Nimic nu conteaza mai mult decat cine esti. Ce emani, ce emiti, ce frecvente detii. Cum cuceresti si detii un spatiu. Pe pamant si in univers. Cu ce energie il umpli?
Prin cuvintele pe care le folosesti, prin gesturile tale pe care le crezi nevazute, prin gandurile tale pe care le crezi bine pazite, prin faptele tale. Si totusi, ne trezim de foarte multe ori in postura de a face. A face si a face din nou. Ce mai faci? Ce-ai mai facut? Si de aici nevoia si impresia ca daca iti ocupi timpul suficient de mult cu responsabilitati: copii, job, altii, nu vei mai avea nevoie sa aloci timp si pentru tine. De multe ori, ducem la extrem fuga asta de noi. Devenim obositori, cu cat de multe vrem sa spunem, sa-i invatam pe altii, sa facem, sa ne propunem. Si obositi, in acelasi timp. De multe ori, impingem limitele pana la a sari in ajutorul oricui, atunci cand singurii care avem nevoie de ajutor suntem noi.
Suntem atat de bravi incat, si ne place atat de mult in hainele de eroi, incat uitam ca “a cere ajutorul” atunci cand ai nevoie e la fel de important ca o rugaciune, ca o meditatie. Ca asteptand sa primesti fara sa ceri, e doar o reminiscenta de mandrie prost inteleeasa. Avem nevoie de ghizi, avem nevoie de insotitori, avem nevoie de oglinzi.
Si totusi, cati dintre noi au curajul de a recunoaste atunci cand sufletul ne e putin “racit” sau “ragusit”? In loc sa-i acordam atentie si sa il ingrijim, folosim orice pretext sa ne ascundem, sa pretindem ca simtim altceva. Ca suntem bine in orice conditii. Din punct de vedere spiritual, e ca si cum ne-am urca beti la volan. Putem face la fel de mult rau altora, fiind dezechilibrati. Caci, vom pretinde de la oricine sa compenseze ce ne lipseste pentru a ne simti bine. Sau vom proiecta asupra lui judecati taioase, cuvinte aprige, priviri incarcate.
Si totusi, cati dintre noi au puterea de a-si asculta sufletul si de a spune “NU” unei invitatii sambata seara in oras, atunci cand simt ca ar citi mai bine o carte? Cati dintre noi, avem puterea de a recunoaste ca avem nevoie sa ne oprim, sa ne refacem energia, sa ne amintim cine suntem.
Cu cat mai mult negam nevoile proprii, cu atat mai mult refuzam sa ocupam spatiul pe care il avem in univers. Incercam sa il umplem cu ce dam altora. Si in final, ne dam seama ca dupa mult timp de dezvoltare personala, spatiul e tot gol. Si noi inca ne cautam.
Poate parea contraintuitiv, si de multe ori ne e mai usor sa ne lasam inselati de aparenta de “egoism” pe care o poate imbraca respectul si grija fata de nevoile sufletului propriu. Si sub umbrela generozitatii si a altruismului dam si dam si nu mai punem la loc. Si uneori, sufletele noastre isi cer drepturile. Si viata de ofera pauze si momente de “odihna”. Uneori, ne scoate de pe traseu cu o raceala, alteori cu o pierdere, alteori cu epuizare. Pe care in loc sa le primim ca pe niste ocazii de a ne ocupa de noi, le judecam ca fiind “nedrepte”.
Nu putem sa ne traim misiunea, nu putem da inapoi nimic, atata timp cat nu stim cine suntem. Cat timp nu stapanim bine spatiul nostru sufletesc. Si foarte interesant, suntem singurii care ne putem face cadoul gratierii. Mai mult, face parte din igiena noastra spirituala. Nu poate fi facuta o data pentru toata viata. E un proces constant. De curatenie si de iubire. De respect si grija. Caci pentru a insemna ceva pentru altii, nimic nu conteaza mai mult decat cine esti pentru tine.
O bicicleta rupta, stramba si murdara, fara ghidon, din care lipseste o roata, iar cealalta are pana, nu va putea oferi niciodata bucuria de a simti vantul imbratisandu-ti fata si miros de frunze, caldura placuta a muschilor si iz de vara. Curata, unge, asambleaza, ingrijeste. Fie-ti drag in timp ce faci asta si fie-ti drag cand e gata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu