Atasamente

Ne atasam de lucruri. Ne atasam de oameni. Ne atasam de animale. Ii lipim de suflet si ii facem parte din noi. Pana intratat incat devenim responsabili de destinele lor. De fericirea lor. De drumul lor. De ceea ce simt. Incepem sa stim ce vor. Ce vor sa devina. Ce e bine pentru ei. Ce e bine sa simta. 
Iar in ziua cand intr-un fel sau altul, ne despartim de ei, in viata sau in moarte, simtim durere. Prea mare. Insuportabila. Cineva ii smulge din noi, iar noi umblam sangeranzi prin lume. In fata celorlalti, nu vrem sa parem slabi. Si atunci imbracam peste o carapace vopsita cu zambetul nostru.

De fapt, ceea ce ne doare e ego-ul nostru. Ne lipseste modul in care noi am vazut lucrurile. Ne lipseste controlul. Ne lipseste felul in care ne simteam. Caci uneori fara sa ne dam seama, ne atasam pentru ca acesta e singurul mod pe care il gasim de a ne exercita cu adevarat rolul de parinti. Sau pentru a ne construi un punct de reper. Un loc de refugiu. O oaza de stabilitate. Sau pur si simplu ne acoperim neputinta de a accepta necunoscutul. Nu ne dam seama ca usor, usor, in timp, ii transferam sarcina de a ne alina. De a ne asculta. De a ne face fericiti.

Si golul care ramane ne schilodeste. Ne atrage in el. Cu cat mai mult am transferat, cu atat mai mare e durerea. Dar sa nu uitam ca tot ce am oferit, emotie, timp sau alte rersurse, am facut-o pentru ca noi ne-am simtit bine. Ne-am simtit in confort, in siguranta. Nu am facut-o pentru celalalt. Si nu am facut-o pentru a avea ce recupera.

Doliul e firesc. In fiecare plecare. E modul nostru de a ne lua ramas bun. De a onora portiunea de drum pe care am calatorit impreuna. Atentie, insa. De multe ori vom fi tentati sa ne atasam de insusi doliul nostru. Nu e nevoie sa ne ferim de el. Avem nevoie sa-l traim si sa punem punct. Sa ne reluam pasii de copil si sa reinvatam sa mergem fara sprijin. Sa ne permitem sa fim asa cum eram cand eram copii. Intregi si intelepti. Sa spunem ce avem de vrut, sa facem ce avem de creat, sa exprimam ce avem de simtit. Sa-i lasam pe ceilalti liberi sa vrea, sa faca, sa exprime. Sa isi zboare propriul zbor. 

Iar noi sa iubim libertatea pana intratat, incat la un moment dat sa ne putem intelege atasamentele. Si apoi sa ne putem detasa de ele.  



Photo: Gregory Colbert, Ashes and Snow 

Dieta de detoxifiere

Traim intr-o lume plina de contraste. Pe de o parte, suntem digitalizati pana in dinti, ultra-tehnologizati si dotati cu ultimele echipamente si gadgeturi, avand acces la orice informatie prin internet, invingatori in batalia timpului, caci totul e real time. In cealalta parte, suntem nefericiti, goi, obezi, tristi, roboti, traim vieti 9-5, ne luptam pentru mancare proasta si ieftina, reproducerea devine un efort, supravietuim.  La mijloc, observam ca ni s-a dezvoltat un “simt”, care a stat adormit veacuri de randul, cu care nu stim ce sa facem si care ne ne sopteste in urechi  si ne imboldeste tot timpul: Cauta! Cauta! Cauta! Traim o neliniste, o chemare, o cautare de noi, pe care nu am descifrat-o inca.

In aceste zile tulburi, de multe ori confuze, avem nevoie de cat mai multa liniste, de contemplare, de visare, de exercitii de constiinta. In schimb, avem parte de izbucniri in care ego-ul nostru sau al celor din jur striga dupa cineva care vina sa il flateze. Sa il alimenteze. E ca si cum secole de-a randul ne-am drogat cu ego si acum de undeva din interiorul nostru, noi cei adevarati, vrem sa ne nastem. Si toata perioada pe care o traim e un imens proces de dezintoxicare. 

Pentru a reusi, ca in orice dieta, trebuie mai intai sa ne oprim din negare. Sa pornim de la starea de fapt. Sa recunoastem, ca alaturi de toate instrumentele si evolutia noastra digitala, alaturi de o constiinta care se lupta sa invinga stiinta, exista o veriga slaba. Exista un element primitiv si needucat. Retard, grobian si lipsit de maniere. Perfid si capabil sa ia un milion de forme. Si acesta este ego-ul nostru. Avem nevoie de un proces de detoxifiere, de o dieta fara ego si de o scoala de re-educare a ego-ului. Pentru ca el a ramas primitiv intr-o epoca a luminii si a constiintei. 

Asta e motivul pentru care ego-ul nostru nu mai intelege nimic. Nu isi gaseste locul. Nu e updatat. El functioneaza mecanic, avand aceleasi instrumente, exact ca acum doua mii de ani. Pentru el, sursele de informatii sunt cele cinci simturi. De cate ori se instaleaza la conducere, ne invadeaza cu senzatiile si placerile venite de la acestea. Memoria noastra e invadata cu emotii intense, placute si in acelasi timp foarte toxice, cu perceptii fara sens, greu depozitabile si sortabile. Ego-ul impreuna cu ajutoarele lui, simturile, sunt niste conducatori extrem de incompetent, odata ajunsi la putere. Politicieni si demagogi, goi de substanta.

Odata dezintoxicati, curajul si puterea noastra va veni din calm, din centrare, din iubire. Din cunoastere reala si "stiintele" sacre ale naturii. Din contemplare. Din liniste. Scopul vietii e gravat undeva in constiinta noastra. Nu poate fi altfel. Constiinta e firul care ne leaga pe toti de Dumnezeu. E codul nostru de acces la perfectiunea, puterea si frumusetea infinita a universului.