Drum in ceata

Atunci cand sunt foarte putine lumini sa te ghideze, altele decat intuitia, incetineste pur si simplu. E ca si cum ai traversa o portiune de ceata, noaptea. Adancimile se pierd si zidul alb bidimensional care se lipeste de geamul masinii tale e tot ce vezi. 

Si totusi, ai trecut de nenumarate ori prin aceasta situatie. Ai mers noaptea prin ceata, si chiar daca senzatia de zid era cea mai apropiata si reala, ai stiut intotdeauna ca dincolo de ceata se afla destinatia ta. 

Locul catre care mergeai, locul unde iti doreai sa ajungi sau un punct al calatoriei tale. Ai incetinit si ai continuat sa mergi prin ceata, usor, stiind ca ceea ce iti doresti e acolo, undeva, dincolo de zidul imposibil de patruns cu privirea. 

Cand nu stii care este urmatorul pas, incetineste putin. Ai incredere ca pasul cel mai corect, virajul, directia buna, le vei vedea la momentul potrivit. Ai incredere ca atunci cand le vei vedea, le vei recunoaste. Accepta ca variantele si scenariile care iti ruleaza prin minte pot fi inutile. Poate zgomotul lor derutant, impreuna cu o serie de credinte si atitudini vechi si depasite, au menirea de a crea ceata. Ceata vine atunci cand ai nevoie de liniste.

Este firesc sa simti nesiguranta in legatura cu ce urmeaza, cu ce este dincolo de ceata. Nu te grabi insa, sa tragi concluzii sau sa critici. Ramai in liniste. Da-ti voie sa simti frica de schimbare, pe care vinovatia de a te simti slab, incearca sa o suprime. Vinovatia e un instrument al mintii, care nu vrea ca tu sa stii ca simti frica. Vinovatia nu vrea sa stii nici macar ca te simti vinovat. Si te convinge sa o negi, pentru a te simti mai bine. 

Cand vinovatia este negata, va incerca sa se manifeste ca proiectie, fara voie, asupra altora. In acel moment, mai bine anuleaza orice judecata pe care ai emis-o despre tine sau despre altii. Facand asta, te intorci in prezent, singurul loc care iti permite sa actionezi cumva.

Drumul cu ceata si nesiguranta, intunericul si lipsa de informatii, sunt teste. Teste ale increderii in tine. Nu renunta, in nici un fel, la sperantele si visele tale. Dar, fii pregatit sa recunosti oportunitatile, pentru ca ele sa isi gaseasca locul si forma in realitate. 

Daca te surprinzi pesimist, intolerant sau incapabil sa gandesti drept, incearca sa descoperi si sa recunosti emotiile pe care le refuzi si pe care le-ai ingropat din ce in ce mai adanc. Fii atent la reactiile celor din jur. S-ar putea sa fi transparent pentru ei, iar ei sa iti poata reflecta raspunsurile pe care le cauti. Accepta mesajele cu intreaga suita de emotii cu care vin. Deschide-le usa catre constiinta ta. A vindeca o emotie, inseamna nu doar a o accepta, ci a o elibera din corp, exprimand-o din interior catre exterior.

Nu ceilalti sunt cei care te trag inapoi. Este dependenta ta de acceptarea lor, de aprobarea lor. Cand descoperi adevarata cauza a ceea ce simti, vei avea parte de momente de constientizare si inspiratie. Accepta trecutul asa cum a fost, inclusiv cel recent. Nu conteaza daca nu ai toate raspunsurile. Ai nevoie doar de incredere in ceea ce vine si in abilitatea ta de a obtine ceea ce ai crezut mult timp ca e imposibil.

Viata te incetineste putin atunci cand ai nevoie sa aduni informatii, sa te documentezi, sa analizezi faptele, inainte sa ti se ofere solutii. Asigura-te insa, ca nu depinzi prea mult de altii si de factori externi. Acestia vor incerca sa iti ofere cai de evadare. Asuma-ti intreaga responsabilitate pentru tot ce tine de tine, fii flexibil, foloseste-ti talentul si aptitudinile naturale, ghidate de intuitie, pentru a obtine echilibrul de care ai nevoie pentru ca urmatorul pas sa se dezvaluie. Sa il poti crea. 

Photo: Foggy road II by Preach

Cine esti tu?

Fiecare dintre noi traieste si indeplineste de-a lungul vietii mai multe roluri. Creeaza si traieste un evantai de identitati si personalitati. Unele armonioase cu sinele, altele create pentru aparare. Unele sunt impuse din afara,  altele sunt auto-impuse din interior, prin filtrele si credintele proprii. 

Pentru cei mai multi dintre noi, nu exista un singur EU. Chiar daca regulile sociale ne forteaza sa ne asumam o singura identitate, sa fim o singura persoana, in interiorul nostru locuiesc mai multe personaje. Ne identificam printr-un singur nume, un ID, si putem face chiar o lista de trasaturi care ne caracterizeaza. Sustinem ca suntem o singura persoana, chiar daca uneori ni se pare si noua straniu ca avem un curcubeu de stari, senzatii, sentimente si toane. 

De fapt, in noi se ascunde o paleta intreaga de subpersonalitati. Avem un set de identitati si personalitati mostenite de la parintii nostri, modelate astfel incat sa le faca pe plac si sa le implineasca asteptarile, sau din contra, sa se razvrateasca impotriva lor. Un alt set il avem din timpul scolii, un alt set din intalnirile amoroase, un alt set de la job, un altul din sport, un altul din hobby-urile noastre. Fiecare dintre aceste personaje se denumeste EU si se activeaza atunci cand conditiile din jur stimuleaza trasaturile unuia dintre personaje. Singurul punct comun al tuturor acestor identitati este ca locuiesc toti in acelasi corp. 

Observandu-ne cu atentie, e destul de usor sa recunoastem ca suntem oameni totali diferiti in diferite momente. Suntem o persoana cand ne trezim dimineata, alta cand vorbim cu copilul nostru, alta cand suntem cu persoana iubita, alta cu seful nostru, alta cand ne uitam la un meci cu echipa favorita, alta cand visam cu ochii deschisi, alta cand dormim. Si totusi, intre ele, nu exista aproape nici o legatura constienta. Trecerea de la o identitate la alta se face automat, fara sa stim exact care dintre personaje e in rol la un moment dat si care a fost acum cateva minute. 

Vi s-a intamplat vreodata sa faceti o promisiune si apoi gandindu-va la ce ati promis sa va doriti sa nu o fi facut-o? Promitem, gandim si actionam din pielea unei personalitati. Apoi uitam sa ne tinem promisiunea sau personajul urmator nu vrea sa tina promisiunea. Asa se nasc conflictele din noi. Aflandu-ne intr-un rol, ne simtim coplesiti de cererile celor din afara care ne-au cunoscut la un moment dat intr-un alt rol, care le-a creat un set de asteptari. Acceptam mai des una din personalitatile noastre intrucat este dezirabila social si acceptata de ceilalti.

Din pacate, in zona noastra de constiinta nu exista un “centru de comanda” care sa inregistreze conditiile exterioare si cererile si sa trimita excat personalitatea cea mai potrivita. Modul in care apare unul sau altul dintre personaje este un mister.

Exista si varianta patologica in care persoana traieste vietile mai multor oameni in diverse perioade, de diverse lungimi, fara a sti in nici un moment de existenta celorlalte.

In varianta normala, una sau doua dintre personalitati sunt dominante si se manifesta mai des. Celelalte parti sunt neglijate, uitate, reprimate. Multe dintre ele au fost trimise in subconstient prin neacceptare. Pentru multi oameni personalitatea dominanta, nici macar nu este a lor. Este o falsa personalitate impusa de parinti, prieteni, job sau societate. Falsa personalitate este un intrus care a pus stapanire pe Eul real si incearca sa il deconecteze de la Sinele lui. Oamenii dominati de personalitati false sunt in general timizi, slabi, artificiali, crispati sau lipsiti de energie. Masca sufleteasca, pe care sunt fortati sa o poarte in permanenta, ii chinuie si le mutileaza interiorul pana la insuportabilitate. De aici, se nasc gesturi extreme orientate catre exterior sau catre propria persoana. 

Nu e usor sa gestionezi o armata haotica de personaje care incearca sa te cucereasca in fiecare moment. E nevoie de multa vointa si observare pentru a inventaria si a face cunostinta cu toate personajele din noi. E nevoie de rabdare si obiectivitate pentru a discerne care dintre identitati sunt ale noastre si care sunt cele create de noi pentru a le face pe plac altora. Si e nevoie de acceptare si intelegere pentru a le integra pe toate intr-o singura fiinta. Pentru a le conecta pe cele reale si a le face o “echipa” ce lucreaza impreuna si nu “individualitati” care se lupta pentru putere. Dar merita! :-)

O bucata de timp si imaginea de ansamblu

Fiecaruia dintre noi, i s-au dat cateva elemente. Un corp. O minte. Un suflet. Un spirit. Niste emotii. Cateva sentimente. O bucata de timp. Sau mai bine zis, un cursor de prezent, care se misca pe o bucata de timp. In urma lui, un trecut care creste. In fata, un viitor care se micsoreaza. Venim dintr-un loc misterios, printr-o poarta de care nu ne amintim. Nasterea. Plecam intr-un loc misterios, printr-o poarta despre care nu stim nimic. Moartea. Intre ele, aceeasi bucata de timp. Viata. 

Pornim la drum, avand intreaga intelepciune la dispozitie, dar neputinciosi, fara a stapani instrumentele de a o manifesta. O perioada in care suntem centrati integral pe nevoile noastre. Mama, tata, bunicii si bona sunt servitorii si ghizii nostri, care au rolul de a ne satisface nevoia de hrana, de siguranta si de iubire. Copilaria frageda. 

Incepem apoi sa ne deschidem ochii catre lumea din jur. Descoperim nu doar ca universul nu are centrul in buricul nostru, ci ne trezim direct in mijlocul unei competitii acerbe care are ca miza o "coronita" si “locul intai”. O miza ravnita de multi altii ca noi. Nevoile noastre incep a fi ignorate si noi incepem sa existam in raport cu ceilalti.

Ajungem in zona in care apare prima mare intrebare. "Cine sunt eu?" Si asemenea cautatorilor de aur, ne lansam in cautarea identitatii proprii. "Cine sunt eu" trece prin nevoia de modele, adica "Ca cine as vrea eu sa fiu" sau "Cu cine nu as vrea sigur sa seman" si prin gasirea unui rol in "haita”. Putem sa trecem prin mai multe roluri. Liderul. Rebelul. Urmaritorul. Bufonul. Si multe altele.

Apoi, dintr-o data "micul intreg" realizeaza ca singur nu este chiar intreg si isi cauta o "jumatate" feminina sau masculina, care sa il completeze. Experienta iubirii e menita sa ne invete la scara redusa ce inseamna sa fii "intreg ca parte dintr-un intreg mai mare". Din pacate, probleme nerezolvate din trecutul mic-copilarie si trecutul extins al altor vieti, ne impiedica de multe ori sa gasim menirea acestei experiente. Ne impiedica sa vedem punctele comune si cele care se completeaza, si uite asa, alegem sa re-traim competitia. Frustrarea, dezamagirea, pasii inapoi, resentimentele, fac ca trecutul sa devina greu, apasator si limitativ. Anii devin apoi cautarea libertatii si a reintregirii. Apare cea de-a doua mare intrebare “Care este menirea mea?”. Care este rostul bucatii de timp primite si ce am de facut cu ea?

Constientizarea faptului ca toata aceasta pregatire, toate aceste instrumente perfecte: corp, minte, suflet, spirit nu pot fi fara un inteles, fara un rost, devine motorul cautarii de sine, a evolutiei si dezvoltarii noastre personale. Facem cursuri, workshopuri, citim, ne rugam, meditam, facem yoga, alergare, arte martiale. muzica. Ne impartim in milioane de locuri, sperand ca atunci cand ne vom aduna particelele, sa descoperim intregul mult visat.

Ne denumim purtatori ai luminii, iluminati, luptatori ai luminii si incepem sa ignoram intunericul. Pretindem ca am descoperit borne de lumina si ne erijam chiar noi in emitatori ai luminii. 

Dar pentru cei ce nu respecta intunericul, experienta luminii nu va fi niciodata intreaga, permanenta sau completa. Lumina exista impreuna cu intunericul, ziua cu noaptea. Stiinta exista impreuna cu nestiinta. Materia cu antimateria. Planetele exista impreuna cu gaurile negre. Vizibilul cu invizibilul. 

Pasii nostri nu au nevoie sa nege intunericul ci au nevoie sa paseasca prin el cu incredere. Nimic nu poate distruge calea unei fiinte, indiferent de cat intuneric sau cata lumina exista de-a lungul drumului, atata timp cat ea are la dispozitie esenta si forta divina, pentru a-si crea destinul. Singurul lucru, care ni se cere, este sa cream drumul gand cu gand, pas cu pas, actiune cu actiune, contemplare cu contemplare. Nici o forta exterioara nu poate devia acest drum, pentru ca vine din sursa divina si nimic nu-i poate sta in cale, atata timp cat asta inseamna forta infinitului.

Ramai credincios fiintei si vocii tale interioare si toate vor veni la tine. Oameni, resurse, bani. Tot ce e nevoie, e deja in tine. Ai bogatia constiintei si energia actiunii. Tot ce avem de facut este sa invatam sa stapanim timpul. Sa il facem sa dispara. Sa nu ne mai conditioneze. Si pentru asta avem nevoie sa stim ca acea bucata de timp pe care o credem o sfoara lineara contine un secret. Timpul este atat de elastic cat vrem noi. Lungimea timpului depinde de noi. O secunda poate desparti intunericul de lumina. Somnul de trezie. Ignoranta de revelatie. Intr-o secunda putem cuceri un suflet sau intreg universul. 

Imbratiseaza totul asa cum e. Lasa toate opiniile sa fie. Si fii atent la drumul tau. De cate ori te vezi prins intr-o pasiune, intr-o dependenta, intr-o scoala, intr-un set de principii si legi, scutura-te si ridica-te la imaginea de ansamblu. Accepta ca mai exista macar o parte, opusa cu cea pe care o vezi tu. Si care are exact acelasi drept sa fie, cat ai si tu. Pastreaza-ti increderea ca vei sti, la momentul potrivit, daca trebuie sa faci stanga sau dreapta, pentru a te intalni cu sau a te feri de ceva. Nu te mai cauta. Pentru ca tu deja esti. Fii prezent. Pentru a auzi in fiecare moment, din interiorul tau, ce ai de facut. 

Foto: Basorelief cu Diagrama Chakrelor, pe peretii Palatului Nord-Vestic al Ashurnasirpal, din Nimrud (in prezent Iraq,) la circa 859 I.H interpretata ca “Fiinta Umana stand intre doua forte" 

Temperatura furiei

De multe ori, fara sa ne dam seama, ne infurie cele mai neasteptate si banale lucruri. Un gest. O imagine. O persoana. O intamplare. Un cuvant. O privire. O amintire. O neputinta. O slabiciune. O dezamagire. 

Furia este un flux de energie negativa de o viteza incredibila. Intr-o fractiune de secunda, sangele incepe sa fiarba de la picioare catre cap, celulele sunt inundate cu revolta, temperatura corpului creste, luam foc,  fata  si urechile ard, privirea e in flacari. Respiratia este zorita. Corpul este pregatit de lupta. Temperatura aurei noastre este fierbinte si rosie, ca lava unui vulcan ce se pregateste sa erupa.

Cuvintele devin taioase, frazele cinice, privirea se transforma intr-o arma, incordarea si tensiunea corpului sunt arc din care tasnesc sageti otravite. Intreaga fiinta este cuprinsa de un nor de furie rosu, care antreneaza si se hraneste in drumul lui cu orice nemultumire, frustrare sau gand, devenind un bulgare ce se rostololeste si devine din ce in ce mai mare si mai amenintator. Mai mult, din orice riposta, incercare, reactie din exterior este preluata energia si folosita pentru a o reintoarce distrugatoare, in varful cuvintelor, privirii sau gesturilor noastre incarcate de furie.

Furia este exact ca o furtuna. Ea antreneaza tone de electricitate pe care o descarca in ceilalti si in jur. Tunete, fulgere, ropote de ploaie. Crengi rupte, nori negri. Vant si vijelie. Cam asa arata furia noastra. Devastatoare pentru organism. Ceea ce lasa in urma e un mic dezastru biochimic. Celule sleite de energie, sistem imunitar slabit, aciditate crescuta, blocaj mental, reactii conduse de ego, butoane emotionale sensibile, epuizare, frecventa joasa si densa. Insatisfactie. Remuscari. Vinovatie. Nevoie de compensare. 

Una dintre cele mai puternice modalitati de a transforma alchimic senzatia febrila de furie este sa ne oprim ori de cate ori simtim vulcanul interior gata sa erupa. Sa ne punem ochelarii de observator si in locul sagetilor otravite sa gasim ceva pentru care sa multumim.

Sa multumim pentru faptul ca suntem intregi, sanatosi, ca putem vorbi, ca putem asculta, ca avem ce manca, ca putem merge, ca putem zambi, ca avem sansa sa fim in viata, ca suntem iubiti, ca putem iubi, ca putem sa gandim, ca suntem liberi, ca putem privi cerul, ca putem crea, ca avem un loc in inima celorlalti, ca putem ajuta, ca putem plati, ca avem un acoperis, caldura, prieteni, familie, copii. 

Sa multumim pentru ziua de astazi si pentru toate experientele frumoase de care am avut parte. Sa multumim pentru tot ce am primit si pentru ca putem darui. Sa multumim pentru hrana pe care pamantul continua sa ne-o daruiasca zi dupa zi, cu dragoste. Sa multumim pentru ca e pace si nu razboi. Sa multumim pentru frumusetea si darurile naturii. 

Sa multumim ca putem alege intre a ne lasa devastati de furie si a zambi.

Avem in fiecare moment atat de multe lucruri pentru care sa multumim. Suntem atat de iubiti si de rasfatati. Suntem scanteie divina si asta inseamna infinit. In infinit, orice furie se topeste. Devine neinsemnata si irelevanta.

De cate ori simti cum te cuprinde furia, aminteste-ti ceva pentru care sa multumesti. Alege lumina si vei fi uimit cat de repede se risipeste intunericul . Cand multumesti, energia care iti umple fiinta este de o calitate incompatibila cu furia. Vei observa cat de simplu si la indemana iti este sa schimbi temperatura emotiilor tale. Ce este mai importnat pentru tine? Satisfactia unui ego caruia nu ii pasa de distrugerile pe care le aduce in corpul tau, la nivel celular? Sau puterea ta de a transforma energia negativa in ceva curat, care sa aduca lumina in jur si pace in inima ta.

Foloseste acest instrument extraordinar, pe care il ai la indemana in permanenta. Nu costa nimic. Iti re-aduce in schimb calmul, auto-controlul, puterea. Atunci cand simti cea mai mica scanteie de furie, respira adanc si gaseste rapid ceva pentru care sa fi recunoscator din toate inima. Multumeste in gand pentru ceva ce ai. Incearca apoi sa continui cu furia. Nu vei mai putea, intrucat celulele tale vor fi pline cu energia blanda a recunostintei. Focul furiei e stins. Iar tu, in loc sa te fi transformat intr-un vampir energetic, esti cel care daruiesti. Esti alchimistul care la temperatura inalta a furiei, transforma totul in aur.

Photo: Red Hot Mexico Volcano, by Francisco Guasco, European Pressphoto Agency, via National Geographic

Cine este judecatorul?

Atunci cand imbracam haina judecatii, ne erijam practic in proprii nostri avocati. Enuntam sentinta ca pentru noi, acel lucru, persoana, intamplare, este intr-un anume fel, un fel care il scoate din punctul zero si il impinge catre una din cele doua categorii: bun sau rau.  Pozitiv - negativ. 

Nu este insa un fel elegant de a ne fura propria caciula? 

Atata timp cat dualitatea face parte din natura noastra si fiecare dintre noi traieste o experienta subiectiva, filtrand prin propria istorie fiecare clipa prezenta? Atata timp cat trecutul fiecaruia, a generat practic intalnirea cu persoana, situatia, intamplarea respectiva? Judecata este de fapt ingaduinta fata de propriile tariri. Validarea unor credinte adanc inradacinate din trecut. 

Ati observat, cat de usor apare judecata? E un fel de reflex al unui muschi bine antrenat. Cand mai degraba, judecata este respingerea unei lectii si singura condamnare este la recurenta ei. 

Intrucat nu crede in posibilitatea de a genera “obiectivitate" la nivel individual, societatea a creat sistemul de justitie. Unde procurori si avocati pledeaza cauza alba si cauza neagra in fata unui judecator. Cum se poate insa obtine dreptatea, atata timp cat judecatorul are si el un set de filtre proprii. Cum se pot estompa, sterge sau anula devierile si deformarile din ochii unui judecator. Cat de dreapta este o sentinta? 

Pai, corecta sau nu, orice sentinta este dreapta. Pentru ca independent de calitatea sentintei, a judecatorului, a tribunalului sau a curtii supreme, cel care o primeste are dreptul la propria atitudine. Are propriul proces. Cu el insusi si cu universul din care face parte. Sentinta are menirea de a incheia socotelile intre cele doua parti, la nivel pamantean. De a taia legaturile. Dreptatea facuta de un om, este doar un model teoretic, cu o marja de eroare de 50%. Singurul rol al sentintei acela de test. De a ne testa atitudinea. Daca in urma unei sentinte incorecte, putem merge mai departe ca si cum ea ar fi fost corecta. Daca motivul pentru care am venit este ca sa putem trage linie si sa mergem mai departe, sau am venit sa ne satisfacem ego-ul si a lua dreptate pamanteasca. 

Si stiti de ce judecata din tribunal poate fi atat de departe de adevarul nostru? La fel cum judecata unui necunoscut, poate fi la un moment dat, exact pe dos fata de propria parere despre noi insine. Pentru ca si noi la randul nostru judecam. Aproape in fiecare moment. Faptul ca nu verbalizam toate gandurile, nu face judecatile sa dispara. Faptul ca avem o parere si lasam sa se inteleaga contrariul, nu sterge mecanismul de a judeca. 

A judeca inseamna a muta pendulul din punctul de echilibru intr-una din extreme. Nu conteaza. Poate fi bun sau rau, dupa standardele noastre duale. Dar am creat un dezechilibru.  Universul, cladit pe legea echilibrului, nu il poate tolera si antreneaza o forta opusa care sa compenseze. Care sa re-creeze echilibrul. 

In special, cand suntem observatorii unor “conflicte”, “confruntari”, “rivalitati” intre doi poli, avem tendinta de a judeca. De a fi partizani cu una dintre tabere. De fapt, nefiind implicati, nu este in competenta noastra sa emitem judecati despre ce se intampla si mai ales despre motivele personale ale uneia sau alteia dintre partile beligerante. Treaba noastra, daca suntem observatori, este de a asista la o lectie. De a intelege ce s-a intamplat. De a ajuta daca e nevoie. Fara a ne transforma in avocati si procurori. 

Judecand si transformandu-ne in avocatii unei dintre tabere, punem la indoiala legea universala a echilibrului. Nu e treaba noastra de ce un om a atras in viata lui o anumita intamplare care i-a facut rau, sau in urma careia sufera.  E lectia lui. E evolutia lui. Noi putem fi aproape de el, putem sa ii oferim ajutorul, atata timp cat nu vine la pachet cu o judecata de valoare.

Nu este de ajuns sa scoatem din context o intamplare, fara sa tinem cont de gandurile, judecatile si actiunile anterioare ale acelui om. Intamplarea pe care o traieste, sentinta pe care o primeste au o cauza localizata mult inainte ca intamplarea sa se manifeste. Din postura de observator, nu putem sti intotdeauna exact cauza. Dar stim regula.

Similar sau chiar mai cu pasiune, cand ni se intampla noua, reflexul este nu sa ne intrebam cum am generat, ci sa ne aparam imaginea imaculata. Noi am fost buni, drepti, corecti si iata rasplata. Pledam inocenti sperand ca auditoriul si judecatorul sa rezoneze cu povestea noastra. De fapt refuzam sa ne uitam in spate si sa recunoastem traseul gandului sau al judecatii, care ne-a adus acolo. 

In locul avocatului, procurorului,  judecatorului, imbraca rolul observatorului. Urmareste mecanismele din spatele intamplarilor. Avand rezultatele, refa traseul gandului. Fie ca e vorba de tine sau de altii, fii prezent in fiecare intamplare fara sa o “atingi” cu o polaritate pozitiva sau negativa. Dezactiveaza acest mecanism al judecatii. Ramai neutru. Lasa universul sa incline balanta si sa readuca echilibrul. Intre timp, ocupa-te sa fii fericit!

Photo: Goddess of Justice Vancouver Law Courts by Mark van Manen, Vancouver Sun files

Fii pe faza!

In lumea noastra rapida in care 24 de ore le traim in 16 sau mai putin, totul devine mai intens. Reactiile sunt puternice si instantanee. Butoanele odata atinse, explodeaza in reactii mult peste dimensiunile lor normale. Emotiiile si transferul de energie, fie ele pozitive, fie negative, se petrec instantaneu si concentrat.  Rupturile sunt mari si grele si se vin cu mai multa usurinta parca, fata de anii de dinainte. Revelatiile, bucuria, iubirea, sunt si ele mai adanci, mai puternice si in cantitati coplesitoare. Intensitatea si amplitudinea pendulului nostru emotional au devenit din ce in ce mai mari. 

La fel si energia care le insoteste. Nici nu e de mirare ca experimentam situatii paradoxale. Bucurie imensa, energie pozitiva, vitalitate extrema, care la sfarsitul zilei ne oboseste.  Tristete brusca, nemotivata, lipsa de energie si concentrare, visare, o lentoare a organismului si nevoie de odihna, sau chiar repaos, care ne epuizeaza. Trecem de la stari efervescente, hiperactive la stari letargice, in care cu greu ne gasim motivatia de a ne indeplini sarcinile sau obiectivele zilei. 

De cele mai multe ori, programul nostru zilnic e indiferent si inflexibil fata de aceste fluctuatii energetice. Si atunci incercam sa inghesuim in orarul nostru o cantitate de energie mult mai mare decat cea necesara, sau mai rau, tragem si intindem o cantitate limitata de energie peste un program mult prea solicitant. In ambele cazuri, simtim ca lucrurile se blocheaza. Ca nu mai merg asa cum am vrea noi. Ca in ciuda eforturilor noastre masive si a sacrificiilor, totul pare ca stagneaza. Ca avanseaza cu viteza melcului. Sau s-a oprit pur si simplu. Lucru care ne enerveaza. Ne revolta. Ni se pare un rezultat inacceptabil. Si simtim nevoia sa fortam. Acolo unde deja era prea multa energie, punem si mai mult. Acolo unde era o lipsa de energie, consumam si mai mult. Reusim sa ducem totul intr-o extrema. Lucram cu sarguinta, pana cand obtinem un dezechilibru de toata frumusetea.

Ce facem de fapt? Intr-un mediu non-linear, in care organismul nostru incearca sa se adapteze unor fluxuri diferite de energie, luandu-si resursele destul de haotic si consumand la fel, noi ii cerem sa functioneze ca o masina performanta, cu viteza constanta, din ce in ce mai mare. Ignoram nuantele si rezistam unor stari de fapt. Vrem, ca de atatea ori, sa stim noi mai bine, sa avem noi dreptate. Vrem sa intrerupem legatura cosmica si sa controlam  noi totul, aici, pe pamant.

Ce am putea face? Sa ascultam vocea corpului nostru, care stie foarte bine nivelul energetic exterior si interior si sa il urmam. Daca ne e somn, daca avem nevoie sa visam, daca trebuie sa incetinim, sa o facem. Lipsa de energie ne va epuiza. Sa fim atenti la inflexiunile energetice si sa nu le infruntam cu orice pret. Cand energia e prea multa, sa o consumam in activitati care cer multa energie. Surplusul de energie va creea doar anxietate si neliniste. 

Oricare ar fi cerintele organismului, fa astfel incat sa fi cat mai aproape de ele. Atunci cand asta inseamna sa renunti la cate ceva, sa amani cate ceva, sa nu faci la fel de mult ca altadata, acorda-ti un bilet de voie. Fii ingaduitor fata de tine si foloseste aceste pauze. Sunt momente bune sa te cunosti, sa te vindeci, sa te incarci, sa intelegi, sa aprofundezi. Cand nivelul energetic va creste, prezenta ta va fi ceruta pentru a-i sustine pe ceilalti. Pentru a misca lucruri, pentru a face lucruri sa se intample.

De unde vine anxietatea, nelinistea, depresia? Din asteptarile noastre. Din frica de a nu fi suficient de bun. Din comparatia cu ceilalti. Din trairea vietii altcuiva. Dintr-o energie ramasa neconsumata. Din energie consumata aiurea pe lucruri si actiuni care nu sunt creatii ale noastre.

De unde vine epuizarea, sentimentul de “burnout”, letargia, dorinta de a nu mai vrea nimic, autodemotivarea si demolarea energetica? Din lipsa de iertare si compasiune, din inflexibilitate, din neiubire, din nerespect fata de propriul corp si dorintele propriului suflet. Din credinta ca tu nu meriti. Ca nimic nu merita. 

Daca gandim linear, incercand sa punem un tipar foarte rigid asupra zilelor, lunilor, anilor, vom pendula mereu intre cele doua senzatii: anxietate si epuizare. Daca acceptam ca nu traim conform unei linii, unei dimensiuni, unui tipar prestablit, nu avem decat sa fim atenti. Sa ascultam semnalele intuitiei, organismului, celor din jur si  nivelul energetic al situatiilor pe care le traversam de-a lungul unei zile si sa le luam asa cum sunt. Sa fim noi cei care ne adaptam la ele si nu sa cerem ca totul sa se plieze pe asteptarile noastre.

Avem mult mai mult de castigat fiind parte din energia naturii si energia cosmica, folosind un “momentum energetic” deja creat, in favoarea noastra. Avem ocazia sa traim “adrenalina” cresterii exponentiale, non lineara a energiei atrase. Spre deosebire de atunci cand ne incapatanam sa cream o gramajoara de energie, acolo unde este un gol energetic. Si faptul ca la sfarsitul eforturilor noastre, nu se vede nimic in relief. Mai mult, gramajoara de energie nu rezista. Pentru ca apare frustrarea, revolta, indignarea, furia. Mari consumatoare de energie.

Acorda-ti timp sa inveti limbajul fiecarei zile, acorda-ti timp sa te conectezi cu tine si cu ce e in jurul tau. Ia pulsul, invata sa simti oportunitatile si situatiile necastigatoare. Renunta la inversunare. Fii flexibil. Asculta de tine. Fa experienta ta personala parte dintr-un plan mai mare. Foloseste-te de resursele din jur, nu lupta cu ele. Esti parte din intreg. Esti o celula dintr-un organism cosmic foarte puternic. Care te poate strivi sau propulsa in moduri pe care nici macar nu le putem gandi cu capacitatea mintii. Fii atent. Fii alert. Fii pe faza!

Photo: “Time moves faster upstairs” - relativity effects on earth staircase, within the towers of Melk abbey's Church

Principiul incertitudinii

Traim in mijlocul conceptelor non-lineare. Suntem sub actiunea lor mai tot timpul. Si totusi, rezultatele ne surprind de fiecare data. Principiul incertitudinii este greu de digerat intr-o lume creata de mintea umana, ce cauta repere indestructibile, piloni stabili pe care ii poate invoca pentru a minimaliza efectul schimbarilor.

Si totusi, teoria relativitatii se bazeaza pe geometria neeuclidiană. Conform acesteia, printr-un punct dat se pot duce cel puțin două drepte paralele la o dreaptă dată. Iar in geometria neeuclidiană eliptică, nu există deloc drepte paralele. 

Cat de ciudata ar fi lumea, daca intr-o buna dimineata, soseaua binecunoscuta si banala, ar fi de nerecunoscut? Ce-ar fi, daca cele doua linii albe, paralele, s-ar curba si s-ar indeparta una de cealalta? Cum ar fi, daca in loc sa mergem inainte, am cobori, am urca sau am face salturi? Cum ne-am simti, daca am sti ca masuratorile noastre de super-precizie, care ne ajuta sa fim punctuali, exacti, obiectivi si sa planificam totul minutios, sunt supuse principiului incertitudinii? Adica erorii. 

Cum ne-am simti daca am afla, ca orice material sau spatiu, are toate dimensiunile posibile, pana in momentul in care noi dorim sa il masuram? Iar masuratoarea noastra, nu va fi niciodata egala cu dimensiunea reala. Ci va fi o dimensiune pe care noi o alegem pentru spatiul respectiv, in momentul masurarii. O conventie pe care o facem cu noi insine. Valabil atat cand folosesti ochiul liber, masuratoarea cu laser sau cel mai performant sistem de masurare existent. Valoarea masuratorii va tinde catre cea reala, va fi din ce in ce mai apropiata, dar nu o va intalni niciodata, intrucat instrumentul, ochiul, creierul uman sunt puncte intermediare care induc un grad de imprecizie. Mai mult, orice obiect inainte de a fi observat/masurat se afla intr-o superpozitie cuantica, adica are toate valorile posibile, din care, obiectul de observat alege sa fie una, in functie de observator.

Stim ca timpul nu are o evolutie lineara. Este o eternitate pentru cel ce asteapta, este o secunda pentru cel se grabeste, este perfect pentru cel ce iubeste. Si totusi viata ne este masurata de un ceas care imparte ziua in 24 de casute egale. 

Intuitia este non-lineara. Ea poate sa indice un semnal de avertizare, care sa iti produca disconfort, chiar daca te afli in conditiile perfecte, pe care aparent ti le-ai dorit dintotdeauna.

Viata noastra este non-lineara. Daca inlocuim nevoia de a sti rezultatul exact, cu dorinta de a obtine cel mai bun rezultat posibil, daca inlocuim asteptarile noastre ca cei din jur sa se comporte exact cum vrem noi, cu libertatea de a ne comporta noi insine cum vrem, in situatiile in care ei se comporta cum vor, daca reusim sa integram conceptele non-lineare in intentiile, credintele si actiunile noastre, rezultatele vor fi spectaculoase. 

Acesta este definitia, intelesul  si rolul unei minti deschise. O minte deschisa este dinamica. Accepta schimbarea, lasa o usa deschisa pentru neprevazut, permite sa intre in permanenta date noi, optiuni noi, accepta variante alternative. O minte deschisa inseamna sa te afli intr-o superpozitie cuantica. Sa constientizezi ca in fiecare secunda ai la dispozitie toate variantele. Momentul in care potentialul se materializeaza intr-un rezultat, este momentul in care tu alegi. Sa gandesti ceva. Sa crezi ceva. Sa ai o anumita atitudine. Sa faci ceva. Sa reactionezi intr-un anume fel. Sa alegi daca pisica lui Schrödinger va fi moarta sau vie. 

Viata ta nu este o linie. Si nu e nevoie sa inghesui tot ce simti si tot ce se intampla intre doua linii paralele. Sau in niste mici cutii cu patru laturi. E ca si cum ai refuza sa te apropii de geam si sa vezi tot cerul, convins fiind ca cerul are dimensiunea geamului. 

Viata e schimbare continua. Nu putem controla decat o cantitate infima de conditii si variabile. In schimb, putem stapani fluxul. Sa ne adaptam dinamic, propriile resurse, pentru a obtine maximul din interactiunea cu exteriorul aflat in permanenta schimbare. 

Un surfer nu poate calcula inaltimea, viteza, forta si momentul spargerii valului. Dar arta lui consta in a-si adapta in fiecare secunda postura, centrul de greutate, aplecarea pe placa, astfel incat sa ramana pe val, sub val, sa ajunga la capatul valului. Un surfer se afla intr-o situatie de incertitudine maxima. Nu are date exacte despre val. Nu are date exacte despre modul in care reactioneaza corpul. Are totusi la indemana prezentul. Atentia. Constiinta. Fiind total prezent in moment, lasand corpul sa isi exercite inteligenta naturala, flexibilitatea si puterea de a simti valul, singura lui ocupatie devine placerea. Bucuria de a fi una cu valul. Bucuria brizei, bucuria apei, bucuria de a fi perfect in acord cu natura. Nu isi doreste sa-i reziste valului. Nu isi doreste sa stie exact, exact dinainte cat de mare si cat de verde va fi valul. Isi doreste sa fie in armonie cu el. Isi doreste ca valul sa il primeasca pe coama lui si sa il poarte in bucurie.

Nu iti irosi energia incercand sa schimbi lucruri pe care nu e treaba ta sa le schimbi. Evalueaza fiecare situatie cu inima, fara sa simti nevoia de a o introduce intr-o masuratoare, judecand-o. Orice masuratoare contine erori si este aproximativa. Adulmeca energia valului fara sa o rationalizezi excesiv. Cauta sa simti fluxul si energia zilei si mergi pe mana ei. Lasa intuitia sa regleze postura, centrul de greutate si cat sa te apleci in fata sau in spate. Tu urmareste bucuria. Chiar daca  asta inseamna sa renunti la liniile paralele din viata ta.

Photo: "Go your own road" by Erik Johansson

Cel mai important rol al nostru

Cand suntem prinsi in "meandrele concretului", avand situatii critice bine definite, urgent de rezolvat si probleme foarte reale, instinctul nostru de supravietuire preia controlul si tindem sa uitam ca dincolo de micile, marile, multele probleme din jurul nostru, suntem fiinte multidimensionale, ale caror principal dar si menire este acela de a crea. 

Facem parte din sursa creativa a universului. Cream in fiecare secunda. Cream planuri, actiuni, fapte, rezolvari. Creatia are o multitudine de fatete. Suntem creatori de idei, de viata, de concepte, de cladiri, de planuri magistrale. Creatia are posibilitati infinite de manifestare. De cele mai multe ori, nici macar nu suntem constienti de creatiile noastre.

Momentele in care devenim constienti, sunt momentele in care primim recunoastere, apreciere, momentele in care creatia noastra isi gaseste sensul si se intoarce sub forma de energie la noi. Cand inima ni se umple de acel amestec magic de implinire, euforie si fericire. Devenim constienti de rolul nostru de creatori, cand ne simtim sufletul enorm. Cand simtim gustul infinitului. Iar momentele acestea de bine total, sunt coplesitoare. Micul nostru corp, nu e pregatit sa primeasca atat de mult. Simtim ca ceea ce simtim nu prea incape in micul nostru lacas corporal. Celulele noastre sunt mai bine antrenate pentru situatii critice, de lipsa, decat pentru sublim. Si chiar cand gustam din acest sentiment infinit, nu suntem foarte constienti de marimea, de forta, de preaplinul puterii noastre de creator. Daca tot ce putem ar trebui sa intre in corpul nostru, acesta ar exploda. Caci e prea mic pentru ceea ce putem fi.

Poate de aceea, pentru a fi protejati, fericirea vine in portii mici. Poate corpul nostru nu este prevazut sa faca fata iubirii, implinirii, puterii infinite. In existenta noastra pamanteana, corpul nostru contine doar o particica de divin. Primim la nastere o identitate corporala care este unicat. Si asta ne induce apoi in eroare. Ani la rand ne dorim sa fim diferiti, unici, speciali. Cand de fapt, fiecare particica divina, din fiecare om de pe pamant, vine din aceeasi sursa. 

Si fiecare particica este legata in permanenta cu intregul din care a venit. Dimensiunea pamanteana, e doar una dintre dimensiuni.  Dar puterea noastra de a crea, vine din posibilitatile infinite pe care le avem in fata noastra la fiecare alegere. Noi putem da mai departe divinul. Putem crea viata. Putem naste sentimente in altcineva. Putem sadi seminte ce vor creste in noi sau in altii. Putem crea idei, comunitati, orase. Creatiile noastre transcend minusculul nostru corp, dimensiunea temporala a unei vieti pamantene si nevoile lui instinctuale. Creatiile noastre traiesc secole, contin si transmit mesaje universale. Ca e vorba de copii si nepotii nostri, de catedrale marete ce infrunta timpul, de opere de arta ce nasc fiori de sute si mii de ani in orice om, de muzica atemporala, de poduri ce leaga continente, de tehnologii suprinzatoare, de navete ce cuceresc spatiul cosmic, creatiile noastre fac parte din acelasi mult mai mult decat un simplu corp tridimensional. 

Ne e usor sa credem in separare, pentru ca ne e greu sa ne imaginam infinitul. Impartind-o in piese mici, trasee lineare, putem sa creionam divinitatea din bucati de mozaic. Reusim sa ni-l inchipuim pe Dumnezeu ca Om, pentru ca mintea noastra nu il poate cuprinde altfel.

De cate ori insa, trecem de bariera lineara a mintii, putem gusta infinitul. Putem sa il simtim cum se revarsa in inima noastra. Cum umple fiecare celula cu energie. Cum lacrimi de fericire pot tasni din preaplin. Din prea mult. Putem sa simtim implinirea adevaratului nostru rol. Acela de creator. 

 Photo:  Private Cloud Collection © Ibolya Beres

How much is the Real You?

The Maya say: if one isn’t living what they were born to do, the body will get sick. 

Why? It’s very simple. In order to move your attention from outside to inside. To your soul needs. To your heart will. To your divine call.

When you are sick, everything you can do is to listen to your own body. Take care of it. Nurture it. Spend time with your own thoughts. Discover your needs. Take time to dream your own dreams. 

Usually you get sick when you fail to exchange energy. When your dreams are not fairly payed at their true value. When you lie about your own truth, you give to those around you a false coin. You are a fraud. You introduce in the world's energy circulation a false. A crack. A piece that is not worth anything as it doesn’t speak your truth.

At some point, the universe will not give you credit anymore, and you will have to speak your truth. You will do have to live your dreams, uncover the lies of denied, unspoken feelings, reveal yourself with all the ups and downs. You then, will have to give a lot for nothing. Just to pay your debt. To defend who you are. To walk your path. To care enough about that tiny divine spark you’ve been given at your very birth, that has its own way to grow its light. 

You will be forced to pay. To pay attention. So be careful how much you afford to lie yourself. You will not obtain a thing by lying, but a small delay. An expensive ilusion of buying more time. Don’t sell yourself so cheap. Don’t pay other’s trust with lies. The energy they invest in you will be a huge loss. Wasted time. As they give their money, their time, their love, their care, in exchange of some made up you. Of something that doesn’t even exists. 

Be yourself, whatever it takes. It is the only way that every word of you, every thing you do, every thought you have, will be not just fake energy. It will have a real value. It will exchange the real you. 

Particula sau unda?

Obisnuim sa ne blamam imperfectiunile. Si blamandu-le le oferim mai multa forta. 

Suntem atrasi de perfectiune si nu acceptam sa ni se spuna ca suntem mai putin decat perfecti. 

Uitam insa, ca la nivel cuantic, suntem si noi la randul nostru observator si observat. Ca unele dintre reactiile noastre sunt determinate de observatorii nostri. Si de ceea ce vad ei in noi. Ca uneori suntem material didactic pentru ceilalti. Iar reactiile noastre pe care nu le intelegem in totalitate, le sunt necesare pentru evolutie. 

De aceea, nimic din ce se intampla pe parcursul unei zile nu este personal. Nu trebuie luat personal. Atunci cand interpretam o situatie, un cuvant, un gest ca pe un atac personal la adresa noastra, pretindem practic ca lumea sa se opreasca la marginea unui cerc imaginar in centrul caruia suntem noi. Si nimic din ce e dincolo sa nu ne atinga. 

Dar noi suntem parte din tot. Si ne aflam in fiecare moment la intersectia multor valuri de energie. Multe dintre alegerile intre a fi unda sau particula, la un moment dat, sunt facute automat. Dar daca lasi ca undele sa interfereze cu tine, fara a simti nevoia de a opune rezistenta, amplitudinea va trece si se va stinge. 

O zi este un parau de munte. Involburat pe pantele abrupte. Calm pe zonele line. Lasa-l sa curga in raul mare al vietii. Aici nelinistea paraului se va stinge in forta si maretia raului ce are un drumul lui. Meandrele lui. Frumusetea lui. 

Intre a fi particula si a fi unda, important este doar sa fi.

Photo: Jason Padgett’s wave particle duality.

Nerabdarea de a trece peste limite

Atunci cand te afli la granita unei noi realitati, nimic nu pare sa poata tine pasul cu ce vrei tu. Lumea si oamenii in jurul tau par ca deviaza de la viteza asteptarilor tale. Cei pe care i-ai simtit intotdeauna aproape de ritmul impus de tine, par ca te intarzie de la planul tau. 

Reactiile sunt in aceste cazuri mult exagerate fata de tot ceea ce avem impresia ca ne distrage de la planul nostru. Incercam sa controlam totul, sa feliem timpul in fasii atat de mici si neincapatoare, incat devenim irascibili si egoisti pana la limita la care devenim de greu de suportat.

Nerabdarea este de inteles pe undeva, dar ajuns in acest punct, ai nevoie sa incetinesti putin. Sa accesezi zona ta cea mai onesta, calma si umila. In care sa te intrebi de unde vine dezamagirea. Unde poti sa renunti la comparatia cu realitatea altora. Sa iti acorzi timp si liniste pentru a descoperi nevoia care iti creeaza dorinta de a te misca atat de repede. De a forta. De a cauta viteza si scurtaturile, pentru a ajunge cat mai repede. Cu aproape orice pret.

De cate ori incercam sa ne fortam limitele, sa fortam ritmul natural, sa “furam" obiectivele altora si sa incercam sa le depasim doar pentru a prelua din aura lor (care e pura perceptie a dorintei noastre), viata va gasi o modalitate de a ne opri. Fara a ne lasa posibilitatea de a riposta. Intr-un mod clar si fara echivoc, ne va scoate de pe pista, ne va scoate din competitie. 

Acesta este momentul in care aflam de fapt ce simtim. Ce emotii incearca sa iasa la suprafata. Si cat de mare e rezistenta noastra la ele, cea care ne-a impins la neliniste, nerabdare si trecerea peste propriile limite. 

Nedorita, dar binemeritata pauza, ne aduce cu ea relaxarea si blandetea de care corpul nostru are nevoie. Putem simti fizic cum tensiunea si stresul, autoimpuse, se topesc atunci cand competitia e suspendata. Cand acceptam sa primim ajutor fara sa impunem ritmul. Cand incetam sa traim idealurile altor oameni.

Rabdarea este unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le primim atunci cand suntem scosi de pe teren. Toate fortele care ne tarau in competitie, nesiguranta, frica, nerabdarea, se transforma sub bagheta rabdarii in incredere, cooperare si claritate. 

Cand lucrurile nu vor sa mearga asa cum vrem noi, e bine sa incetinim putin. In loc sa pretindem ca stim ce e in fata noastra, mai bine sa lasam noua realitate sa ni se dezvaluie, la momentul potrivit. In loc sa ne napustim intr-un nou pe care ne prefacem ca il stapanim perfect, mai bine sa pasim incet, atenti la detaliile din noi si din jurul nostru. 


Modul in care ne simtim, felul in care ceilalti ne vad, ne poate surprinde. 

Uneori dandu-ne voie sa ne vedem din perspectiva celorlalti, ne ajuta sa ne intelegem mai bine. Relatiile, prietenii si oamenii din jurul nostru sunt acolo pentru a fi oglinzile noastre, pentru a reflecta ce se afla ascuns, nestiut si nedescoperit in noi. Pentru a ne oferi intotdeauna o modalitate de verificare, un status al starii noastre interioare. 

Si cand descoperim asta, nu putem decat sa le multumim, nu-i asa, ca sunt acolo, oglinzile noastre. Sa intelegem ca reflexiile lor sunt parti ale noastre, pe care le avem de integrat. De acceptat. De imbratisat.