Identitatea de imprumut

Una dintre caracteristicile lumii pe care am venit sa o experimentam, este dualitatea. 

Suntem fiinte duale. Pendulam intre trasaturile pozitive si cele negative ale personalitatii noastre. Toti putem fi buni si rai. In fiecare dintre noi, exista atat lumina cat si intuneric. 

Fiecare a simtit intr-un anumit moment reactia distrugatoare a partii intunecate. 

Motivul umbrei care ne insoteste permanent, nu mai e demult unul nou.

De multe ori insa, partea frumoasa din noi nu vrea sa accepte partea noastra intunecata. Umbra. In acel moment, in noi se naste un conflict. Care ne tulbura pacea. Pentru ca nu mai stim cine suntem. Ani la rand, am cautat sa aratam doar partea noastra frumoasa. Ani la rand ni s-a spus sa fim doar buni. Si totusi, din cand in cand, in momente de intensitate, in momente de nesiguranta, in momente de aparare, monstrul din noi, iese la suprafata. Uneori cu forta bruta. Alteori cu sete de sange. Uneori cu violenta verbala sau cinism. Intotdeauna cu sageti distrugatoare indreptate catre cei din jur.

Din acest razboi, in care partea frumoasa incearca sa innabuse reactia umbrei, sa ignore nevoia de violenta, sa ascunda cutitele din cuvinte sau privire, avem cate ceva de pierdut. 

Neacceptand ca in noi locuieste cu aceleasi drepturi si o parte intunecata, incercam sa exageram, sa dublam, sa triplam, partea pe care o consideram buna. Straduinta noastra are ca unic scop speranta ca, facandu-ne foarte placuti, fiind disponibili tot timpul, punandu-ne in slujba altora, evitand sa ranim sentimentele cuiva cu parerile noastre, ceilalti nu vor observa partea noastra intunecata.  Iar daca au vazut-o, macar sa o compensam cu faptele bune. Alegem astfel, sa oferim energie suplimentara partii bune, pe care va trebui totusi, sa o platim cumva, partii intunecate, pentru a ramane in echilibru. 

Alegem astfel, sa devenim ceva ce nu suntem. Ne imbracam intr-o identitate de imprumut, pe care o preluam ca fiind a noastra. Zi de zi, o exersam si ii dam putere, reactionand de fiecare data la fel, in ciuda semnalelor intuitiei, care ne atentioneaza ca am calcat peste noi, cei adevarati.

In functie de tipul de personalitate, avem tendinta de a manifesta identitati compensatorii diferite. Tipul idealist, se va teme sa faca greseli. Iar reactia de aparare va fi sa critice si sa devina perfectionisti.

Tipul empatic, in mod natural sincer si cald, poate cadea usor in capcana de a face complimente, de a flata si a face pe placul celorlalti, doar pentru a fi validat si iubit.

Tipul ambitios, de succes, competent, poate deveni obsedat de imagine, workaholic si ultra-competitiv.

Tipul sensibil, rezervat si introvertit, poate recurge la izolare pentru a nu fi nevoit sa se simta vulnerabil si defect. T

Tipul curios, cerebral, alert, investigator, poate deveni sclavul propriilor idei si constructii mentale.

Tipul loial, de incredere, orientat catre siguranta, responsabil, poate deveni evaziv, anxios, rebel si sfidator.

Entuziastul este tipul productiv, extrovertit, versatil, optimist, dar poate trece cu usurinta in partea cealalta devenind supra-incarcat, ocupat, aferat si nedisciplinat. Cautarea constinua de noi si noi experiente, il poate distrage de la adevaratul lui drum.

Tipul puternic, asertiv, increzator, direct si decisiv se poate transforma in egocentric si dominator. Nevoia de a controla si intimida ascunde problema lui de a-si permite sa fie vulnerabil.

Tipul pacifist, echilibrat, increzator, de treaba, poate sa exagereze pentru a mentine pacea cu orice pret. Isi doreste doar sa evite conflictul, devenind distant emotional, simplificand totul si ignorand orice poate sa il supere. 

Fiecare dintre noi avem cate o mica parte din fiecare tip de personalitate, si in anumite perioade sau momente, una sau alta dintre ele, simte nevoia sa se manifeste mai puternic. 

Oricare ar fi identitatea de imprumut cu care incercam sa compensam partea noastra mai intunecata, va provoc sa o observati astazi, atunci cand are tendinta sa se manifeste si sa actionati in opozitie cu tiparul vostru de personalitate. De exemplu, daca sunteti tipul empatic, abtineti-va sa faceti automat pe plac celorlalti si vedeti ce se intampla. Observati cum va simtiti.

Nu e nevoie sa negam umbra din noi. Avem nevoie sa o cunoastem, lasand-o sa iasa la suprafata, si sa o acceptam fara nevoia de a o judeca si a o ascunde. Secretul experientei noastre in dualitate, este sa gasim linia de mijloc. Echilibrul intre cele doua laturi opuse ale noastre.

Renuntarea la vechile roluri

Fiecare dintre noi am ales sa traim aceasta experienta umana, in urma unui contract pe care sufletul nostru il are de indeplinit. De-a lungul vietii deci, vom avea niste roluri de indeplinit, care ne vor profila niste identitati. Daca ne uitam putin in urma noastra, vom observa ca anumite intalniri, chiar si cele cu cei mai apropiati: parinti, copii, soti, prieteni, ne-au fost date pentru a implini un rol sau altul. 

De-a lungul vietii, vom observa ca trecem de la un rol la altul. Suntem cand copii, cand parinti, cand prieteni, cand salvatori, cand salvati. Suntem pe rand liberi, cautatori, responsabili, protectori.

Pe masura ce le parcurgem, unele roluri ni se par mai importante decat altele. Cele care ni se par cele mai importante, sunt cele de care ne-am atasat cel mai tare si de care ne este foarte greu sa ne desprindem in momentul in care acel rol s-a incheiat, iar conexiunea cu persoana si contextul care au generat rolul, nu mai are rost. 

In timpul vietii ne intalnim cu anumiti oameni. Facem niste conexiuni. In timpul conexiunilor cu ceilalti,  traim mai multe roluri. Ne identificam in mod natural cu aceste roluri. Prin urmare, acestea devin identitatile noastre.

Cu cat mentinem mai mult timp anumite roluri, cu atat mai greu ne va fi sa ne eliberam de ele, pentru a merge mai departe, pentru a ne continua drumul pe care sufletul l-a ales sa-l parcurga in aceasta viata. 

Si chiar daca uneori ne vom simti pregatiti sa mergem mai departe, cei din jurul nostru vor opune rezistenta. Pentru ei, noi, in vechiul nostru rol, reprezentam un punct de reper care ii mentine in zona de familiar, de cunoscut. De care se vor agata. Fara sa vrea, cei din jurul nostru, vor deveni un element de presiune. E bine sa ne obisnuim cu ideea ca vom simti acest gen de presiune, din cand in cand. Si ca uneori vom ceda acestei presiuni. Dar chiar si asa, chiar si alegand sa ne pastram o identitate veche, nu vom putea sa facem sa taca, acea voce launtrica, interioara care ne va imboldi constant sa facem un pas inainte. Si asta se va intampla de fiecare data cand vom ramane singuri cu noi insine.

Toate rolurile si identitatile pe care le avem de-a lungul vietii, sunt temporare. Totul este miscare. Miscarea este evolutie. Orice creatie inseamna miscare. Din pacate, pentru multi dintre noi, acesta nu este un concept usor de digerat.

In mod cert, fiecare avem propria noastra definitie a evolutiei. Fiecare dintre noi experimentam diferit acest proces al devenirii. Ceea ce e comun, este imposibilitatea de a permite oricarei presiuni sau influente externe, sa infranga adevarul nostru interior, adanc infipt in sufletul nostru.

Motivul pentru care ne simtim adeseori blocati, este deoarece alegem sa ramanem intr-un rol si o identitate, mult dupa ce acestea si-au incheiat menirea. 

A renunta la un rol, ne face adesea sa ne simtim inconfortabili in propria piele, pentru ca drumul in fata noastra e plin de necunoscut. In acel moment, in loc sa ne stresam gandindu-ne la ce va urma, mai bine ne focusam pe prezent. In loc sa ne uitam in zarea intunecata, mai bine ne concentram pe urmatorul pas mic.  

Suntem fiinte multidimensionale, ceea ce face ca despartirea de fiecare identitate sau rol sa fie pur si simplu, indepartarea unui filtru. Pe masura ce experimentam viata prin diverse filtre, indepartarea lor, ne va duce doar catre esenta. Fiecare filtru indepartat reprezinta indepartarea unei limite. Pe drumul catre noi. 

Aceste treceri de la un rol la altul, de la o identitate la alta, reprezinta raspunderea noastra. Munca noastra cu noi insine. Antrenamentul nostru spiritual. La fel cum, pentru a mentine muschii si forma noastra fizica la un nivel optim, trebuie sa lucram cu ei, la fel "muschii" nostri spirituali trebuie intretinuti cu antrenament. Cu observatie. Cu intelegere. Cu respect. Cu atentie. Cu efort. Este o raspundere pe care nu o putem transfera altora. Este un proces de care nu ne putem eschiva, daca vrem sa evoluam ca fiinte. 

Pentru a putea experimenta din plin tot ce ne poate oferi calatoria acestei vieti, avem nevoie sa simtim si sa traim fara limitele propriilor filtre. Fiecare rol implinit, inseamna o lectie parcursa. Fiecare filtru indepartat, este o lectie invatata. Care ne apropie de adevaratul nostru eu. Si ne da posibilitatea de a ne misca liberi, pe linia evolutiei noastre.

Photo: Rene Magritte - Decalcomania, 1966

Matematica emotiilor

Sunt convinsa ca va amintiti din vremea copilariei, sau din postura de parinti, imaginea copilului plangand in hohote pentru ca a cazut si s-a lovit. Pentru el nu exista o tragedie mai mare decat ce i s-a intamplat. 

Expresia fetei, lacrimile si strigatul de ajutor din ochii lui sunt foarte expresive. In fractiuni de secunda, odata cu scalambaielile parintilor, hohotele se transforma in ras, dar distinctia intre ras si plans ramane greu de facut. Pe parcus, micutul isi poate aminti ca el era in mijlocul unei tragedii, el de fapt plangea. Si rasul poate sa se innece din nou in plans. 

Cand eram copil aceasta imagine era descrisa plastic prin expresia "ras cu plans, balega de manz".

Cu totii experimentam in fiecare zi milioane de emotii. De la entuziasmul unei idei la tristetea neimplinirii unei dorinte, de la optimismul pe care ni-l da o reusita, la disperarea de a nu avea solutii. Intr-un moment de furie putem experimenta ura fata de un om, pentru ca a doua zi sa ii oferim ajutorul, iubirea si compasiunea noastra. Putem trece cu viteza luminii de la bucurie la tristetea, de la iubire la ura, de la entuziasm la disperare.  Fericirea si depresia, caldura si frigul, iritarea si calmul, speranta si dezamagirea, mandria si rusinea, pasiunea si indiferenta, curajul si frica, incantarea si dezgustul, sunt doar cateva dintre nuantele de pe paleta emotiilor noastre.

Se spune ca o emotie negativa cantareste de zece ori mai mult decat o emotie pozitiva. Greutatea unei emotii negative este perceputa in inventarul nostru emotional ca fiind mai mare decat cea a unei emotii pozitive. Ne amintim mai usor lucrurile neplacute decat cele placute. Pentru ca ele ne marcheaza.bsi suntem dispusi mai usor sa le atarnam de noi si sa le caram toata viata, sa nu le dam drumul. Dar asta este doar perceptia noastra. E firesc sa fie asa, pentru ca orice emotie negativa este dureroasa, se afla in contradictie cu noi, este un disconfort care ne indeamna sa o ascundem undeva in adancul sufletului si sa fugim repede catre compensarea cu o emotie pozitiva. Autoironia, a face haz de necaz, "caterinca", sunt doar cateva mecanisme de aparare. Care este insa adevarata lor semnificatie?

In realitate, bucuria si tristetea sunt doua capete ale aceleiasi  senzatii. Asa cum orice magnet are doi poli, asa cum frigul si caldura sunt grade diferite cu care masuram temperatura, orice emotie vine cu doua extreme. Iubirea si ura se afla invariabil de o parte si de alta a aceleiasi emotii. Nu exista o separatie intre ele, nu sunt doua emotii diferite, ci este aceasi emotie de o parte si de alta a punctului zero. Atunci cand alegem sa experimentam bucuria, avem la pachet si posibilitatea de a trai tristetea. Primim curajul impreuna cu frica. Ele vin impreuna, pentru ca sunt aceeasi substanta, sunt acelasi lucru. Orice experienta pe care o avem in timpul vietii este neutra in esenta. Semnul pozitiv sau negativ pe care i-o da emotia care o insoteste, este doar un indicator al locului in care ne aflam in acel moment pe traseul vietii si are rolul de a ne semnala ca suntem pe drumul nostru sau trebuie sa schimbam ceva. Interpretarea noastra insa, atunci cand apare o emotie negativa, este ca nu suntem in stare, nu meritam, nu suntem buni.

Vanatoarea de emotii pozitive, fericire, entuziasm, iubire, bucurie, satisfactie, incantare, veselie devine doar o fuga de emotiile pe care le consideram opuse, anxietate, apatie, manie, dezamagire, dezgust, tristete, pe care nu le intelegem, sunt dureroase si incercam sa le ocolim, sau sa le limitam prezenta. Intelegand insa ca nu exista bun fara rau, pozitiv fara negativ, ne putem ridica de pe axa polaritatii emotiilor si din calitatea de observator detasat de intensitatea unei extreme sau a celeilalte sa cautam semnificatia emotiilor.

Imaginati-va o axa matematica orizontala, pe care aplicam o sinusoida. Drumul nostru este drept pe axa, noi suntem axa. Ganditi-va ca parcurgeti drumul drept de la un capat la altul, fara abateri, fara intreruperi. Acum imaginati-va ca pentru a ajunge in acelasi loc parcurgeti drumul pe sinusoida, cazand de la inaltimea unei emotii puternice si pozitive in cea mai adanca depresie din capatul celalat. Nu doar ca drumul ni se va parea muuuult mai lung, ci efortul de a urca pe sinusoida de la o emotie negativa la una pozitiva este mult mai mare, iar caderea de la una pozitiva la una negativa va fi multa mai rapida.

Intelegand polaritatea emotiilor, le putem trai fara disperare, fara a oscila ca un pendul intre agonie si extaz, putem sa traim triumful si dezastrul "tratand pe-acesti doi impostori la fel" (Rudyard Kipling-Daca). Asteptarile noastre nu trebuie sa fie amplasate intr-o zona in care exista doar fericire, doar bucurie, doar veselie si cantec. Pur si simplu, ridicand nivelul de constiinta, nu inseamna ca vei trai intr-o fericire continua. Nu exista asa ceva. Dar inseamna ca vei sti, atunci cand emotia negativa va aparea, ca trebuie sa o traiesti, pentru ca acela e locul in care esti in acel moment. E ca si cum ai vrea sa ajungi la mare, dar nu vrei sa treci printr-un satuc mizerabil, plin de cocioabe. Te dezgusta mizeria si te opresti, te intorci si o iei la fuga, crezand ca ai gresit drumul. Si te vei intreba de ce nu ajungi niciodata la mare, acolo unde ti-ai dorit.

Fiecare dintre noi traieste pe parcursul vietii atat dulcele cat si amarul unei emotii. Nimeni ne este ferit de cele negative. Doar ca acceptandu-le ca parte din noi, ca limbaj al corpului nostru prin care ni se trimit niste mesaje, traindu-le in valoare absoluta, fara atasamentul intensitatii semnului plus sau minus, le vom putea folosi ca pe niste indicatoare. Cand apare o emotie negativa, vom sti ca ea va trece si vom avea parte automat si de partea ei pozitiva. Pentru ca ele sunt una si aceeasi substanta.

In concluzie,

• fiecare emotie are doi poli, unul pozitiv si unul negativ; bucuria si tristea sunt doua fatete ale aceleiasi emotii.
• nu exista doar fericire, bucurie, veselie; atunci cand alegi bucuria, alegi si tristetea
• greutatea unei emotii este data de perceptia noastra; daca o vedem ca pe un indicator, nu ne va putea abate din drum; din contra, ne va ghida pe drumul nostru
• emotiile negative ca si cele pozitive trebuie traite; ele nu ne pot caracteriza ca identitate; ele ne semnaleaza ca suntem pe drumul cel bun sau nu, dar nu ne hotarasc destinul sau identitatea.
• orice experienta este neutra, indiferent daca emotia care o insoteste este pozitiva sau negativa.
• dezvoltarea personala, spiritualitatea, o constiinta superioara, nu inseamna ca vom trai fericirea continua ; sunt doua lucruri diferite, nu confundati asteptarile
• detasandu-ne de greutatea emotionala, concentrandu-ne pe pozitiv chiar si atunci cand lucrurile par fara iesire, stiind ca o emotie negativa e trecatoare si ca la capatul celalalt ne astepta una pozitiva, ne poate schimba modul in care ne traim viata, modul in care reactionam si ne poate elibera de un balast inutil acumulat in multi ani pe care fara sa stim il ducem cu noi. Imbratisati orice emotie fara teama. Ea este acolo pentru a ne dezvolta si nu pentru a ne distruge.

Emotiile sunt ca vremea. Se poate sa nu ne placa atunci cand cerul greu si innorat ne apasa zile intregi accentuandu-ne anxietatea. Traim frica odata cu descarcarcarea fulgerelor si tunetelor in mijlocul unei furtuni de vara. Si ne simtim entuziasti, bucurosi cand razele soarelui ne scalda in lumina. Acceptam vremea, cu manifestarile ei capricioase cateodata, pentru ca stim ca ploaia se va opri si din spatele norilor negri va aparea un soare stralucitor. 

Ca sa intelegem emotiile, trebuie doar sa ne ridicam in pozitia de observator, deasupra norilor si a furtunii si vom descoperi, ca la fiecare calatorie cu avionul, ca acolo sus e intotdeauna soare si calm. Si imaginea se vede in ansamblu. Planeta albastra e tot rotunda, iar emotiile noastre care uneori par tragedii catastrofale, sunt doar pentru noi, si doar pentru momentul in care le simtim. Ele nu sunt menite sa le purtam cu noi o viata intreaga si sa le retraim de fiecare data. Menirea lor este sa ne spuna de ce parte a axei suntem si sa ne mentina in echilibru.

Puterea jocului

Nu stiu cati dintre voi ati trait anii copilariei in vremea generatiei “cu cheia la gat”, dar eu imi amintesc cu multa bucurie de copilaria mea “din fata blocului”, la Tarnaveni, in oraselul meu natal din judetul Mures. Locuiam intr-un bloc cu patru etaje si fiecare familie avea cel putin doi copii. Asta a creat sansa de a avea fi parte dintr-o comunitate foarte puternica si bine sudata, de vreo treizeci de copii cu varste la un an-doi, maxim trei diferenta.

Amintirile cele mai puternice din acea perioada sunt legate, evident, de jocurile pe care le jucam non-stop. In fiecare zi, de la rasaritul soarelui si pana la apus, neobositi, ne jucam.

De la “tara-tara-vrem-ostasi, elastic, sarituri cu coarda, lapte-acru, de-a v-ati ascunselea, pac-pac, 9 pietre, sotron, de-a alimentara (unde frunzele din gardul viu erau bancnote de 100 lei, iar cele din salcam erau monedele), colectia de poze de la guma Turbo – in care fiecare poza avea o valoare de troc foarte bine stabilita, septica, 21, flori-fete-si-baieti-muzica-si -cantareti, fazan, nu-te-supara-frate, fotbal-de-masa-cu-nasturi, pana la clasorul cu care faceam schimb de timbre, robotii din pachetele de tigari, prastii cu elasticul de la chiloti si arbaletele sofisticate, risca, leapsa si prinsea.

Iar cand jocurile se terminau, inventam alte jocuri: de exemplu de-a indienii unde frunzele de salcie deveneau pe rand “fuste de indian” sau “coroane de pene”, mima care se muta de sub arsita soarelui direct sub lumina lampii din fata blocului, “stiati ca?”, campionatul de bancuri, urmarirea prin tot cartierul, avand la dispozitie numai niste sageti trasate cu creta pe asfalt, pe casa scarilor, pe usile oamenilor, pe copaci, pe garaje, pe pereti, pe barele de batut covoare; cazematele din zapada unde se dadeau batalii decisive intre tabere cu catapulte avand evident ghiulele si gloante de zapada, patinaj artistic pe paraul inghetat de la marginea cartierului, scaldatul in ”Tarnava mica”(raul care strabate orasul) unde se continuau jocurile din fata blocului, cenaclul “flacara” si cantecele care continuau pana noaptea tarziu, constructia tip lego din caramizile hexagonale goale pe interior, ramase de la constructia garajelor, si multe, multe altele. Era vremea cand la cofetarie gaseai trei feluri de bomboane: mentolate, cu cacao si de fructe, cateva prajituri clasice: indiana cu frisca, amandine, dobos, albinita, savarina si ecler, inghetata la cornet(fisti-cacao-vani) si limonada.

Imi amintesc cu drag de acea perioada din perspectiva jocului.

Jocul era ratiunea noastra de a fi, era un mod foarte practic, si neimpus de nimeni, de educatie si invatare, modul de a ne exersa inteligenta fizica, emotionala si mentala. Era contextul in care entuziasmul  si implicarea totala in joc, alimenta creativitatea si prietenia.

Am invatat ce inseamna mini-comunitatile intrucat grupurile se formau dupa afinitati legate de jocuri.

Am invatat primele notiuni de democratie(chiar daca eram in comunism) pentru ca toata lumea vota ce joc vom juca.

Am invatat cum se negociaza incercand sa obtinem cea mai buna valoare pe timbrul nostru nestampilat din Nicaragua sau pe nu stiu ce colita rara.

Am invata ce e o echipa pentru ca mai toate jocurile presupuneau doua  sau mai multe echipe.

Am invatat ce e competitia, pentru ca nu admiteam decat victoria si pentru asta puneam la bataie totul, uneori mult peste limita fizica a organismului.

Am invatat ce e o dezbatere intrucat fiecare idee era indelung argumentata pro-si-contra.

Am invatat cum e sa imparti ce ai, cu ceilalti (daca aveam prajituri acasa, le imparteam cu totii, daca aveam nuci sau mere, la fel); painea cu untura si ceapa rosie o imparteam cu cine simtea ca-I este foame si venea sa ceara “o musca’”.  

Am invatat sa ne cerem iertare atunci cand greseam si sa iertam daca in febra jocului vreun “adversar” ne-a lovit sau am cazut imbranciti.

Am invatat ce inseamna prietenia si ne-am facut frati si surori de cruce.

Am invatat cum se lanseaza un zvon si cum se dezamorseaza un conflict.

Am invatat sa trisam si sa ne fie rusine cand suntem prinsi.

Am invatat sa ne iubim si sa ne acceptam asa cum suntem.

Toate acestea le-am invatat prin joc. Jocul era lumea neingradita de reguli a imaginatiei. Jocul era locul unde fetele erau imbujorate si ochii scanteietori. Unde focusul, concentrarea si prezenta mentala si emotionala erau la maxim.

Timpul statea pe loc, si orele treceau pe langa jocul nostru fara sa ne atinga. Toti eram egali in joc. Si fiecare avea dreptul la aceeasi cantitate de bucurie.

Acum, jocul asa cum l-am cunoscut eu in copilarie, nu mai e prezent in viata noastra a adultilor, si din pacate, de multe ori nici a copiilor. Am reintalnit insa jocul, in stare pura, nealterata deloc, cu ocazia unui curs de formator la care am participat zilele trecute si in timpul caruia am avut o revelatie.

In cadrul jocurilor din cadrul cursului, toate, dar absolut toate persoanele din grup, cu varste intre 23 si 50 de ani, au trimis copilul din ei la joaca. Neconditionat, total, fara retinere si fara teama. M-am uitat cu incantare la fetele tovarasilor mei de joaca si i-am recunoscut pe prietenii mei de la bloc.

Invariabil: zambetul  larg care abia isi gasea loc pe fata imbujorata, ochii luminosi si pasionati, tensiunea si concentrarea, rasul  cristalinsi bucuria fara margini, relaxarea si fericirea care se transmitea prin toti porii. In starea de copil traita de fiecare si de toti deopotriva, camera a explodat de frumusete, de creativitate, de pasiune si de viata. Am descoperit in acel moment, ca pentru adulti, jocul e o resursa imensa, neexplorata.

Ce este pana la urma si de ce e jocul atat de valoros ca modalitate de dezvoltare personala?

1. Jocul e un mod de a ne redescoperi si de a sari din granitele mastilor cu care ne-am blindat.
2. Jocul este un punct in care te poti intoarce oricand, atunci cand uiti cine esti si ai nevoie de tine.
3. Jocul este un spatiu protejat  in care nu exista imposibil, doar imaginatie si vointa.
4. Jocul este mecanismul care iti mobilizeaza energia, entuziasmul si pofta de viata chiar daca tu crezi ca le-ai pierdut.
5. Jocul suspenda timpul, teama, resemnarea si tristetea.
6. Jocul este locul unde eul se dizolva in grup si se redefineste prin interactiune si implicare totala.
7. Jocul este cel care il accepta doar pe copilul din tine si e capabil sa il acceseze de fiecare data in puritatea lui originala.

Asa ca va recomand cu multa caldura sa va folositi de puterea jocului ori de cate ori aveti ocazia si ori de cate ori aveti nevoie sa va energizati, sa va regasiti starea de copil, sa creati, sa va relaxati, sa luati o decizie importanta, sa va redefiniti identitatea, sa fiti voi insiva, cand vreti sa mergeti pe un drum nou sau cand nu stiti in ce directie sa o luati. Intrebati copilul din voi. El stie raspunsul. Intotdeauna. Si lasati-l sa se joace mai mult.

Tu cand te-ai jucat ultima oara?