imaginea finala, intregul se afla in inima artistului, de multe ori sub forma unei emotii si interpretarea in ochii celui care priveste.

Inima este harta pe care trebuie sa o consultam in acea intersectie. Ea vede imaginea in intregul ei si are capacitatea de a schimba culorile semafoarelor. Tot ce ni se cere este sa pasim. Fara sa ne dam cu parerea. Fara sa judecam drumul. Stiind ca important este mesajul de pe drum si nu traseul. 

Toate drumurile sunt la fel. Pentru ca drumul este ceea ce invatam. E ceea ce experimentam si aflam. Chiar daca drumul ales se afla in timp si spatiu, destinatia este in constiinta. 

Photo Credit: Wikipedia - Atlanta's Spaghetti Junction

Puterea jocului

Nu stiu cati dintre voi ati trait anii copilariei in vremea generatiei “cu cheia la gat”, dar eu imi amintesc cu multa bucurie de copilaria mea “din fata blocului”, la Tarnaveni, in oraselul meu natal din judetul Mures. Locuiam intr-un bloc cu patru etaje si fiecare familie avea cel putin doi copii. Asta a creat sansa de a avea fi parte dintr-o comunitate foarte puternica si bine sudata, de vreo treizeci de copii cu varste la un an-doi, maxim trei diferenta.

Amintirile cele mai puternice din acea perioada sunt legate, evident, de jocurile pe care le jucam non-stop. In fiecare zi, de la rasaritul soarelui si pana la apus, neobositi, ne jucam.

De la “tara-tara-vrem-ostasi, elastic, sarituri cu coarda, lapte-acru, de-a v-ati ascunselea, pac-pac, 9 pietre, sotron, de-a alimentara (unde frunzele din gardul viu erau bancnote de 100 lei, iar cele din salcam erau monedele), colectia de poze de la guma Turbo – in care fiecare poza avea o valoare de troc foarte bine stabilita, septica, 21, flori-fete-si-baieti-muzica-si -cantareti, fazan, nu-te-supara-frate, fotbal-de-masa-cu-nasturi, pana la clasorul cu care faceam schimb de timbre, robotii din pachetele de tigari, prastii cu elasticul de la chiloti si arbaletele sofisticate, risca, leapsa si prinsea.

Iar cand jocurile se terminau, inventam alte jocuri: de exemplu de-a indienii unde frunzele de salcie deveneau pe rand “fuste de indian” sau “coroane de pene”, mima care se muta de sub arsita soarelui direct sub lumina lampii din fata blocului, “stiati ca?”, campionatul de bancuri, urmarirea prin tot cartierul, avand la dispozitie numai niste sageti trasate cu creta pe asfalt, pe casa scarilor, pe usile oamenilor, pe copaci, pe garaje, pe pereti, pe barele de batut covoare; cazematele din zapada unde se dadeau batalii decisive intre tabere cu catapulte avand evident ghiulele si gloante de zapada, patinaj artistic pe paraul inghetat de la marginea cartierului, scaldatul in ”Tarnava mica”(raul care strabate orasul) unde se continuau jocurile din fata blocului, cenaclul “flacara” si cantecele care continuau pana noaptea tarziu, constructia tip lego din caramizile hexagonale goale pe interior, ramase de la constructia garajelor, si multe, multe altele. Era vremea cand la cofetarie gaseai trei feluri de bomboane: mentolate, cu cacao si de fructe, cateva prajituri clasice: indiana cu frisca, amandine, dobos, albinita, savarina si ecler, inghetata la cornet(fisti-cacao-vani) si limonada.

Imi amintesc cu drag de acea perioada din perspectiva jocului.

Jocul era ratiunea noastra de a fi, era un mod foarte practic, si neimpus de nimeni, de educatie si invatare, modul de a ne exersa inteligenta fizica, emotionala si mentala. Era contextul in care entuziasmul  si implicarea totala in joc, alimenta creativitatea si prietenia.

Am invatat ce inseamna mini-comunitatile intrucat grupurile se formau dupa afinitati legate de jocuri.

Am invatat primele notiuni de democratie(chiar daca eram in comunism) pentru ca toata lumea vota ce joc vom juca.

Am invatat cum se negociaza incercand sa obtinem cea mai buna valoare pe timbrul nostru nestampilat din Nicaragua sau pe nu stiu ce colita rara.

Am invata ce e o echipa pentru ca mai toate jocurile presupuneau doua  sau mai multe echipe.

Am invatat ce e competitia, pentru ca nu admiteam decat victoria si pentru asta puneam la bataie totul, uneori mult peste limita fizica a organismului.

Am invatat ce e o dezbatere intrucat fiecare idee era indelung argumentata pro-si-contra.

Am invatat cum e sa imparti ce ai, cu ceilalti (daca aveam prajituri acasa, le imparteam cu totii, daca aveam nuci sau mere, la fel); painea cu untura si ceapa rosie o imparteam cu cine simtea ca-I este foame si venea sa ceara “o musca’”.  

Am invatat sa ne cerem iertare atunci cand greseam si sa iertam daca in febra jocului vreun “adversar” ne-a lovit sau am cazut imbranciti.

Am invatat ce inseamna prietenia si ne-am facut frati si surori de cruce.

Am invatat cum se lanseaza un zvon si cum se dezamorseaza un conflict.

Am invatat sa trisam si sa ne fie rusine cand suntem prinsi.

Am invatat sa ne iubim si sa ne acceptam asa cum suntem.

Toate acestea le-am invatat prin joc. Jocul era lumea neingradita de reguli a imaginatiei. Jocul era locul unde fetele erau imbujorate si ochii scanteietori. Unde focusul, concentrarea si prezenta mentala si emotionala erau la maxim.

Timpul statea pe loc, si orele treceau pe langa jocul nostru fara sa ne atinga. Toti eram egali in joc. Si fiecare avea dreptul la aceeasi cantitate de bucurie.

Acum, jocul asa cum l-am cunoscut eu in copilarie, nu mai e prezent in viata noastra a adultilor, si din pacate, de multe ori nici a copiilor. Am reintalnit insa jocul, in stare pura, nealterata deloc, cu ocazia unui curs de formator la care am participat zilele trecute si in timpul caruia am avut o revelatie.

In cadrul jocurilor din cadrul cursului, toate, dar absolut toate persoanele din grup, cu varste intre 23 si 50 de ani, au trimis copilul din ei la joaca. Neconditionat, total, fara retinere si fara teama. M-am uitat cu incantare la fetele tovarasilor mei de joaca si i-am recunoscut pe prietenii mei de la bloc.

Invariabil: zambetul  larg care abia isi gasea loc pe fata imbujorata, ochii luminosi si pasionati, tensiunea si concentrarea, rasul  cristalinsi bucuria fara margini, relaxarea si fericirea care se transmitea prin toti porii. In starea de copil traita de fiecare si de toti deopotriva, camera a explodat de frumusete, de creativitate, de pasiune si de viata. Am descoperit in acel moment, ca pentru adulti, jocul e o resursa imensa, neexplorata.

Ce este pana la urma si de ce e jocul atat de valoros ca modalitate de dezvoltare personala?

1. Jocul e un mod de a ne redescoperi si de a sari din granitele mastilor cu care ne-am blindat.
2. Jocul este un punct in care te poti intoarce oricand, atunci cand uiti cine esti si ai nevoie de tine.
3. Jocul este un spatiu protejat  in care nu exista imposibil, doar imaginatie si vointa.
4. Jocul este mecanismul care iti mobilizeaza energia, entuziasmul si pofta de viata chiar daca tu crezi ca le-ai pierdut.
5. Jocul suspenda timpul, teama, resemnarea si tristetea.
6. Jocul este locul unde eul se dizolva in grup si se redefineste prin interactiune si implicare totala.
7. Jocul este cel care il accepta doar pe copilul din tine si e capabil sa il acceseze de fiecare data in puritatea lui originala.

Asa ca va recomand cu multa caldura sa va folositi de puterea jocului ori de cate ori aveti ocazia si ori de cate ori aveti nevoie sa va energizati, sa va regasiti starea de copil, sa creati, sa va relaxati, sa luati o decizie importanta, sa va redefiniti identitatea, sa fiti voi insiva, cand vreti sa mergeti pe un drum nou sau cand nu stiti in ce directie sa o luati. Intrebati copilul din voi. El stie raspunsul. Intotdeauna. Si lasati-l sa se joace mai mult.

Tu cand te-ai jucat ultima oara?