Fiecare din ei, esti TU

Nimeni pe lumea asta nu stie mai bine decat tine, in adancul sufletului tau, cu cate frici ti-ai scrijelit curajul, cate intrebari fara raspuns si cate nopti fara de somn ai asezat la temelia a ceea ce esti astazi.

 

Nimeni pe lumea asta nu stie mai bine decat tine ce cantitate de necunoscut ai explorat, cate dezamagiri si amagiri ai incercat pana sa ajungi aici. Cate emotii neintelese din interiorul tau s-au luptat cu alte emotii neintelese din jurul tau. Cata nevoie de intelegere, cata risipa de spaime. Nimeni nu stie mai bine decat tine cat de timizi iti erau pasii, cat zgomot ti se parea ca face sfiala ta, de fiecare data cand erai puternic. 

 

Nu e nimeni altul care sa te cunoasca mai bine la bine, dar mai ales la greu, in acea clipa a sinceritatii fiintei in care te cauti dincolo de oglinda, dincolo de intuneric, dincolo de singuratate, dincolo de oameni. In acea clipa tainica in care esti doar tu cu tine. Acolo unde doar tu stii ca mai exista ceva care merita cautat.

Cum poti, stiind atatea despre tine, sa te condamni cu atata usurinta? Cum poti, doar clipind din ochi sa te transformi atat de radical, sa fii nedrept si neinduplecat cu propriul tau suflet obosit de cate masti ai pus pe el cu fiecare an, cu fiecare relatie, cu fiecare nesiguranta? Cum poti sa-l biciuiesti, cu gandul si cu fapta, cerand din ce in ce mai mult, mai mult si mai mult, pe acel copil firav ce cauta inca adapost in bratele mamei, in strangerea de mana a tatalui, in vocea calma din povestea bunicului, in mirosul de cozonac al bunicii.

Cum poti sa uiti iertarea exact cand ajungi la tine, cand doar tu singur stii prin cate ai trecut, cat de greu ti-a fost uneori, cata disperare ai strans in spatele fiecarui zambet? Cu cata tristete ai platit fiecare clipa de fericire.

Cum poti sa nu gasesti un pic de ingaduinta, ca in putinele momente in care te ratacesti intr-o oaza de liniste, sa stai si sa intinzi o mana catre tine, acela ce a ajuns de multe ori sa isi tarasca propriul suflet. Cum poti sa nu-i vezi tristetea si suferinta? Cum poti sa nu-i oferi sufletului tau, un adapost, un gand, grija?

Cum ai ajuns atat de rece incat sa nu te mai primesti in inima? Da-ti voie sa iti tragi sufletul, sa te asculti. Sa taci doar si sa te asculti. Si din tot greul sa iti faci curaj pentru a te vedea asa cum esti. Un strop de divinitate intr-o haina de carne sortita pieirii timpului. De multe ori, ramasa doar o licarire de lumina intr-o pestera din ce in ce mai umeda si intunecoasa, din ce in ce mai rece si inconstienta. 

Opreste-te putin si iesi din ceea ce vrei tu sa crezi ca esti. Uita-te in spate si da-i voie copilului sa zburde, cu picioarele goale in roua diminetii, cu ochii la cer facand zmeie din nori, cu rasul cristalin ce sarbatoreste joaca - suprema energie creatoare a fiintei. Opreste-te si arunca putina ingaduinta, o bancnota de grija si cateva monezi de atentie sufletului tau care cerseste un strop de iubire. Opreste-te si da-ti voie sa adormi pe umarul tau, obosit de atatea lucruri care te detin, obosit de prea multe roluri pe care te-ai angajat sa le joci. Opreste-te putin si inchide ochii. Iesi de sub clopotul tau de sticla si aseaza-te pe o banca adevarata. Inchide ochii. Si incearca sa asculti linistea ce cu greu isi face loc printre bataile de aripi, printre ciripituri de pasarele, printre fosnetul frunzelor, printre rasetele copiilor. Gaseste linistea de dincolo de orice miscare a aerului, a oamenilor, a pamantului. Incearca sa asculti si sa simti linistea de dincolo de propria respiratie. Dicolo de bataile inimii. Si daca ajungi la ea, Om bun, acolo e sufletul tau. Caci linistea e creata in acel moment de tine. Acolo esti tu.

Si abia dupa ce ai gasit aceasta poarta catre tine, uita-te inapoi din libertatea fiintei tale, din libertatea bunatatii tale, cate putere ai ingropat in fiecare moment in care nu ai crezut in tine, cat timp ai infasurat in bucla, inghitindu-ti propriile minciuni, cata iubire ai rispit in fiecare frica. Abia atunci, fara sa stii macar, intr-o singura fractiune de secunda, doar prin sclipirea ochilor tai, poti sterge tot si poti sa te transformi din nou in pruncul ce aterizeaza pe acest pamant de carne. In inocenta lui se ard din nou toate pacatele, toate minciunile, tot intunericul lumii. Un copil purifica tot netraitul de dinainte si de dupa. Purifica mama, purifica tatal. Indiferent cine sunt ei. 

Fii bland, fii rabdator, fii ingaduitor, fii iertator, fii generos, fii intelegator, fii iubitor cu tine. Cere-ti mult. Iarta-te mult. Nu-ti sufoca inima cu remuscari, vinovatii, ingrijorari, rusine. Si nu-ti lasa in tot acest timp sufletul sa rataceasca prin straini. Pierdut, infrigurat, insingurat. Gaseste-ti sufletul care s-a ratacit in fiecare om care iti intra in viata, in fiecare gand, in fiecare fapta a ta. Gaseste-l, ingrijeste-l, hraneste-l, adaposteste-l, iubeste-l. Arata-i linistea ta. Ajuta-l sa isi gaseasca propria liniste. In fiecare din ei, e o parte din tine. Fiecare din ei, esti TU.

Photo by MonikaMM - Children are the adornment of theworld

Corp-suflet-spirit

Avem un corp. Pastratorul instinctelor, simturilor si dorintelor noastre primordiale. Corpul este ancora noastra in pamant. Si hartia de turnesol a sufletului.

Avem un suflet, un destin, o cale, pastratorul unicitatii noastre. Combinatia, modul unic pe care noi l-am ales pentru a exprima fiinta. Sufletul este latura noastra eterica. 

Iar spiritul este sursa noastra infinita de putere si echilibru. Menirea spiritului este de a comunica cu ceilalti, la acel nivel unde nu exista ego. Unde nu exista bine si rau, unde toate lucrurile si toate fiintele sunt. 

Pentru a ne putea intoarce in infinitul spiritului, avem nevoie sa intelegem mai intai granita individualitatii noastre. In interior e ego-ul nostru. In exterior sunt ego-urile celorlalti, cautandu-si la randul lor, un mod de a comunica in spirit. Corpul este translatorul sufletelor noastre. 

Atunci cand granita identitatii noastre egocentrice e plina de rani, de frici, de traume, de mosteniri karmice si reactii automate, simtim nevoia sa aparam modul in care noi vedem si ne asteptam sa fie lucrurile. In interiorul acestei granite cream reguli, ordine, ritualuri. Ne atasam de aranjamentul nostru original si unic. Nu ne ramane decat sa fim speciali. Ne investim in propriul nostru eu, ca intr-un cod ce reprezinta o combinatie unica. Il protejam. Il respectam. Sufletul nostru isi gaseste aici echilibrul si se simte acasa aici, in acest spatiu sigur al unicitatii noastre. 

Spiritul insa are nevoie sa calatoreasca in Univers si de aceea vom simti chemarea intregului. Din acel moment, vom avea nevoie sa intelegem ca granitele Eu-rilor noastre, nu mai pot ramane impermeabile. Pentru a nu suferi la fiecare interactiune cu un alt suflet, care nu e altceva, decat o alta expresie a fiintei, granitele noastre sufletesti trebuie sa se deschida. Mai intai, avem nevoie de un geam, apoi de o usa. Apoi peretii vor fi de sticla si oricine va putea vedea pana in adancul sufletului nostru. Iar in final, cand nici o judecata, nici o rana, nici o credinta nu mai ramane de aparat, peretii se vor dizolva. Cei care vor fi atrasi, vor fi doar cei care la randul lor, au renuntat la granitele si limitele ego-ului lor.  

In acest spatiu fara granite, undeva dincolo de bine si de rau, exista un loc. Unde sufletul vibreaza a bucurie, unde corpul devine un portal, prin care energia curge din inaltul universului, pana in mijlocul pamantului, neingradita, puternica, gata oricand sa se supuna inimilor noastre. In acest spatiu, exista doar linistea in care  spiritul experimenteaza libertatea.

Photo: Triskelion Celtic Art, by Jen Delyth

Exista momente

Exista momente in care simti ca intreg corpul tau e usor si mai mult zboara, atras mai mult de stele, decat de contractul lui gravitational cu centrul pamantului.

Exista momente in care fiecare celula din corp, pare ca si-a luat brevet de pilot de avion, sau cel putin si-a agatat un balon deasupra. 

Exista momente in care energia din tine se topeste in energia universului ca si cum pielea ta nu ar exista. Si uneori simti pulsul tau in afara inimii tale. In aer. In copaci. In animale. In vant. In bunatate. In zambetul sau recunostinta celorlalti.

Exista momente in care tot acest “plin’ te umple pana te copleseste. Si uneori lacrimile de fericire sunt singura modalitate in care corpul iti arata ca si-a depasit limitele.

Exista momente in care, desi daruiesti din toata inima, simti ca plinul e inca atat de plin, incat te poate ineca. 

Exista momente in care simti ca esti primit si iubit ca suflet, in mijlocul a tot ce este. Exista momente in care sufletul tau e ocrotit de aripa unui inger. 

Exista momente in care bucuria nu iti mai incape in piept si te pieptul te doare.

Exista momente in care spiritul tau se topeste in spiritul colectiv. Intru idee. Intru simtire.

Exista momente cand materia din noi, trece intr-un plan secundar. Momente in care foamea, setea, oboseala, grija, pur si simplu nu apar. Momente in care simti doar puterea. Plutirea. Si zborul. 

Exista momente in care granitele dintre noi dispar si gandurile noastre nu mai au nevoie sa fie scrise sau exprimate. 

Exista momente care dizolva timpul, intorcandu-l pe bucla infinitului.

Exista momente in care suntem oameni si zei. Exista momente in care fiintele din noi au culoare de soare si gust de stele.

Ai grija de tine

Nimic nu conteaza mai mult decat cine esti. Ce emani, ce emiti, ce frecvente detii. Cum cuceresti si detii un spatiu. Pe pamant si in univers. Cu ce energie il umpli? 

Prin cuvintele pe care le folosesti, prin gesturile tale pe care le crezi nevazute, prin gandurile tale pe care le crezi bine pazite, prin faptele tale. Si totusi, ne trezim de foarte multe ori in postura de a face. A face si a face din nou. Ce mai faci? Ce-ai mai facut? Si de aici nevoia si impresia ca daca iti ocupi timpul suficient de mult cu responsabilitati: copii, job, altii, nu vei mai avea nevoie sa aloci timp si pentru tine. De multe ori, ducem la extrem fuga asta de noi. Devenim obositori, cu cat de multe vrem sa spunem, sa-i invatam pe altii, sa facem, sa ne propunem. Si obositi, in acelasi timp. De multe ori, impingem limitele pana la a sari in ajutorul oricui, atunci cand singurii care avem nevoie de ajutor suntem noi.

Suntem atat de bravi incat, si ne place atat de mult in hainele de eroi, incat uitam ca “a cere ajutorul” atunci cand ai nevoie e la fel de important ca o rugaciune, ca o meditatie. Ca asteptand sa primesti fara sa ceri, e doar o reminiscenta de mandrie prost inteleeasa. Avem nevoie de ghizi, avem nevoie de insotitori, avem nevoie de oglinzi. 

Si totusi, cati dintre noi au curajul de a recunoaste atunci cand sufletul ne e putin “racit” sau “ragusit”? In loc sa-i acordam atentie si sa il ingrijim, folosim orice pretext sa ne ascundem, sa pretindem ca simtim altceva. Ca suntem bine in orice conditii. Din punct de vedere spiritual, e ca si cum ne-am urca beti la volan. Putem face la fel de mult rau altora, fiind dezechilibrati. Caci, vom pretinde de la oricine sa compenseze ce ne lipseste pentru a ne simti bine. Sau vom proiecta asupra lui judecati taioase, cuvinte aprige, priviri incarcate. 

Si totusi, cati dintre noi au puterea de a-si asculta sufletul si de a spune “NU” unei invitatii sambata seara in oras, atunci cand simt ca ar citi mai bine o carte? Cati dintre noi, avem puterea de a recunoaste ca avem nevoie sa ne oprim, sa ne refacem energia, sa ne amintim cine suntem.

Cu cat mai mult negam nevoile proprii, cu atat mai mult refuzam sa ocupam spatiul pe care il avem in univers. Incercam sa il umplem cu ce dam altora. Si in final, ne dam seama ca dupa mult timp de dezvoltare personala, spatiul e tot gol. Si noi inca ne cautam.

Poate parea contraintuitiv, si de multe ori ne e mai usor sa ne lasam inselati de aparenta de “egoism” pe care o poate imbraca respectul si grija fata de nevoile sufletului propriu. Si sub umbrela generozitatii si a altruismului dam si dam si nu mai punem la loc. Si uneori, sufletele noastre isi cer drepturile. Si viata de ofera pauze si momente de “odihna”. Uneori, ne scoate de pe traseu cu o raceala, alteori cu o pierdere, alteori cu epuizare. Pe care in loc sa le primim ca pe niste ocazii de a ne ocupa de noi, le judecam ca fiind “nedrepte”.

Nu putem sa ne traim misiunea, nu putem da inapoi nimic, atata timp cat nu stim cine suntem. Cat timp nu stapanim bine spatiul nostru sufletesc. Si foarte interesant, suntem singurii care ne putem face cadoul gratierii. Mai mult, face parte din igiena noastra spirituala. Nu poate fi facuta o data pentru toata viata. E un proces constant. De curatenie si de iubire. De respect si grija. Caci pentru a insemna ceva pentru altii, nimic nu conteaza mai mult decat cine esti pentru tine. 

O bicicleta rupta, stramba si murdara, fara ghidon, din care lipseste o roata, iar cealalta are pana, nu va putea oferi niciodata bucuria de a simti vantul imbratisandu-ti fata si miros de frunze, caldura placuta a muschilor si iz de vara. Curata, unge, asambleaza, ingrijeste. Fie-ti drag in timp ce faci asta si fie-ti drag cand e gata. 

Alchimia intalnirilor noastre

Exista oameni care te fac intotdeauna sa te simti la fel.

Usor, luminos, puternic, pur.

Care prin simpla lor prezenta, cu  un cuvant, cu o poveste sau doar cu o privire reusesc sa-ti ia sufletul in palma si sa il umple de lumina.

Intalnirea cu ei e ca atingerea unui fulg care se topeste usor si se contopeste cu tine, daruindu-si frumusetea si unicitatea clipei, fie ea atunci cand iti este daruita direct, fie momentul creatiei.

Contactul cu ei ne lasa zburand, usori, visatori, cu certitudinea ca in acel moment putem face orice, putem fi oricine si mai ales putem fi noi.

Urma lor ramane in noi pentru totdeauna aceeasi, pastrand culoarea, caldura, lumina si intensitatea. Amintirea intalnirii cu ei renaste de fiecare data, doar reascultand un fragment din muzica lor, recitind inlantuirea unui gand pe hartie sau doar intalnindu-le numele, intamplator.

Sunt multi oameni care si-au lasat amprenta in sufletul meu, si vreau sa le dedic acest moment de recunostinta.

Le multumesc ca exista, ca au avut generozitatea sa se intalneasca cu mine si ca mi-au daruit acele momente magice, de intalnire cu ei, cu proza lor, cu muzica lor, cu pictura lor sau doar cu prezenta lor. Cu gandurile, cuvintele, ideile lor insirate de-a lungul minutelor unui ceas, pe care frumusetea momentelor le-a dizolvat ca trecere, transformandu-le in mici bijuterii, sclipitoare, intr-o montura superba de umanitate. Bijuterii pe care poti oricand sa le admiri in amintire si pe care le porti de atunci, mereu cu tine. 

De unde vin acesti oameni? Cum ajung ei in viata noastra? Si ce le da puterea de a transforma timpul intr-un superb sir de perle, asemenea alchimistilor ce stapaneau aurul si il gaseau in orice.

Cred ca sunt momente, in care anumiti oamenii transcend timpul si reusesc sa comunice doar cu inima, abandonandu-se unui prezent care se sustrage nimicirii si alege sa se transforme in eternitate.

M-am intrebat intotdeauna care este secretul lor, care este misterul acestor momente?

Splendoarea, naturaletea si forta lor se naste din pasiune, din talent, din har, din daruirea intru clipa, intru puritate si vulnerabilitate, din puterea mesajului pe care il au de transmis, din grija pentru frumusete si pentru oameni. Din abandonul total catre fiinta si creatie, fara preocuparea momentului imediat urmator.

Asa cum forta unei fotografii sta in ochiul fotografului, care se uita prin obiectiv cu inima si iti creeaza intr-o fractiune de secunda scena unui teatru cu povestea, atmosfera, personajele si intriga;  iti ofera cateva minute de contemplatie;  naste o intrebare in tine sau iti ofera inceputul unei povesti, lasandu-ti tie placerea de a descoperi continuarea, asa se nasc si aceste intalniri. Revelatii in spirit si dezvaluiri de mistere, ele se aseaza pe drumul nostru ca niste puncte de reper, la care te poti intoarce oricand simti ca te-ai ratacit.

De fapt, acesti ingeri iti dau intalnire cu frumusetea din tine, creand cadrul si atmosfera in care tu sa te intalnesti, asa cum esti: intreg, frumos, puternic si pur. Cu precizia unei sageti, cu efectul razei de soare care strapunge ceata si inunda in culoare tot ce e in jurul tau, te fac sa descoperi o poteca suava catre divinul din tine. Aceasta e intalnirea si fiecare om are parte de ingerii sai, presarati pe drumul catre propriul suflet.

Tuturor celor care mi-au daruit in timp aceste bijuterii abandonate in palma mea (si ei se vor recunoaste usor), dar si acelora care s-au nascut in alte epoci si au calatorit cumva pana la intalnirea cu mine, le multumesc ca sunt acum parte din infinitul pe care l-am primit sa-l port cu mine in aceasta viata.