E interesant, cum mintea noastra face atat de usor trecerea de la sentimentele si emotiile neplacute, iritante, inconfortabile, pe care le naste in noi un om pe care nu il placem, la caracteristicile acestuia. Un om care ne irita. Un om pe care il consideram opusul nostru in tot ce spune si face.
Atentia noastra zboara deasupra propriilor emotii si aterizeaza exact pe capul acelui om nesuferit. Din acel moment, centrul de greutate se duce si el in cealalta parte. Nu mai e important de ce NOI simtim asa. Nu mai e important cum putem NOI face sa nu mai simtim asta. Nu mai e nimic important legat de NOI. Devine important doar el si comportamentul lui. Cuvintele alese. Mimica. Gesturile. Atitudinea. Energia negativa care zboara prin aer. Devine important el, mesagerul nostru. Cum arata, cat de nepotrivit este. Cat de diferit este de asteptarile noastre. Cat de departe este de ceea ce putem noi sa acceptam.
In centrul acelui moment, in care in noi se naste furie, dezgust, frica, revolta, se petrece ceva. Un comutator secret face ca nu sentimentele noastre sa fie deranjante, ci personajul si manifestarile lui. Transferul din interior catre exterior se face pe nesimtite. Reactia noastra devine justificata de multimea de defecte si caracteristici josnice, pe care le putem vedea cu usurinta in acel moment, la celalalt. Incompatibilitatea cu cel din fata noastra si distanta fata de locul in care se afla el, ne dau voie sa ne simtim bine. Sa fim mai buni decat el. Sa fim superiori, nobili, educati si generosi. Ne dau voie cu usurinta sa descarcam rucsacul propriei noastre responsabilitati.
Uitam, sau ne convine sa uitam, ca orice ni se intampla in prezent, e o consecinta a unor ganduri si fapte ale noastre dintr-un moment trecut. Candva, am ales sa cunoastem acel personaj. Am ales sa il atragem cumva in viata noastra. Una dintre frecventele noastre a rezonat cu el. L-am chemat sa ne arate ceva despre noi. Fara sa stim, l-am chemat sa ne fie oglinda.
Si atunci cum se face ca ne vine usor sa ne blindam in carapacea noastra si sa-l vedem pe “mesager” separat complet de noi, fara nici o legatura, incarcandu-l cu intreaga responsabilitate a comportamentului sau? Aceasta delimitare, oricat de mult confort ne-ar aduce pe moment, e doar un anestezic simplu pentru adevarul dureros, pe care ar trebui sa il aflam despre noi. E doar o masca, pe care nu vrem sa ne-o smulgem. Nefiind insa adevarul despre noi, care trebuie sa iasa la suprafata, nu ne gasim linistea. Linistea ne ocoleste. Framantarile ne imboldesc sa cautam adevarul. Sa-l descoperim.
Ne trece rapid prin minte ca am putea avea si noi o parte de vina. Dar cu aceeasi viteza, mintea noastra rationala refuza si afiseaza sloganul “eu nu sunt asa’, "eu nu as putea fi asa”, avand cea mai buna intentie in spate si anume aceea de a ne proteja. Mintindu-ne cu nonsalanta, ca noi nu avem acea parte intunecata, urata si meschina. Ca noi suntem doar frumosi si buni.
Si totusi, care varianta a noastra e furioasa? Si de ce? Daca noi suntem doar buni, iar cel bun din noi nu se infurie niciodata, cine este cel care se infurie? De unde vine el, si cine l-a ascuns atat de needucat in interiorul nostru?
In final, care e marele secret? Secretul este ca undeva, in acel loc independent de realitatea imediata si neplacuta in care ne aflam, independent de personajul care ne-a generat aceste sentimente, exista un mesaj foarte simplu.
Fiecare dintre noi, contine toate personajele bune si toate personajele rele din lume. In noi sta ingropat intreg intunericul si in noi avem toata lumina. Gradul nostru de neeaceptare a intunericului din noi, este direct proportionala cu cantitatea de furie si numarul situatiilor care vin sa ne arate aceasta eroare in care ne aflam. Cu cat mai putin acceptam o latura intunecata care exista in noi, cu atat situatiile care sa ne aduca oameni ce au aceasta latura sunt mai dese, si revolta noastra este mai mare. Iar situatia, vine sa ne propuna sa il acceptam pe cel din fata noastra asa cum e. Sa acceptam astfel, exact acea portiune de intuneric care exista si in noi. Sa ne acceptam pe noi in intregime. Cu intuneric si lumina. Sa vindecam rezistentele.
In momentul in care am ales sa negam o latura a noastra, eram poate copii, poate adolescenti, poate tineri si am simtit ca altfel nu am fi acceptati. Ca daca nu suntem buni si frumosi, nu vom avea dreptul la iubirea celorlalti. Orice fiinta functioneaza cu iubire. Pe care si-o procura in functie de posibilitati. Daca un suflet e lipsit de iubire, va crede in final ca el nu merita sa fie iubit. Acel suflet va incerca orice metoda de a-i convinge pe ceillati, platind orice pret, oricat de mare ar fi, in schimbul unui gest de bunavointa, acceptare si iubire. Doar pentru a se putea hrani o secunda cu iluzia ca daca este doar bun, va primi mai multa dragoste. Acest mecanism de aparare, foarte util in momentul initial, devine o credinta, un principiu, o parere, pe care le vom apara de-a lungul vietii cu pretul a multor tone de revolta si furie. “A fi bun” este in mintea noastra “parola” care ne asigura iubirea celorlalti, deci merita sa luptam pentru a fi perceputi asa.
De fapt, in adevar, suntem toti egali. In noi exista intreg potentialul de rau si intreg potentialul de bine. Doar ca fiecare avem cate o alta lectie de invatat despre noi. Si atunci pentru noi, se manifesta acele portiuni pe care le avem de acceptat si de invatat. Noi despre noi. Toti avem aceeasi mostenire. Suntem intregi. Nu ne lipseste nimic. Suntem si buni si rai in aceeasi masura. Ceea ce suntem insa, este dat de ceea ce alegem sa fim, avand totul la dispozitie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu