Iluzia Timpului

Teoriile stiintifice recente sustin ca trecutul, prezentul si viitorul exista toate simultan, in acelasi timp. "Distinctia intre trecut, prezent si viitor este o iluzie", spune Einstein.

Amintirile pe care le avem sunt din trecut. Depozitate si etichetate dragut in sertarase si fisiere. Accesibile oricand cu tot cu "efectele" emotionale, estompate sau nu.

Dar daca am putea adauga si a doua sageata pe linia timpului? Daca viitorul ne poate influenta prezentul, la fel de mult ca si trecutul? Daca avem carnete de conducere pentru masina timpului dintotdeauna? Daca doar obisnuinta si confortul acestei conventii, numite timp linear, e cea care a reusit sa pastreze iluzia unei singure directii?

Daca ne gandim bine, o buna parte din experientele noastre zilnice, se petrec in trecut. Lumina are nevoie de 8 minute si 19 secunde pentru a parcurge distanta de la soare pana la pamant. Asta inseamna ca toate imaginile pe care le vedem, sunt din trecut. Vedem niste “inregistrari”. Chiar si atunci cand privim pe cineva sau ceva din imediata noastra apropiere, aceasta intarziere exista, dar fiind foarte mica, nu e sesizabila.

Tot ce experimentam vizual si auditiv e din trecut, datorita distantei si timpului pe care lumina si sunetul, le parcurg pana la ochii si urechile noastre. Cand privim cerul si exploram planete indepartate, ceea ce vedem, s-ar putea sa nici nu mai existe in momentul in care imaginea ajunge la creierul nostru. S-ar putea ca la mii de ani lumina, planeta sa se fi dezintegrat, un nou soare sa se fi nascut, viata pe anumite planete sa fi aparut si disparut in acest interval. Asta inseamna, nu doar ca putem calatori in trecut, dar o facem zi de zi.

In acelasi fel, folosind imaginatia, cu acelasi tip de imagini scoase de undeva, aparute de undeva, din sertarasele viitorului, calatorim foarte des in viitor. Ne imaginam casa pe care vrem sa o avem peste cinci ani, copii, gradina, jobul, cartea pe care vrem sa o scriem, unde vom calatori. Orice plan, orice dorinta, orice proiectie este de fapt o vizita in viitor. 

Prezentul nostru, practic le contine pe amandoua. Putem experimenta in orice moment trecutul, retraind-ul. Daca ne concentram pe el, trecutul ne poate influenta prezentul.

Putem experimenta viitorul, imaginandu-ne cum il dorim, cum va fi. Si iata ca viitorul ne influenteaza si el prezentul. Vom face acum actiuni care implineasca "fotografiile" facute in excursia noastra in viitor. 

Putem aduce in prezent, atat trecutul cat si viitorul, ocupandu-l cu amintiri sau imaginatie. Ceea ce inseamna ca de acum, avem bilete gratuite pe toate liniile timpului. Calatorie frumoasa!

Photo: M.C. Escher, Relativity, 1953

Matrix

Momente de genialitate, sau mai corect de revelatie, au existat in toate domeniile, de-a lungul timpului. A existat un Aurel Vlaicu si asa a fost posibil zborul, care astazi, e ceva atat de obisnuit. A existat un Antonio Gaudi si astazi liniile curbe in constructii sunt ceva banal. A existat un Nikola Tesla si prima lui transmisie wirelless, iar astazi, nu mai putem concepe viata fara internet. 

In literatura, si mai apoi in cinematografia science-fiction, acolo unde limita realitatii nu a fost atat de stricta, au existat cateva momente definitorii, prin care omenirea a avut parte de “preview"-uri la multe din lucrurile, care aveau sa devina peste ani, atat de mult, parte din vietile noastre.

Cu siguranta va amintiti nume ca: H.G. Wells (The War of the Worlds), Robert Heinlein (Stranger in a Strange Land), Kim Stanley Robinson (Red Mars), Frank. Herbert (Dune), Isaac Asimov (Foundation Trilogy), Arthur C. Clarke (Rendezvous with Rama), Connie Willis (Doomsday Book), Ray Bradbury (Fahrenheit 451), Philip K. Dick (Do Androids Dream of Electric Sheep?), William Gibson (Neuromancer), ca sa amintesc doar cateva din titlurile revolutionare ale literaturii de fictiune. Sa nu uitam, ca e vorba de anii '50-'80, si multe dintre concepte ca "cyberspace", time travel", "zero gravity life", "alien invasion", “androids”, nu aveau nici o corespondenta in realitate. 

A acelasi fel s-a desfasurat revolutia filmelor SF. Va vine sa credeti sau nu, primul film SF revolutionar a fost productia germana “Metropolis" (1927), urmat de "2001: A Space Odyssey" (1968), “Solaris" (1972), “ET"(1977), "Star Wars" (1977-2005), “Alien" (1979), "Blade Runner" (1982) si bineinteles  "The Matrix" (1999). Si acestea sunt doar o mica parte din cele care au spart barierele imaginatiei. Filme, pe care acum, dupa mai mult de o jumatate de secol, cred ca le putem considera adevarate “profetii”.

Dar, haideti sa ne intoarcem in zilele noastre. Priviti cu atentie imaginea de mai sus. Partea din stanga, e privelistea care se vede noaptea, dintr-un hotel, in New York. In dreapta, e celebra imagine din Matrix. Puse una langa alta, imaginile aproape se contopesc. 

Acolo, in New York, matricea a fost pentru prima data, dincolo de imaginatie, o senzatie reala. Da, traim intr-o matrice. Realitatea noastra e o iluzie, pe care mintea ne-o prezinta. Experimentam realitatea, exclusiv prin prisma interpretarilor pe care mintea noastra le face. 

Primim informatii despre ceea ce e in jurul nostru, prin cele cinci simturi. In creier, sunt prelucrate imagini vizuale, olfactive, tactile, auditive si continut, in functie de matricea noastra personala. Pe care am primit-o la nastere cu arhiva ADN-ului parintesc, in care sunt stocate in afara de gene, toate emotiile, fricile si bucuriile stramosilor nostri. La aceasta "biblioteca" informationala, am adaugat experientele noastre din copilarie (de care nu ne mai prea amintim acum), invataturile, experientele si emotiile proprii. Asa arata in acest moment matricea noastra personala. Prin filtrul ei, vedem noi realitatea. Si fiecare dintre matricile noastre personale, este un patratel din matricea universala. Structura acesteia se modifica in fiecare secunda, cu fiecare noua traire de-a noastra. Va amintiti, desigur, senzatia de curgere a cifrelor si literelor din Matrix. Fiecare dintre noi, e o cifra. O litera.

Dar, pe langa “zestrea” din structura ADN-ului nostru, in el e stocat si potentialul maxim care poate fi obtinut din resursele noastre genetice si experentiale. Si probabil ca acest potential, in cel mai rau caz tinde spre infinit. 

Intrebarea este: "E mai bine sa ramanem inconstienti intre limitele patratelului nostru?", sau nu cumva "A venit timpul sa deschidem ochii, la imaginea de ansamblu si sa vedem cum fiecare gand si actiune a noastra, modifica matricea?"  

Poate ca raspunsul e in fiecare dintre noi si poate nu avem nevoie sa asteptam urmatorul film pentru a-l afla. Cred, ca daca diminetile noastre ar incepe cu intentia de a avea o zi in pace, bucurie, si iubire, iar seara, inainte de culcare, atunci cand tragem linia, clipele noastre petrecute in bucurie, pasiune si ganduri curate, le depasesc pe cele in petrecute in tristete, judecata, ura, violenta, Matricea va arata ca un copac inflorit. Sau... in loc de cifre si litere, din matrice vor curge siruri de fulgi frumosi de zapada :-).

Puterea jocului

Nu stiu cati dintre voi ati trait anii copilariei in vremea generatiei “cu cheia la gat”, dar eu imi amintesc cu multa bucurie de copilaria mea “din fata blocului”, la Tarnaveni, in oraselul meu natal din judetul Mures. Locuiam intr-un bloc cu patru etaje si fiecare familie avea cel putin doi copii. Asta a creat sansa de a avea fi parte dintr-o comunitate foarte puternica si bine sudata, de vreo treizeci de copii cu varste la un an-doi, maxim trei diferenta.

Amintirile cele mai puternice din acea perioada sunt legate, evident, de jocurile pe care le jucam non-stop. In fiecare zi, de la rasaritul soarelui si pana la apus, neobositi, ne jucam.

De la “tara-tara-vrem-ostasi, elastic, sarituri cu coarda, lapte-acru, de-a v-ati ascunselea, pac-pac, 9 pietre, sotron, de-a alimentara (unde frunzele din gardul viu erau bancnote de 100 lei, iar cele din salcam erau monedele), colectia de poze de la guma Turbo – in care fiecare poza avea o valoare de troc foarte bine stabilita, septica, 21, flori-fete-si-baieti-muzica-si -cantareti, fazan, nu-te-supara-frate, fotbal-de-masa-cu-nasturi, pana la clasorul cu care faceam schimb de timbre, robotii din pachetele de tigari, prastii cu elasticul de la chiloti si arbaletele sofisticate, risca, leapsa si prinsea.

Iar cand jocurile se terminau, inventam alte jocuri: de exemplu de-a indienii unde frunzele de salcie deveneau pe rand “fuste de indian” sau “coroane de pene”, mima care se muta de sub arsita soarelui direct sub lumina lampii din fata blocului, “stiati ca?”, campionatul de bancuri, urmarirea prin tot cartierul, avand la dispozitie numai niste sageti trasate cu creta pe asfalt, pe casa scarilor, pe usile oamenilor, pe copaci, pe garaje, pe pereti, pe barele de batut covoare; cazematele din zapada unde se dadeau batalii decisive intre tabere cu catapulte avand evident ghiulele si gloante de zapada, patinaj artistic pe paraul inghetat de la marginea cartierului, scaldatul in ”Tarnava mica”(raul care strabate orasul) unde se continuau jocurile din fata blocului, cenaclul “flacara” si cantecele care continuau pana noaptea tarziu, constructia tip lego din caramizile hexagonale goale pe interior, ramase de la constructia garajelor, si multe, multe altele. Era vremea cand la cofetarie gaseai trei feluri de bomboane: mentolate, cu cacao si de fructe, cateva prajituri clasice: indiana cu frisca, amandine, dobos, albinita, savarina si ecler, inghetata la cornet(fisti-cacao-vani) si limonada.

Imi amintesc cu drag de acea perioada din perspectiva jocului.

Jocul era ratiunea noastra de a fi, era un mod foarte practic, si neimpus de nimeni, de educatie si invatare, modul de a ne exersa inteligenta fizica, emotionala si mentala. Era contextul in care entuziasmul  si implicarea totala in joc, alimenta creativitatea si prietenia.

Am invatat ce inseamna mini-comunitatile intrucat grupurile se formau dupa afinitati legate de jocuri.

Am invatat primele notiuni de democratie(chiar daca eram in comunism) pentru ca toata lumea vota ce joc vom juca.

Am invatat cum se negociaza incercand sa obtinem cea mai buna valoare pe timbrul nostru nestampilat din Nicaragua sau pe nu stiu ce colita rara.

Am invata ce e o echipa pentru ca mai toate jocurile presupuneau doua  sau mai multe echipe.

Am invatat ce e competitia, pentru ca nu admiteam decat victoria si pentru asta puneam la bataie totul, uneori mult peste limita fizica a organismului.

Am invatat ce e o dezbatere intrucat fiecare idee era indelung argumentata pro-si-contra.

Am invatat cum e sa imparti ce ai, cu ceilalti (daca aveam prajituri acasa, le imparteam cu totii, daca aveam nuci sau mere, la fel); painea cu untura si ceapa rosie o imparteam cu cine simtea ca-I este foame si venea sa ceara “o musca’”.  

Am invatat sa ne cerem iertare atunci cand greseam si sa iertam daca in febra jocului vreun “adversar” ne-a lovit sau am cazut imbranciti.

Am invatat ce inseamna prietenia si ne-am facut frati si surori de cruce.

Am invatat cum se lanseaza un zvon si cum se dezamorseaza un conflict.

Am invatat sa trisam si sa ne fie rusine cand suntem prinsi.

Am invatat sa ne iubim si sa ne acceptam asa cum suntem.

Toate acestea le-am invatat prin joc. Jocul era lumea neingradita de reguli a imaginatiei. Jocul era locul unde fetele erau imbujorate si ochii scanteietori. Unde focusul, concentrarea si prezenta mentala si emotionala erau la maxim.

Timpul statea pe loc, si orele treceau pe langa jocul nostru fara sa ne atinga. Toti eram egali in joc. Si fiecare avea dreptul la aceeasi cantitate de bucurie.

Acum, jocul asa cum l-am cunoscut eu in copilarie, nu mai e prezent in viata noastra a adultilor, si din pacate, de multe ori nici a copiilor. Am reintalnit insa jocul, in stare pura, nealterata deloc, cu ocazia unui curs de formator la care am participat zilele trecute si in timpul caruia am avut o revelatie.

In cadrul jocurilor din cadrul cursului, toate, dar absolut toate persoanele din grup, cu varste intre 23 si 50 de ani, au trimis copilul din ei la joaca. Neconditionat, total, fara retinere si fara teama. M-am uitat cu incantare la fetele tovarasilor mei de joaca si i-am recunoscut pe prietenii mei de la bloc.

Invariabil: zambetul  larg care abia isi gasea loc pe fata imbujorata, ochii luminosi si pasionati, tensiunea si concentrarea, rasul  cristalinsi bucuria fara margini, relaxarea si fericirea care se transmitea prin toti porii. In starea de copil traita de fiecare si de toti deopotriva, camera a explodat de frumusete, de creativitate, de pasiune si de viata. Am descoperit in acel moment, ca pentru adulti, jocul e o resursa imensa, neexplorata.

Ce este pana la urma si de ce e jocul atat de valoros ca modalitate de dezvoltare personala?

1. Jocul e un mod de a ne redescoperi si de a sari din granitele mastilor cu care ne-am blindat.
2. Jocul este un punct in care te poti intoarce oricand, atunci cand uiti cine esti si ai nevoie de tine.
3. Jocul este un spatiu protejat  in care nu exista imposibil, doar imaginatie si vointa.
4. Jocul este mecanismul care iti mobilizeaza energia, entuziasmul si pofta de viata chiar daca tu crezi ca le-ai pierdut.
5. Jocul suspenda timpul, teama, resemnarea si tristetea.
6. Jocul este locul unde eul se dizolva in grup si se redefineste prin interactiune si implicare totala.
7. Jocul este cel care il accepta doar pe copilul din tine si e capabil sa il acceseze de fiecare data in puritatea lui originala.

Asa ca va recomand cu multa caldura sa va folositi de puterea jocului ori de cate ori aveti ocazia si ori de cate ori aveti nevoie sa va energizati, sa va regasiti starea de copil, sa creati, sa va relaxati, sa luati o decizie importanta, sa va redefiniti identitatea, sa fiti voi insiva, cand vreti sa mergeti pe un drum nou sau cand nu stiti in ce directie sa o luati. Intrebati copilul din voi. El stie raspunsul. Intotdeauna. Si lasati-l sa se joace mai mult.

Tu cand te-ai jucat ultima oara?