Some of us...

Some of us are mornings. Rising in the early hours. Living for beginnings. 

Some of us are rivers. Flowing in eternity. Giving birth to their paths. 

Some of us are mountains. Faithfull to the vertical. Seeing the next. Hard as rocks. 

Some of us are meadows. Filling the air with light. Embracing the soul. 

Some of us are trees and some of us are green forests. Keeping together the power of one in all. 

Some of us are volcanos. Shaking earth and forever seeking the forbidden calm of the spirit. 

Some of us are lakes. Reflecting the waves of emotions. Housing the silence. Hiding the turmoil of the mind. 

Some of us are sweet hills with grapes and green grass. Smiling autumns in beautiful colors.

Some of us are floating ice blocks. Protecting the cold from inside. Willing to melt under the heat of the heart's smiles. 

Some of us are oceans. Carrying the deep of the deepest secrets. Trying hard not to use their unstoppable power. Delusive calm, breathing in the rythm of the Moon’s heart.

Some of us are plane fields of golden grain waiting to feed the hungry souls. 

Some of us are fluffy clouds. Travelling high. Seeing all. Sometimes crying with heavy drops of rain.

Some of us are tiny mountain springs. No name mothers of the succesful river. 

Some of us are misty valleys. Holding the void. Wraping the obvious in a mistery veil.

Some of us are beautiful flowers. Fragile and struggling with their own ephemeral perfection. 

Some of us are white winters. Freezing all the sins under the snow blanket. Giving back hope, and a fresh start to everyone.

Some of us are travelling winds. Carrying seeds. Whispering thoughts. Connecting all that it is. Creating the posible from nothing. 

Some of us are storms. Blessing and purifying with the power of water. 

And some of us are sunsets. Gentle light surrendering to the silver line of silent wisdom.

Photo: Six...by Krzysztof Browko

Promiscuitatea si promisiunile ei

Oricat ne-ar fi de greu sa recunoastem, exista forte care pun stapanire totala pe noi, fara a ne lasa puterea de a iesi de sub controlul lor. Exista momente in care dominati de aceste forte, facem lucruri si gesturi care nu ne definesc, pe care le regretam ulterior, pentru care suntem judecati, clasificati si stigmatizati de societate. 

Sexul, furia si dorinta de putere sunt cateva exemple de forte primare ce pun stapanire pe noi. Rollo May a grupat aceste forte in cartea sa "Dorinta si vointa"(1969) denumindu-le generic forte "daimonice". Ele pot fi constructive, dar in general se manifesta in varianta lor distructiva. Forta lor imensa vine dintr-o combinatie intre energia primara libidinala, structura intrapsihica si motivatiile externe. 

Sa ne intoarcem insa la promiscuitate. Ea poate fi de mai multe feluri, dar cea mai des intalnita este promiscuitatea sexuala. Dorinta de a intra ocazional, sau in mod repetat in relatii sexuale intamplatoare, fara nici o dorinta de a le continua. Sau angajarea in relatii sexuale ocazionale, cu parteneri diferiti, in mod repetat. 

Exista in societate o discriminare care se aplica femeilor. Astfel, relatiile sexuale intamplatoare sunt acceptate si pe alocuri incurajate in cazul barbatilor. In cazul femeilor insa, sunt considerate pacate, sunt sanctionate si clasificate ca fiind inacceptabile. Promiscuitatea sexuala, egala in sine la barbati si femei, primeste in cazul femeilor o conotatie negativa intrinseca.

Dar de unde vine totusi aceasta forta care poate pune stapanire pe noi intr-o clipa si care sunt promisiunile ei?

Una dintre sursele cautarii promiscuitatii este cautarea dragostei. Sexul este surogatul cel mai celebru al dragostei. Lipsa iubirii adevarate, care are un inteles profund si complet isi cere dreptul la "inlocuitori". Pe acelasi principiu manacam, bem, fumam prea mult, ne drogam compulsiv si dependenti de acea liniste temporara si din ce in ce mai subtire pe care ne-o da consumul obiectului dependentei noastre. Atractia catre promiscuitate apare in ambele cazuri. Fie suntem intr-o relatie terna, nesatisfacatoare, din ce in ce mai goala, in care nu ne regasim si promiscuitatea ne promite recompensa dopaminei. Fie suntem dupa una sau mai multe relatii nereusite, cautand sa ne luam "pastila de dragoste" si sperand ca de data aceasta partenerul sa fie alesul/aleasa inimii.

O alta cauza care ne impinge catre relatii ocazionale, promiscue, este evitarea propriilor monstri. Uneori anxietatea si depresia sunt atat de puternice, incat sexul este folosit ca mecanism de aparare. Ne abandonam acestei forte de atractie ce vine sa ne salveze de sentimentul ca suntem pierduti si abandonati. Proprii monstri devin insuportabili si subconstientul nostru gaseste aceasta modalitate de a ne lansa in promiscuitate, pentru a ne proteja. 

Inrudita cu motivatia de mai sus este si golul din noi. Teama, frica de a simti golul din noi, devenit insuportabil este una din fortele care ne poate impinge catre relatii intime pur sexuale. Iar dependenta se instaleaza rapid si fara efort, urmand aceleasi reguli, ca orice alta dependenta (de mancare, de fumat, de alcool). Momentul de euforie, generat de orgasm, de sex, de substantele si tensiunea sexuala eliberate, sentimentul de noutate, curiozitate, speranta, pe care o genereaza o noua legatura romantica, urmata curand de nimic. Este doar o chestiune de timp pana cand ambii parteneri experimenteza sentimentul de gol. Si atunci, dependentul cauta urmatoarea "doza". Noul "iubit". O noua ocazie de a scapa de gol. In felul asta, sexul devine un fel de auto-medicatie auto-administrata, pentru a gestiona depresia, anxietatea si golul interior.

Impulsul catre noi si noi relatii intime poate fi si o nevoie puternica de confirmare, venita din nesiguranta, din lipsa de stima proprie, din confuzia unor perioade in care nu mai stim cat valoram. Ce beneficii pot sa aduca in acest caz relatiile sexuale? Confirmarea ca inca putem seduce pe cineva de sex opus? Ca suntem inca doriti? Ca meritam sa fim iubiti? Ca inca suntem atractivi si apreciati? 

Multe din aventurile sexuale reale sau consumate la nivel de dorinta, au ca si origine sentimente reprimate de suferinta, de abandon, de respingere, de tristete, de furie impotriva parintilor, persoanelor apropiate sau chiar impotriva propriei persoane. Cu cat mai mult am negat si am reprimat aceste sentimente, nedandu-le voie sa fie exprimate, cu atat forta acumulata din energia lor neconsumata, este mai mare si ne va impinge la comportamente si actiuni distructive si reprobabile. 

Uneori, neputinta de a se incadra in normele impuse de societate sta la baza unui tip de rebeliune sexuala, care refuza monogamia. Nevoia de libertate este atat de puternica, iar dorinta de conformare la niste norme impuse, atat de slaba, incat promiscuitatea sexuala devine un manifest. O declaratie si un mod de a defini identitatea unui individ in afara standardelor impuse. 

Sexualitatea poate fi si singura masura a valorii, aflata la dispozitia cuiva care a fost o viata intreaga devalorizat, abuzat, folosit, consumat. Este singura moneda cu care o fiinta care a fosta tratata abuziv, stie sa ceara, sa cumpere, sa obtina. De la dragoste, de la bani, la orice inseamna supravietuire. 

Nevoia de relatii sexuale in afara monogamiei, intamplatoare, ocazionale sau repetate, poate fi si o dovada a unei puternice creativitati ce nu si-a gasit modalitatea de expresie. Dorinta sexuala, poarta in ea posibilitatra procreerii. Constienta sau inconstienta, creativitatea gaseste aceasta modalitatea de a se transforma in creatie.

Fiecare om are propria lui istorie. Propriile lui experiente si trairi. Propriile lui refugii in negare. Propriile sentimente refulate. Motivatia unui comportament sau a altuia este complexa. 

Nici un om nu are dreptul sa judece comportamentul sau motivatia unui alt om, mai ales atunci cand aceste cauze sunt adanc infipte in subconstient, inca din copilarie,  si ca urmare sunt aproape incontrolabile. Ceea ce putem face este sa ne uitam in propriile trairi si sa actionam atunci cand simtim tristete, atunci cand suntem anxiosi, depresivi, panicati. Sa cerem ajutor si sa ne confruntam monstrii proprii atunci cand apar. Alungandu-i, evitandu-i si facandu-ne ca nu exista, ei nu vor disparea. Se vor deghiza si vor veni din nou, sub alta forma, mai puternici. 

Atunci cand ne intalnim cu atractia promiscuitatii la noi sau la cei din jurul nostru, e bine sa ne intrebam care e forta din spatele ei? Care este nevoia? Care este lipsa care trebuie suplinita in felul acesta? Si in locul judecatilor, a prejudecatilor sau auto-judecatilor sa cautam raspunsul cu intelegere. Cu rabdare. Cu drag si dragoste. Cu compasiunea ce va duce la vindecare.

Photo: Of Promiscuity, SomeDriftwood

Piesa centrala esti tu

Odata ce avem o viziune clara asupra unui rezultat, putem obtine, materializa si implini orice idee, vis sau dorinta. 

De obicei, luam in considerare cu mare atentie toti factorii exteriori care trebuie indepliniti pentru ca acel lucru dorit de noi sa se intample. Conditiile, oamenii, resursele, timpul, momentul, si suntem capabili sa organizam foarte bine liste si grafice care sa puna toate lucrurile in ordine. Le introducem in schemele noastre si le supraveghem cu atentie, astfel incat ca fiecare casuta sa fie la locul ei, fiecare etapa sa se intample asa cum trebuie, fiecare piesa sa fie mutata la timp.

Care este diferenta intre cei care realizeaza lucrurile asa cum le-au visat, si cei care se mira ca in ciuda organizarii perfecte, a controlului tuturor factorilor, rezultatul este mult sub cel mai slab rezultat acceptabil? 

Diferenta sta in piesa centrala, care esti TU. Nu uita, de fiecare data, sa pui in locurile lipsa, bucati din tine. In momentul in care unesti toate elementele impreuna, uneste-le cu rabdare. Va fi nevoie sa investesti timp, imaginatie, incredere si un anume sens al aventurii, care sa lase locuri libere printre piese, astfel incat rezultatul sa poata evolua, daca e nevoie sa poata arata altfel fata de cum l-ai vazut. Va fi nevoie ca tu sa accepti ca acele locuri goale sa fie uneori pline cu neprevazut. Cu rasturnari de situatie. Cu amanari. Cu intamplari ce par sa sa incetineasca ritmul creatiei. 

Nimic nu va lipsi din visul materializat, atata timp cat orice lipsa va fi privita cu dragoste. Atata timp cat vom cere ajutor pentru ca acel gol sa fie umplut. Atata timp cat sufletul nostru va suplini locul gol. In usurinta. Fara nevoie de a forta. Fara nevoia de incrancenare. Fara nevoia de a demonstra.

Si daca intr-o zi, vei observa ca in ciuda eforturilor tale, a organizarii perfecte, a efortului sustinut, rezultatul lipseste, sau este mult sub asteptarile tale, inseamna ca de undeva de pe tabla de joc, a lipsit piesa centrala. Ai lipsit TU. Motivatia ta a fost insuficienta. Lupta nu a fost a ta. Nu ai lasat suficiente locuri libere pentru evolutia creatiei si ea s-a sufocat. Nu ai crezut suficient in visul asta. Ai dat peste un gol si te-ai speriat ca nu poti sa treci peste el. Ai uitat ca insasi credinta ta este un pod, care te leaga de "partea cealalta" indiferent cat de departe ar parea.

Nu renunta niciodata la visul tau, doar pentru ca iti pare ca nu ai resurse. Seteaza tabla de joc, si pune pe ea, toate piesele pe care le ai. O perioada, TU vei tine locul pieselor lipsa. Pe masura ce resursele se completeaza, se vor elibera parti din tine pentru a duce creatia mai departe. La un moment dat, ea va functiona singura, iar tu vei fi eliberat complet pentru o noua creatie. 

Butoanele emotionale

Atunci cand ne deranjeaza ceva in interior, cand ne framanta ceva, un buton emotional vechi a fost apasat. Nu e nevoie de contexte exterioare similare. Semnatura energetica a unei intamplari, ramane depozitata undeva in mintea noastra si se reactiveaza de fiecare data la atingerea acestui buton. 

Sa zicem ca undeva, in copilarie, cineva ne-a facut sa simtim ca nu suntem suficient de buni. Acest sentiment s-a transformat apoi intr-o credinta limitativa, care a antrenat alte butoane depozitate cu ocazia altor experiente. Daca nu suntem buni, nu meritam sa fim apreciati. Nu meritam sa fim acceptati. Nu meritam sa fim iubiti. Toate aceste memorii emotionale au fost stocate in acest super sistem de stocare care este mintea. 

Dar mintea nu pastreaza la indemana si contextul. Extrage concluzia si o leaga de buton, impreuna cu kitul de reactii automate.

Acesta este momentul in care se produce dezechilibrul. Pentru a putea functiona, noi trebuie sa ne intoarcem la situatia de echilbru, in care suntem iubiti, suntem perfecti si intregi, pentru ca asa ne-am nascut. Orice dezechilibru atrage ne voia de compensare si nevoia de a demonstra, dar nu in cantitatea normala, ci dublu. Aici apare pasiunea pe care o punem in sustinerea punctelor noastre de vedre.

Din acel moment, propria neincredere in noi insine, va striga dupa validarea celor din jur. Vom avea nevoie in permanenta de confirmarea celor din jur. De laude. De atentie. De aprecieri. Dar nu vom recunoaste niciodata ca cerem asta celor din jur. Negarea ne ajuta sa ramanem demni, sa nu avem impresia ca ne umilim. Si atunci incepem sa "demonstram" celor din jur ca ei nu au dreptate. Ca noi avem dreptate. Orice demonstratie pe care simtim nevoia sa o facem, orice dezbatere in care intervine pasiunea si atasamentul pentru punctul noastru de vedere, este semnalul si confirmarea functionalitatii unui "buton emotional". A unui declansator. Un fel de capsa care declanseaza glontul de pe teava pistolului nostru. Si simtim uneori ca nu ne putem abtine sa nu tragem in cei din jurul nostru. Gloantele par ca se declanseaza singure. Si ca trebuie sa ii punem la punct pe aceia care vin sa ne oglindeasca de fapt, dezechilibrele. 

De fapt, agresiunea noastra fata de mesageri, este nevoia de a ne apara. De ce ne simtim agresati? Sau nedreptatiti? Pentru ca ne simtim acuzati ca nu suntem suficient de buni. Si noi credem in adancul nostru, acelasi lucru. Doar ca noi nu ne permitem sa recunoastem. Dorinta de a ataca pe cineva, de a iesi superior dintr-o discutie sau intamplare, dorinta de a demonstra cuiva ca greseste este de fapt nevoia de a ne demostra noua insine ca suntem buni, ca meritam, ca suntem intregi. Motivatia si "pasiunea" pe care o punem in demonstratie, intensitatea cu care ne afecteaza o vorba, un comportament, o intamplare este direct proportionala cu dezechilbrul nostru.  

Frumusetea este ca noi suntem singurii care ne declansam, stabilim, alegem , traim, starile. 

"Cum sa fac sa nu ma mai enervez? Cum sa fac sa nu ma mai afecteze? Cum sa fac sa nu mai sufar? Cum sa fac sa ma placa x?" Sunt intrebari cu care ne intalnim mai mereu. 

Cum? Iata aici cativa pasi pe care ii avem de parcurs:

1. Lasa-ti mintea deschisa oricarei revelatii. 

Poate ca acest pas este cel mai greu. A accepta ca punctul noastru de vedere este la fel de posibil si probabil ca si cel al altcuiva. Ca un alt punct de vedere largeste imaginea si poate doar sa ne ajute sa intelegem mai bine. Ca mintea poate fi uneori un filtru care ingusteaza, intuneca, deformeaza si orice alta opinie este "informatie". Este benefica. 

2. Puneti intrebari. 

Seteaza-ti intentia de a descoperi ce mesaj iti transmite o anumita situatie, ce anume vrea sa te invete. Care dezechilibru cauzat de propriile credinte limitative,  se vrea descoperit si "echilibrat", vindecat? 

3. Asteapta. Intreaba si ai rabdare. Fii deschis. 

Raspunsul va veni catre tine negresit. Si rapid. Atata timp cat esti deschis. Renunta la nevoia de a construi logic. E ca si cum ai vrea sa ajungi dintr-o camera in alta. Dar in loc sa lasi spatiu pentru pasii tai, umpli spatiul cu diverse echipamente care crezi tu ca te-ar ajuta sa ajungi acolo. In final, nu mai ai spatiu sa vezi drumul. Si nici nu mai vezi unde vroiai sa ajungi.

4. Constientizeaza-ti butoanele emotionale. 

Invata sa le descoperi, in spatele reactiilor tale. Practica mindfulness. Atentia catre limbajul propriilor senzatii si emotii. Invata sa fii atent la ce simti in anumite situatii.

5. Proceseaza-ti constientizarile. 

Nu e suficient sa iti dai seama ce se intampla. Nu e suficient sa intelegi mecanismul. Trebuie sa actionezi. Sa le si aplici. Opreste reactiile automate, declansate de butoanele emotionale. Introdu butonul de "pauza" imediat ce simti ca "deranjul" cere "reactia" ta. Opreste-te putin timp de cateva respiratii. 

6. Reactioneaza dintr-o alta perspectiva. 

Nemaifiind ocupat sa te aperi, poti sa abordezi situatia dintr-o perspectiva de ansamblu. De deasupra luptei de care nu mai ai nevoie, poti vedea obiectivul comun si drumul pana acolo. Poti schimba focusul discutiei, intrucat nu te mai intereseaza sa te aperi. 

7. Multumeste pentru fiecare constientizare avuta.

Bucura-te de linistea permanenta obtinuta in schimbul satisfactiei de moment. Nu te imbata cu "capacitatile tale extra". 

8. Renunta la sentimentul de superioritate.

Acesta te va tenta dupa ce ai parcurs etapele de mai sus. Esti in continuare egal cu toti cei din jurul tau. Esti unul si acelasi cu ei. Pentru ca tu te regasesti in ei. Ei te reflecta pe tine. Sunt oglinzile tale. Ei sunt tu. 

Si pentru ca facem parte din aceeasi retea, toate informatiile, toate reactiile noastre au legatura unele cu altele si toate informatiile sunt disponibile tuturor. Toti suntem unul. Singurul lucru care ne separa este lipsa iubirii.

Photo credit: Push the button by In-anna

Frumusetea din Unu

Unu este cel care ne scoate din starea de zero. Unu este inceputul. Unu inseamna eu. Inseamna unic. Eu, delimitat de ceilalti. 

Unu inseamna varful. Motorul. Unu egal Ego. Individual. Unu e partea din noi, pe care nu o regasim in altii si care poate genera dezamagiri, atunci cand ne asteptam ca toti sa vada prin ochii nostri. Unu este amprenta noastra.

Unu este inceputul oricarui inceput. Este momentul in care creatia isi sufleca mainile. In care dimineata incepe sa se dezvaluie de sub voalul inconstient al intunericului. 

Unu este neastamparul ideii inainte de a se desprinde din nefiinta, in cautarea unui mod de a se naste. 

Unu este vibratia, miscarea, schimbarea. Unu este viziunea, inainte de a fi confruntata si validata de ceilalti. Unu este asa cum vezi tu lucrurile. Este imaginea cupei de ceramica in forma pamantului umed din palma ta, inainte de a-l framanta in aluatul ce va arde in cuptor, asteptand pensula sa ii dea hainele stralucitoare. 

Unu este primul pas in jungla necunoscutului. E adierea calma printre frunzele copacilor care anunta lumina din zorii zilei. E forta ce schimba o stare cu alta. E sunetul ce si-a gasit calea de a strabate linistea. 

Unu e expresia fiecaruia dintre noi, imprimata in ceea face. In ceea ce gandeste. Unu este ambitia si obiectivul. Unu este premiza oricarei constructii. Unu este vointa. Si samanta. Unu este intentia. De aceea, din unu se pot naste apoi, cu usurinta, toate numerele. Si fiecare numar are un unu, undeva in la origine.

Unu este masculinul si jumatatea oricarei creatii. Unu este scanteia ce va aprinde focul de fiecare data. Unu este intregul. Primul. Unicul. Este materializarea unei alegeri. Este sursa. 

Fiecare dintre noi suntem un unu. Inceputurile fac parte din noi, in fiecare moment. Unu suntem noi, dimineata cand ne desprindem din abisul noptii. Unu este constiinta ce se intrupeaza pentru o noua zi. Pentru o noua experienta. Pentru un nou pas. 

Unu este inceputul ce isi cauta sensul si isi contine incheierea. Unu este caramida fiecarei zile, care se aseaza frumos de-a lungul unei vieti, insumandu-se in ceea ce vom lasa in urma noastra. 

Ce relatie ai cu schimbarea?

Exista doua tipuri de schimbari. 

Schimbarea pregatita in noi. Atunci cand simtim nevoia de a face ceva, de a ne misca din locul in care suntem. Atunci cand ne pregatim din propria vointa, evoluam, ne modelam, slefuim in interior. Cand suntem constienti atat de proces, cat si de efortul pe care il presupune. Atunci cand ne-am angajat sa platim pretul schimbarii  si toate lucrurile in exterior se misca odata cu noi. Decorul se schimba, totul evolueaza. Oamenii sunt altii, locurile sunt altele, gandurile si sentimentele sunt altele. Schimbarea vine firesc, din interior. Se poate  ca uneori, exteriorul sa ramana in urma si ne surprindem nerabdatori, impacientati ca nu se misca totul cu viteza cu care suntem noi pregatiti. In acest caz, schimbarea face parte din tine. Tu esti stapanul ei. Tu esti cel care conduce si raspunde de schimbare. 

Si exista schimbari venite din exterior, peste noi, care nu suntem pregatiti sa le primim. Exista momente in care ceilalti, sau chiar viata, face mutarea pentru noi. Interiorul ramane in urma, ancorat in vechile paradigme si structuri, in timp ce in exterior, totul s-a schimbat. De obicei, drama in acest caz, este prezenta intrucat noi nu vrem schimbarea, nu eram pregatiti pentru ea, nu stim sa ne adaptam. Tot ceea ce stim este sa luptam impotriva ei, sa aparam trecutul. Sa opunem rezistenta. Fara sa incercam sa ne intrebam ce semnificatie are schimbarea? Ce mesaj de evolutie are ea sa ne transmita. Ne trezim in schimb, bombardati cu intrebari de tipul "de ce eu" "de ce acum" "de ce". Si in loc sa infruntam intersectia si sa vedem ca drumurile se despart, preferam sa ne oprim in acel punct din trecut unde exista un singur drum si sa tipam, sa urlam, sa ne lamentam. Uneori trec ani si noi ne aflam tot in intersectie, neimpacati cu geografia drumului, alaturi de oameni pe care nu stim cum sa ii tratam. Alteori o luam la goana in fata, dar comportamentul nostru ramane tot in acel moment din trecut, in care eram pregatiti. Nu facem decat sa ne comportam anacronic fata de locul si timpul care a trecut.

Indiferent din ce punct pleaca schimbarea, modul in care ne raportam la ea, va determina daca vom ramane pe loc, intr-un trecut pe care il taram cu noi si il vom improsca in sufletul celor cu care ne intalnim, sau vom pasi inainte procesand schimbarea, intelegandu-i necesitatea si semnificatia. Intelegand ca pana la urma a fost o treapta catre noi. 

Multi dintre noi sunt atat de speriati de ideea de a se cunoaste, incat locuiesc practic in altii. Si orice schimbare e doar un prilej pentru a-si schimba gazda. Pentru a schimba numele celui ce poarta vina. Pentru a construi din sufletul celuilalt, un spatiu de joaca pentru a nu se plictisi, sau pentru ca trecutul sa nu ii innebuneasca. 

Orice schimbare ti-ai alege, orice schimbare ai primi din afara, incepe prin a o accepta. Cunoaste-o. Intreaba-te care e rolul tau in ea. Invata sa curgi odata cu ea. In timp, vei observa ca schimbarile nu ti se vor mai parea bruste. Asperitatile se vor topi sub acceptarea ta si totul va incepe sa se lege intr-un mod armonios. 

Daca stam sa ne gandim, timpul curge la fel. Si totusi, fiecare secunda e alta. In fiecare secunda, noi suntem altii. Viata e un sir de mici schimbari. Depinde de noi daca ele se produc in salturi sau se leaga intre ele frumos. 

Umbra

Ati observat desigur, ca oriunde am merge avem intotdeauna un insotitor tacut. 

Aceasta este chiar Umbra noastra. Neagra, intunecata si aflata intotdeauna in partea opusa luminii. Ati observat desigur ca ziua, la amiaza, cand soarele este cel mai puternic, umbra dispare sub talpile noastre. Acolo este singurul loc unde lumina nu mai ajunge la ea. Cu cat scade lumina, umbra creste si prinde putere. Seara inainte de lasarea intunericului, umbra e cea mai puternica.

Fiecare dintre noi are in el doua parti. O parte luminoasa, pozitiva, deschisa, care ne face sa mergem mai departe, e forta care implineste lucrurile si ne ajuta sa evoluam si o parte intunecata, Umbra, care scoate din noi negativul, raul.

Linia de trecere este uneori ori atat de fina, incat nu ne dam seama cand Umbra a preluat conducerea si nu ne explicam cum am putut sa spunem sau sa facem anumite lucruri, de care ne pare apoi rau.

Umbra se hraneste din negarile noastre. Din intunericul pe care il intretinem pentru a nu fi vazuta partea noastra intunecata. Si se manifesta cu atat mai multa putere, cu cat intensitatea negarii si neacceptarii noastre este mai mare. 

Umbra pandeste orice clipa in care lumina si pozitivul ne parasesc, pentru a prelua gandurile si actiunile noastre. 

Lasa Umbra sa te invete ca viata are doua parti. Accepta-le pe amandoua. Cu cat negi mai mult umbra, cu o atat partea ta intunecata primeste mai multa putere. Recunoaste-o de fiecare data cand apare si du-te incet, inapoi catre lumina. 

Asa cum luna ne apare pe cer in fiecare seara, aratandu-ne un alt procent din frumosul ei cerc, asa suntem si noi cu umbra noastra. E bine sa avem o relatie buna cu Umbra noastra, sa ii cunoastem manifestarile, preferintele, tabieturile si sa o acceptam. Astfel, avem ocazia, asemenea lunii sa crestem, sa pfim in echilibru jumatate-jumatate, sa descrestem, sa trecem prin eclipse si prin impliniri. 

Ce ne revolta?

Revolta e una dintre cele mai comune emotii. Apare des pe parcursul zilei, usor si de multe ori fara sa ne dam seama, creste in noi. Azi ne revolta o stire. Maine, un gest. Ne revolta un cuvant. Toate, din postura "la rece" favorizata a observatorului. 

Apoi urmeaza cea la "cald". Cand cineva ne acuza fin sau brutal, de ceva ce nu poate fi conceput ca apartinand tolbei noastre de atribute sau actiuni. Ne acuza sau cel putin asa interpretam noi. Si asta ne revolta. Ne revolta cand cineva ne face sa asteptam. Suntem revoltati de limbajul cuiva. De lipsa de cultura. De lipsa de educatie. De lipsa de respect. Ne revolta incorectitudinea. Lipsa de fair play. Necinstea. Minciuna. Invinovatirea. Ne revolta cand cineva vorbeste "urat" despre noi in lipsa noastra. Si lista poate continua cu incompetenta unui medic, cu lipsa de diplomatie a unui coleg sau sef, cu faptul ca excelenta in ceea ce ai facut a trecut neobservata. Ne revolta pedepsirea unui nevinovat. Lipsa de reactie. Grobianismul. Lenea. Ne revolta contrastele stranse intr-un singur om. Paradoxurile dintr-o situatie. 

Si iata ca in fiecare zi, ne gasim prilej si motiv de revolta.

Nu cumva suntem deja dependenti de momentele noastre de revolta? Nu cumva simtim nevoia sa ne luam doza devenita zilnica? 

Ce ne revolta de fapt? Si mai ales de ce ne revolta? 

Daca suntem putin atenti, cel mai puternic imbold, atunci cand ne revolta ceva, este acela de a face dreptate. Sau de a "se" face dreptate. Justitiarul din noi simte nevoia sa scoata sabia si macar in gand sau verbal, sa faca dreptate. 

Oare ce dezechilibru trebuie sa restabileasca acest justitiar? 

De obicei, ne revolta acel lucru, acel cuvant, acea situatie care contrazice imaginea pe care o aveam noi despre noi, noi despre cineva, noi despre cum ar trebui sa fie lucrurile. 

De exemplu, atunci cand suntem acuzati de ceva, direct sau indirect. Cand ni se reproseaza ceva. Nici nu mai conteaza daca e adevarat sau nu. Daca e partial adevarat sau nu. Daca nu e adevarat acum, dar a fost adevarat in cazuri in care nu am fost descoperiti. Nici macar nu conteaza. 

Ceea ce conteaza in momentul revoltei este ca imaginea noastra idealizata despre ceva, cineva sau noi insine, pe care dorim sa o promovam ca fiind conceptia noastra, pe care o respectam impecabil sau nu, a fost atinsa, murdarita, injunghiata si ingenunchiata de triggerul revoltei noastre. Iar noi nu putem sa acceptam sa inter cineva in mintea noastra si sa faca dezordine, nu-i asa? Trebuie sa ne aparam, cu pretul linistii noastre. 

Va propun un exercitiu simplu. Nu e nevoie sa incercam sa innabusim revolta. E nevoie doar sa o intelegem in dinamica. Surprindeti-va astazi intr-un moment de revolta. Mica, mare. Subiect pe viata si pe moarte sau extra-plat-banal. Nu conteaza. Notati-va undeva ce v-a revoltat, extragand mecanismul. "M-a revoltat faptul ca am fost acuzata de ceva ce nu am facut". Si  setati intentia de a recunoaste mecanismul, atunci cand il folositi voi insiva. Lasati sa treaca un timp. Cateva zile, o saptamana, doua. Cu siguranta, va aparea un moment in care vom constientiza ca noi insine suntem tentati sa reprosam ceva, sa acuzam pe cineva de ceva. Poate doar in gand. Poate in cuvinte. Poate in pedepse nemotivate sau neconstientizate. 

Aminteste-ti atunci, ca nu exista nimic stabil in natura umana. Fiecare extrema are nevoie de opusul ei pentru ca tu sa ramai in echilbru. Mintea cere dreptate. Si viata face dreptate ducandu-ne de partea cealalta a baricadei. Oferindu-ne intotdeauna ambele perspective. Acuzator si acuzat. Pentru ca abia dupa ce cunoastem ambii poli, vom putea aprecia echilbrul. Ii vom putea accepta pe cei care se afla intr-o extrema, fara a simti nevoia de a face dreptate. Ne vom putea accepta natura umana. 

Photo din filmul Black Narcissus (1947)

Saltul in gol

Evoluam in trepte. Fiecare treapta e o etapa din viata. Un drum pe care il parcurgem, incepem sa il cunoastem, ajungem sa il stapanim foarte bine. 

La un moment dat, drumul se termina.

Semnele sunt diferite. Simtim ca ceva trebuie sa se intample. In multe cazuri, drumul se termina fara posibilitate de a-l continua. Se termina cu un gol, cu o prapastie. Avem doar doua variante: sa ne aruncam in gol, avand ca singur element de sprijin, credinta ca suntem pregatiti pentru salt. Ca acolo in gol, vom descoperi un pod, o scara, pe care nu le putem vedea acum si ca la capatul saltului, ne vom afla pe o treapta superioara. Vom fi ajuns la inceputul unui alt drum, care sa ne poarte catre noi.

Dar, saltul in gol nu e ceva usor. Saltul in gol inseamna sa fi dispus sa renunti la tot ce ai construit in etapa trecuta, la tot ce iti este familiar, fie obiecte, prieteni sau situatii. In fata saltului, te vor intampina intotdeauna "falsii prieteni": frica si singuratatea, caci saltul il poti face doar tu.

Frica se poate transforma in furie, in aruncarea responsabilitatii pe cei din jur. Te poate face sa intri in defensiva, sa te asezi cu mainile incrucisate si sa refuzi saltul. Sa gasesti explicatii din ce in ce mai savante, mai rafinate si mai consistent construite.

E momentul de impas. 

Fiecare dintre noi, ajunge la un moment dat intr-un asemenea moment de impas, in care trebuie sa faca un salt in gol. Evolutia lui spirituala nu e posibila fara acest salt. De obicei, momentul vine fara prea multe avertizari si vine insotit de o frica imensa. Cu toate acestea saltul este nu doar obligatoriu, ci este obligatoriu sa il faci de unul singur. Nimeni nu te poate ajuta, nimeni nu il poate face in locul tau. Pentru ca acest salt are ca obiectiv recapatarea puterii spiritului tau. 

De unde vine insa frica? 

Pai, ego-ul devine atat de speriat de necunoscut, incat incepe sa arunce cu argumente, din cevin ce mai rationale si mai credibile. Ego-ul nu are nici un interes ca tu sa faci saltul. Nu vrea sa cedeze controlul in fata spiritului. Iti spune in continuu sa te intorci acolo unde este sigur. Si este foarte convingator, atunci cand isi sustine cauza. Acesta este si motivul pentru care de cele mai multe ori, in confruntarea ego-spirit, cel care castiga este ego-ul. Pentru ca sufletul nu se cearta, nu argumenteaza. Sufletul doar iti arata in tacere, te face sa simti adevarul si ramane in acesta, neschimbat. Ego-ul tipa, vorbeste, se agita. Sufletul sopteste. Ego-ul foarte este inteligent. Sufletul insa, este autentic.

Prapastia pe care trebuie sa o traversam este de fapt distanta intre creier si inima. Saltul il facem de la stanga (ego/minte/masculin) la dreapta (suflet/inima/feminin). Odata ajunsi in inima, ego-ul isi pierde puterea de a ne controla. Insa acea frica imensa de dinainte, acea teroare pe care o simtim, este foarte reala. Este frica ego-ului de a fi anihilat. El lupta pentru insasi existenta lui. 

Ceea ce nu stie ego-ul este ca sufletul il va incorpora in intregimea fiintei si il va inconjura cu atata dragoste, incat frica nu va mai avea loc. Ego-ul va fi cel mai fericit, odata ajuns pe partea cealalta. Dar pentru a ajunge acolo, trebuie sa ne aruncam in gol, in ciuda protestelor sonore si a fricii paralizante.

Dar haideti sa vedem care sunt cele mai intalnite argumente ale ego-ului: 

Nu pot.

De fapt chiar poti. Altfel, drumul nu s-ar fi terminat si prapastia nu ar fi aparut in calea ta. Deci, ignora-ti egoul. Nu vrea decat sa te faca neputincios. Sa ceri ajutorul, stiind ca in acel moment saltul nu mai are nici o valoare. Pentru ca nu se  bazeaza pe puterea ta ci pe a altcuiva.  Singurul mod in care poti afla ca poti, e sa te arunci.

Nu sunt pregatit.

De fapt chiar esti. Ghidul tau spiritual nu ti-ar fi transmis prin vocea interioara nici un mesaj, daca nu erai pregatit. In suflet, nu exista loc de eroare. Nu ai nevoie sa simti ca esti pregatit ca sa fi pregatit. In cele mai multe dintre cazuri te simti pe nicaieri. Din moment ce pe drumul parcurs de tine pana la acel moment, nu te-ai intalnit cu o asemenea situatie, cum ai putea fi pregatit? Din fericire, saltul nu are nimic de-a face cu mintea si cu planul material. Este un salt in spirit. Este o treapta urcata in evolutia spirituala.

Voi esua si voi fi ranit.

Da, saltul pare imposibil, dar este de fapt creat sa te informeze despre si sa iti intareasca increderea in puterea spiritului tau. Daca aceasta incercare nu ar fi putin extrema, ai mai fi dispus sa iti deschizi aripile si sa zbori de unul singur? Ai fi in dispus sa apreciezi cat de multe daruri ai primit si cat de binecuvantat esti? Toti cei pe care ii admiram au fost fortati sa faca saltul pentru a descoperi de ceea ce sunt cu adevarat. Au trecut prin frica. Si au mers mai departe.

Nu stiu ce am de facut si nu stiu cum.

Daca nu ai fi ajuns in locul in care sa stii excat ce ai de facut, nu ai fi simtit prezenta unei etape superioare. Poate, nu stii ce sa faci, bazandu-te pe instrumentele oferite de minte. Insa aici, ai nevoie sa te bazezi pe intuitie. Intuitia este un muschi. Foloseste-l. Va deveni din ce in ce mai puternic.  Si nimeni nu o poate face face in locul tau.

Nu ma poate obliga nimeni.

Intradevar. Nimeni nu te poate impinge, obliga sau forta sa faci saltul. Sufletul tau te anunta cand esti gata. Daca ceea ce simti este suficient de puternic si iti doresti sa iti iei puterea in propriile maini, saltul este in intregime al tau.

Mintea si ego-ul nu sunt prietenii tai in acel moment. Ego-ul este convins de imposibilitatea de a supravietui unui asemenea salt. Dar nici un pui de pasare nu ar sti ca poate zbura, daca la un moment dat nu ar mai avea de ales. 

Daca ai putea sa faci ego-ul sa taca si sa mergi acolo in inima, saltul ar fi mult mai usor. Din inima, saltul in spirit este lin si podul devine treptat vizibil. Tot ce ai de facut, vine cu usurinta, fara sa ai nevoie sa te gandesti. Si te trezesti ca stii foarte bine cum sa faci. 

Pentru asta, ai nevoie de tacerea ego-ului. In linistea de dincolo de zgomotul mintii, te asteapta intuitia. Care locuieste in inima. Ca o sabie a adevarului tau launtric. Care te asteapta sa o ridici si sa sfasii cu putere intunericul necunoscutului. Sa iti iei in primire puterea. In locul acela mic si tacut al inimii, ai acces la tot ce este. Toate raspunsurile si infinitul puterii tale, se afla acolo. 

Fa-ti timp sa ajungi acolo cat mai des. Gaseste-ti propriile metode sa iti faci mintea sa taca. Gaseste-ti propriul drum catre liniste. Catre inima. Respira, mediteaza, alearga, fa yoga, joaca-te ca un copil, razi, picteaza, deseneaza, coase, stai in natura, inoata, ia-ti un catel, calareste, gradinareste, gateste, canta, tine un copil in brate, imbratiseaza un copac, uita-te la cer, fa ceva voluntar in beneficiul altora. Exerseaza acest acest loc, cat de des poti. 

Simte cat de vulnerabil si cat de puternic esti in acelasi timp, cand te afli in inima. Alege sa ramai acolo, chiar daca te simti uneori fara aparare. Acolo este locul de unde iti vei accesa intotdeauna puterea spirituala. De acolo, toate lucrurile se pot naste. Si tot ce gandesti se poate manifesta. 

Dreptul de a alege

E uimitor cat drum parcurgem de la stiinta totala, atunci cand suntem copii, la nestiinta, confuzie, senzatia de stiinta. Si totusi, ceea ce avem de invatat este pana urma, usurinta de a vedea ca singura constanta este curgerea. Drumul. Ca fiecare dintre noi are dreptul de a face orice alegere, buna sau mai putin buna, asteptata sau neasteptata, acceptata sau neacceptata, dar este dreptul lui. Calitatea alegerii e discutabila. Dreptul de a alege este sfant. 

In copilaria mica, venim dotati cu tot arsenalul, cu intreaga noastra completitudine si nu lasam pe nimeni sa o strapunga. Perfectiunea este in afisata in toata splendoarea ei, iar mintea si experienta nu ne incurca. Toata lumea ne accepta asa cum suntem. Pentu ca suntem mici? Pentru ca suntem neajutorati? Pentru ca suntem dragalasi? Sau pentru ca stim foarte bine ce vrem? O vrem pe mama. Vrem lapte. Vrem confort. Vrem caldura. Vrem aer. Vrem sa ne jucam. Vrem sa fie armonie. Vrem sa dormim. Vrem sa ne zgaim. Vrem. Stim sa vrem. Si stim sa cerem ce vrem. Nimanui nu i se pare ciudat sa indeplineasca dorintele unui bebelus sau  ale unui copilas de cativa anisori. Indiferent de dorinta lui, aceasta este respectata si indeplinita. De ce? Nu pentru ca suntem noi de treaba si vrem, ci pentru ca altfel nu se poate. Intregimea Dumnealui cel de 0-3 ani, nu cunoaste si nu accepta refuzuri.

Urmeaza apoi o lunga perioada de uitare. Intre 3-12 ani, in care sfera aceea mica, intreaga si bruta incepe sa fie sculptata. De mama, de tata, de bunici, de educatoare, de invatatoare, de ceilalti copii, de interactiunea mama-tata, de tot ce e in jurul sau. Materialul este atat de maleabil si fragil, incat ai impresia ca si aerul e abraziv cu ei atunci cand il inspira. Dorintele lor isi pierd din ascutime, alegerile lor sunt cenzurate si au nevoie de validare. Totul devine relativ si nesigur. 

Aceasta perioada, in care se stabilesc limitele intre copil, sfera lui si lumea care inconjoara sfera, atat de necesara pentru a invata interactiunea cu ceilalti si regulile, este foarte importanta in evolutia viitoare. De multe ori, proaspatul pamantean este coplesit de lumea inconjuratoare. El cunostea doar planeta lui de Mic Print si cateva personaje despre care a invatat ca poata sa le ofere incredere. Si dintr-o data, marginile sferei devin transparente, apoi permeabile si o intreaga lume se prezinta din toate partile. E atata zgomot din toate partile, atatea cereri, atata lume, incat granita dintre copil si lume se topeste. Nu mai e deloc clar, pana unde e el si de unde incepe restul universului. Aici se poate intampla ca dalta cu care tanarul om e sculptat sa taie rani mai adanci. Micile slefuiri sunt inlocuite de crestaturi. E perioada in care nu mai putem fi protejati de globul de sticla al parintilor si luam lumea in piept.

Bulversati si confuzi, ne lansam in achizitia de modele din adolescenta. Tot ce este mai colorat, mai stralucitor, mai puternic, care are marginile mai taioase si mai ascutite, tot ce iese in evidenta, devine model. Revolta personalitatii care sta sa se nasca, este nicidecum neteda. Zbuciumul, framantarile, lupta dintre copil si adult sunt zgomotoase, periculoase si imposibil de ignorat. Calutul slabatic nu se lasa imblanzit usor, si visele lui nu incap in cutiile mici pregatite de viata. Totul este in exces. Dorinta de viata, dorinta de libertate, dorinta de a fi inteles, nevoia de ajutor nerecunoscuta, dorinta de a fi vazut si apreciat de cei ca el. 

Totul este in mult in adolescenta. Si mintile oamenilor sunt prea mici. Si grija parintilor prea mare. Si drumurile sunt prea multe si greu de ales. Alegerile sunt facute pe viata si pe moarte, doar din nevoia de a apara dreptul de a alege. Se naste luptatorul. Care are nevoie de o cauza. De sens. De misiunea lui. La inceput isi va exersa abilitatile de luptator, pe cauze mici si la indemana. Dar in care, antrenamentul lui de luptator ii va cere sa investeasca acelasi efort ca si in misiunea lui de viata. De aici, intrebarile si marile frictiuni intre dorinta de protectie a parintilor, pentru care imaginea de copil, nu-i va parasi niciodata si nevoia de independenta a tanarului care are nevoie sa isi demonstreze, ca poate sa stea pe propriile picioare. E perioada in care fluturele isi scoate aripile din cocon si isi doreste sa zboare.

Si cu acest bagaj, ne trezim adulti, in mijlocul drumului, in intersectii aglomerate, in care avem de luptat, dar nu stim care e lupta noastra, in care oportunitatile vin si trec multe neobservate. In care ne invartim de multe ori in cerc, nemaizarind nici urme de drum. Ajungem de multe ori, vlaguiti de cauzele altora sau de framantarile propriei inimi ce nu rezoneaza cu nimic. Sau alergam tinta dupa tinta si ne uitam tristi la peretele cu trofee reci, pe care curg picaturile noastre de sudoare netransformate in seva hranitoare. 

Alegerile noastre s-au aplatizat. Ne-am facut rost de amortizoare. O alegere contra inimii nu mai declanseaza o durere taioasa si imensa, ci se aude un "poc" scurt, undeva in surdina. Resemnarea ia locul luptei. Si totul e bine asa cum este.

Dar sa revenim la alegeri. In final, fiecare dintre noi parcurgem drumul initierii de mai sus. Fiecare dintre noi alege sa isi lupte lupta sau sa isi traisca lupta in inima. In final, nici nu conteaza drumul ales. Poate fi intens si luminos. Te implineste si te motiveaza atunci cand iti cunosti cauza. Sau poate fi sters, banal si mai intunecos si cauzele sunt ale altora. 

La intersectia dintre oameni, conteaza doar respectul fata de alegerea celuilalt. Respectul fata de dreptul fiecaruia de a alege, atat cat stie si atat cat poate. Respectul, care da ne da voie sa invadam spatiul celorlalti cu iubire, atunci cand am putea sa il calcam cu bocancii murdari ai judecatii. Respecand dreptul fiecaruia de a alege, am putea reinstaura vulnerabilitatea ca fiind acel strat subtire si fragil de la limita eului nostru care lasa sa treaca iubire din ambele parti. 

Top 10 Things To Offer

I know the recipes with "10 Things To Do": to lose weight, to be happy, to find your partner, to be successful", and I don't believe they work to everybody.

But this is nothing about that kind of things. 

This is about YOU. 

So let's start.

When you decide to go in holiday, let's say in Barcelona :-), first thing you will check is "Top 10 things to do in Barcelona", isn't it? This will give you a pretty good idea of why you should go there, if you will like it and what options you have. 

Now, let's see. Holidays are those "most wanted" timeframes of the year, when we are doing what we really want. We don't have to reach any target, we don't have deadlines, we don't have to make money, but to spend :-). We have the relaxation, we are not tired, we can connect with ourselves, nature and the flow of the place we have chosen.  

That's why it's easy for us to select that place which we resonate with. When we are selecting by intuition or by liking what we see, when we create from heart our own list of "top things to do", we will never be disapointed. 

But, let's get back to the point. Have you ever ask yourself if you were a place and not a human, what would you like to be "Top10 things" others might do, see, visit. Which are the top "sites" of yourself? What would you like others to see in you, if they would choose to interact with you, instead of another person. 

What do you offer? Which are your best points? What makes you attractive to others? 

Are you beautiful? Are you rich? Are you famous? Are you smart? Are you the best in a field? Can you make creative connections? Are you joyful? Authentic? Original? Not original, but very functional? Are you energetic? Are you open-minded? Are you enlighted? 

All of us have at least 10 Amazing-Things-To-Offer. But often, life makes us to forget. 

And, like when we choose our holiday destination, based on the recommendation of a friend and not checking by ourselves, we sometimes listen what others think and say about us. And we become the perfect image of others about us. We stop asking ourself who we really are? What are the values we value the most? What are our dreams? What we became and how is that beautiful anyway? What makes us happy? 

There is a time to plan and a time to do. There is a time to grow and a time to be. 

It's good to stop sometimes and think, with all the love we can, looking only for the positive, what are the best "our things". Those that we love to do and they make other people feel good or add value to their lives. Those are our "highlights". The "best places for others to see". Those are our "points of interest".

After having the list, we may want to invest some time and effort to improve those points. They not only will makes us happier and more energetic, but also more attractive to the people who love the same things. 

One thought, though. Please double check each point of the list. They need to be authentic. Otherwise, who wants to spend his time just to see a fake?

Copilul din noi si plasa de siguranta

Corpul nostru ne comunica prin emotii cat de aliniati suntem cu partea divina din noi, cu acel eu unic si etern care exista dupa regulile lui “a fi”. 

Cand suntem copii, suntem trecuti prin toata gama de emotii. Bucurie, fericire, entuziasm,  afectiune, plictiseala, iubire, tristete, anxietate, melancolie, contemplare, vinovatie, placere, frustrare, umilinta, dubiu. 

Copilaria este primul nostru training. In copilarie, suntem prezenti pe de-a intregul in fiecare moment. Traim prezentul in totalitate. Fiecare moment ne absoarbe intreaga atentie. Si fiecare moment este tradus printr-o emotie foarte clara, pe care o exprimam fara sa avem nevoie sa o “cizelam”, sa o “reformulam”, sa o “cosmetizam”. Varianta bruta si integrala a emotiei este simtita, traita, exprimata. Repetitia unei emotii la stimuli diferiti, duce in timp la asocieri. Astfel, orice copil pne poate da lectii despre dictionarul emotiilor. Jucaria preferata ii produce placere, umarul mamei-siguranta, apropierea parintilor-iubire. Daca fiecare emotie ar fi o culoare, copii sunt cei care stapanesc cel mai bine intreg curcubeul de nuante. 

Copilaria vine cu stiinta de “a fi”. Un copil stie intreaga paleta de emotii, stie exact in ce fel trebuie exprimata fiecare emotie si trece de la o emotie la alta, fara a simti nevoia sa se ataseze de vreuna.

Pe masura integrarii in societate, pe masura ce intervin interactiunile cu cei din jur, cu regulile si emotiile celorlalti oameni, din aceasta paleta, incep sa fie experimentate doar cateva, iar celelalte reprimate. Anumite situatii, replici, contexte actioneaza ca niste butoane, care nasc automat reactii “paravan”, de aparare, care au rolul de a bloca trairea unei emotii negative, activand mecanisme de aparare si acoperind cu straturi false, emotia negativa. Exact ca si in cazul unei  “tumori” ce anunta un dezechilibru, dar pe care nu ne dam seama ca il traim,  organismul sesizeaza un “surplus” de energie de un anume fel, “neprietenoasa”, ne-eliberata, care nu are ce cauta acolo. Pe care incearca sa o ascunda, sa o inveleasca, sa o mascheze, pentru a ne proteja. Emotia reprimata, nedorita, dureroasa, devine maligna in timp si se manifesta fizic in corpul nostru, sub forma unui dezechilibru, a unei boli, a unor anomalii.

Si iata-ne adulti, avand cu noi tot timpul o enorma bibilioteca de emotii, frumos aranjate pe categorii, din care alegem doar doua, cinci, zece. Pe acestea le “traim” zi de zi, intr-un mod reflex, uitand ca in biblioteca noastra zac toate codurile lui “ a fi intreg”. Ne indragostim de acele cateva emotii, care desi sunt negative, le cunoastem atat de bine, incat ne dau o senzatie de familiar, un soi de confort dureros. Celelalte emotii sunt re-codificate automat si asimilate cu cele cunoscute. 

Ajungem sa folosim doar cateva emotii. Ajungem sa nu ne mai cunoastem propriile emotii. Si pentru ca nu le mai intelegem sensul, dar trebuie sa ramanem functionali, folosim ce stim. Ce este confortabil.

Corpul raspunde vibratiilor fiecarei emotii. Cand radiem de bucurie, fericire, recunostinta, iubire, substantele chimice “produse” de creier, deschid si amplifica energia celulelor. Acestea infloresc, sunt intr-un echilibru perfect, starea lor energetica este minunata, functioneaza la capacitate maxima, se regenereaza usor. Ceea ce simti este o senzatie placuta la nivelul intregii fiinte. Mintea e limpede, inima deschisa, intreaga ta fiinta este in expansiune, iar conectarea la partea ta divina, ajunge aproape de nivelul din copilarie. 

In opozitie, cand experimentam frica, supararea, frustrarea, totul, in organism si in minte, se contracta. Celulele si organele sunt inundate intr-o balta de hormoni de stres. Majoritatea dintre functii sunt inchise si se declara “stare de razboi”. Toate resursele organismului, care ar trebui consumate pentru expansiune si dezvoltare sunt consumate pentru aparare. Fiinta nu mai are timp pentru a fi. In timp de razboi, nu mai vezi florarii, cofetarii, librarii si nu mergi la concerte, care iti umplu inima de bucurie. In timp de razboi, fiinta este suspendata. Vibratiile sunt dense si grele. Celulele noastre stau inarmate pana in dinti, gata de aparare. 

Si totusi, de la copilul din noi, care a experimentat si stie intreaga paleta de emotii, putem re-invata cum sa scoatem din biblioteca cartile frumoase, care ne plac. Ca, desi traim si emotii negative, ele vor trece in momentul urmator, nu are rost sa le suprimam, ci sa le traim. 

Copilul din noi, este cel mai bun trainer si coach al nostru. De la el, putem invata cum sa transformam o vibratie joasa a unei emotii negative, cautand mereu trairea pozitiva. Este esential sa stim aceasta alchimie. Pentru ca aceste trairi pozitive, vor fi plasa noastra de siguranta in momentele cele mai grele.

Rabdarea castiga lupta

In loc sa te lupti incercand sa inghesui sau sa schimbi ceea ce se petrece in jurul tau intre limitele lui "asa ar trebui sa fie", dezvolta-ti rabdarea si atentia. Lasa lucrurile, faptele, situatiile sa se dezvaluie in intregime, in timp ce tu lucrezi la pasii pe care ii ai de facut pentru a obtine ce vrei, asteptandu-te cu incredere totala sa se intample ce iti doresti. Stabileste-ti obiectivul, incarca-l cu intentie curata si da-i drumul. 

O greseala frecventa pe care o facem este sa ne indragostim de modul in care vrem noi sa ni se indeplineasca dorintele. Lasand lucrurile sa se desfasoare (asta nu inseamna sa stai si sa astepti), punand pas langa pas, actiune langa actiune, fara sa lupti pentru fiecare detaliu, pentru fiecare strada pe care crezi ca trebuie sa il parcurga drumul tau catre rezultat, ci ajustandu-ti atitudinea si traseul in dinamica, din mers, acceptand ca poate e nevoie de un anume ocol pentru a invata ceva, pentru a castiga ceva in plus, pentru a intalni pe cineva, iti pastrezi controlul asupra oricaror circumstante. Control pe care il pierzi chiar incercand sa controlezi cum, unde, cand si cine sa participe si in ce fel la obiectivul tau. Control care iti este refuzat atunci cand opui rezistenta. 

Rezistenta persista direct proportional cu atentia pe care o acorzi, cu incrancenarea de a cere ca altii sa se comporte intr-un anume fel. Ca lucrurile sa se intample intr-un singur fel, in felul in care vezi tu. 

Cand ceva te sacaie, te irita si iti displace, atentia si focusul tau se duc intracolo. Alimentand cu atentie, rezistenta ta creste si disponibilitatea de a vedea cai noi, resurse noi, chiar scurtaturi, scade. 

Lucrurile sunt de putine ori ce par, iar imaginea de ansamblu nu ne este accesibila tot timpul. De aceea, e bine sa lasam lucrurile si oamenii din jur sa fie, iar noi sa ne concentram pe ceea ce vrem sa cream. Tot ce avem nevoie pentru asta, va veni la momentul potrivit, in cantitatea potrivita, din cel mai potrivit loc.