Se afișează postările cu eticheta emotii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta emotii. Afișați toate postările

duminică, 3 ianuarie 2016

Conectarea dincolo de emotie

Fiecare dintre noi suntem aici sa ne traim si sa ne continem emotiile. Insa emotiile noastre nu pot fi intelese in singuratate. Ele ne sunt revelate in interactiunea cu ceilalti. Simtim ceva in noi, despre noi, despre ceilalti, despre o situatie sau alta, doar in interactiunea cu ceilalti. Si pentru a ne intelege emotiile avem nevoie sa ne dezvoltam o atitudine calda si deschisa fata de ceilalti. Daca ne lasam dominati de capcana propriilor emotii, ceea ce vom trai va fi irascibilitate, frustrare, agresivitate, relatii conflictuale, vinovatie, blamare, furie, frica, supra-sensibilitate alternand cu insensibilitate si un suvoi de neoprit de judecati si critica.

Interactiunea cu ceilalti, intalnirea cu ceilalti inseamna sa avem deschiderea de a le simti individualitatea, acel ceva care ii face unici. Inseamna a-i simti dincolo de a-i asculta. A-i asculta dincolo de cuvintele pe care le spun. Inseamna a trece de un aspect singular, o situatie, un comportament si de a-i vedea in intregimea fiintei lor. Inseamna a fi deschis pentru a descoperi modul in care suntem conectati cu ei. 

Conectarea cu ceilalti poate avea loc doar atunci cand trecem dincolo de tentatia impulsiva si compulsiva de a-i schimba, de a-i manipula sau controla intr-un mod in care sa ii faca sa se muleze in acel loc ingust si poate nepotrivit pentru ei, care sunt asteptarile noastre. Avem nevoie de aceasta libertate in ambele sensuri. Sa o dam, dar si sa o primim. Sa oferim libertate si sa ne oferim libertate, iesind de sub controlul celorlati. 

Conectarea cu ceilalti poate avea loc doar dincolo de ego, doar iubindu-i si acceptandu-le individualitatea. Fara sa uitam ca si noi meritam sa fim iubiti si ca avem nevoie in primul rand sa ne acceptam si sa fim iubiti.

Fiecare dintre noi actioneaza conform propriei etape, propriului capitol din povestea vietii lui. Ceea ce simtim noi este la fel de important ca si ceea ce simt ceilalti. Daca noi simtim durere, ruptura fata de ce este in jurul nostru si chiar fata de bucuria vietii, este pentru ca undeva pe traseu am uitat sa ne iubim si sa ii iubim pe ceilalti. Am uitat sa ne acceptam emotiile pentru a nu le bloca in interiorul nostru. Le-am blocat de multe ori in speranta ca nelasandu-le la vedere, vom primi acel strop de iubire care sa ne hraneasca si sa ne creasca fiinta in devenirea ei. 


Inainte sa ne izolam, sa respingem, sa fugim am putea sa intelegem, sa cooperam, sa toleram sa dam sansa si libertatea unei perspective care ne va dezvalui cu siguranta si un aspect esential al sufletului nostru.


Painting: Sweet Lil Mz Mia

miercuri, 3 septembrie 2014

Copilul din noi si plasa de siguranta

Corpul nostru ne comunica prin emotii cat de aliniati suntem cu partea divina din noi, cu acel eu unic si etern care exista dupa regulile lui “a fi”. 

Cand suntem copii, suntem trecuti prin toata gama de emotii. Bucurie, fericire, entuziasm,  afectiune, plictiseala, iubire, tristete, anxietate, melancolie, contemplare, vinovatie, placere, frustrare, umilinta, dubiu. 

Copilaria este primul nostru training. In copilarie, suntem prezenti pe de-a intregul in fiecare moment. Traim prezentul in totalitate. Fiecare moment ne absoarbe intreaga atentie. Si fiecare moment este tradus printr-o emotie foarte clara, pe care o exprimam fara sa avem nevoie sa o “cizelam”, sa o “reformulam”, sa o “cosmetizam”. Varianta bruta si integrala a emotiei este simtita, traita, exprimata. Repetitia unei emotii la stimuli diferiti, duce in timp la asocieri. Astfel, orice copil pne poate da lectii despre dictionarul emotiilor. Jucaria preferata ii produce placere, umarul mamei-siguranta, apropierea parintilor-iubire. Daca fiecare emotie ar fi o culoare, copii sunt cei care stapanesc cel mai bine intreg curcubeul de nuante. 

Copilaria vine cu stiinta de “a fi”. Un copil stie intreaga paleta de emotii, stie exact in ce fel trebuie exprimata fiecare emotie si trece de la o emotie la alta, fara a simti nevoia sa se ataseze de vreuna.

Pe masura integrarii in societate, pe masura ce intervin interactiunile cu cei din jur, cu regulile si emotiile celorlalti oameni, din aceasta paleta, incep sa fie experimentate doar cateva, iar celelalte reprimate. Anumite situatii, replici, contexte actioneaza ca niste butoane, care nasc automat reactii “paravan”, de aparare, care au rolul de a bloca trairea unei emotii negative, activand mecanisme de aparare si acoperind cu straturi false, emotia negativa. Exact ca si in cazul unei  “tumori” ce anunta un dezechilibru, dar pe care nu ne dam seama ca il traim,  organismul sesizeaza un “surplus” de energie de un anume fel, “neprietenoasa”, ne-eliberata, care nu are ce cauta acolo. Pe care incearca sa o ascunda, sa o inveleasca, sa o mascheze, pentru a ne proteja. Emotia reprimata, nedorita, dureroasa, devine maligna in timp si se manifesta fizic in corpul nostru, sub forma unui dezechilibru, a unei boli, a unor anomalii.

Si iata-ne adulti, avand cu noi tot timpul o enorma bibilioteca de emotii, frumos aranjate pe categorii, din care alegem doar doua, cinci, zece. Pe acestea le “traim” zi de zi, intr-un mod reflex, uitand ca in biblioteca noastra zac toate codurile lui “ a fi intreg”. Ne indragostim de acele cateva emotii, care desi sunt negative, le cunoastem atat de bine, incat ne dau o senzatie de familiar, un soi de confort dureros. Celelalte emotii sunt re-codificate automat si asimilate cu cele cunoscute. 

Ajungem sa folosim doar cateva emotii. Ajungem sa nu ne mai cunoastem propriile emotii. Si pentru ca nu le mai intelegem sensul, dar trebuie sa ramanem functionali, folosim ce stim. Ce este confortabil.

Corpul raspunde vibratiilor fiecarei emotii. Cand radiem de bucurie, fericire, recunostinta, iubire, substantele chimice “produse” de creier, deschid si amplifica energia celulelor. Acestea infloresc, sunt intr-un echilibru perfect, starea lor energetica este minunata, functioneaza la capacitate maxima, se regenereaza usor. Ceea ce simti este o senzatie placuta la nivelul intregii fiinte. Mintea e limpede, inima deschisa, intreaga ta fiinta este in expansiune, iar conectarea la partea ta divina, ajunge aproape de nivelul din copilarie. 

In opozitie, cand experimentam frica, supararea, frustrarea, totul, in organism si in minte, se contracta. Celulele si organele sunt inundate intr-o balta de hormoni de stres. Majoritatea dintre functii sunt inchise si se declara “stare de razboi”. Toate resursele organismului, care ar trebui consumate pentru expansiune si dezvoltare sunt consumate pentru aparare. Fiinta nu mai are timp pentru a fi. In timp de razboi, nu mai vezi florarii, cofetarii, librarii si nu mergi la concerte, care iti umplu inima de bucurie. In timp de razboi, fiinta este suspendata. Vibratiile sunt dense si grele. Celulele noastre stau inarmate pana in dinti, gata de aparare. 

Si totusi, de la copilul din noi, care a experimentat si stie intreaga paleta de emotii, putem re-invata cum sa scoatem din biblioteca cartile frumoase, care ne plac. Ca, desi traim si emotii negative, ele vor trece in momentul urmator, nu are rost sa le suprimam, ci sa le traim. 


Copilul din noi, este cel mai bun trainer si coach al nostru. De la el, putem invata cum sa transformam o vibratie joasa a unei emotii negative, cautand mereu trairea pozitiva. Este esential sa stim aceasta alchimie. Pentru ca aceste trairi pozitive, vor fi plasa noastra de siguranta in momentele cele mai grele.

marți, 18 februarie 2014

Dictatura vinovatiei

Ne trezim  de-a lungul vietii, fara sa vrem si in situatii mai putin stralucitoare. Cazuti in genunchi, dupa ce am gustat din licoarea varfului. Umiliti. Lipsiti de demnitate sau fortati sa acceptam lucruri de neacceptat. Toate aceste situatii, care pot avea amploarea unor pietre de hotar pe linia vietii, sau pot fi pur si simplu momente mici de-a lungul unei zile, nasc in noi emotii extrem de puternice. Revolta, furie, isterie, neacceptare, violenta. Emotii care incearca sa iasa la suprafata, sa ceara dreptate sau acceptare, pentru a se putea stinge.  

Emotiile care se nasc in aceste cazuri sunt strigate disperate de ajutor, catre propria constiinta, pentru a fi acceptate. Acceptarea lor inseamna ca ai dreptul sa simti orice, in situatia respectiva. Acceptarea propriilor emotii, este punctul de la care ne putem ridica din nou in picioare, punctul de la care ranile produse de aceste intamplari, se pot vindeca.

In realitate, insa, in locul acceptarii, se instaleaza Vinovatia. Vinovatia fata de propria noastra imagine anterioara caderii. Vinovatia, care ne spune ca e “acceptabila”, doar situatia aceea de "succes", in care totul merge bine, toate conditiile sunt ideale. Vinovatia ne spune ca nu ar trebui sa simtim ceea ce simtim, ca nu putem accepta sa trecem prin asemenea situatii.
Si atunci, prima noastra reactie noastra este de a suprima ce simtim. De a ne nega propriile reactii. Emotiile raman ne-exprimate. Iar noi, fara sa vrem, instauram un regim de auto-teroare asupra noastra.
Odata cedata puterea in mainile vinovatiei, aceasta se instaleaza cu intreaga suita: rusine, lipsa de incredere in fortele proprii, sentimentul de inutilitate, de lipsa de sens, de neputinta, de nereusita. Nu suntem buni de nimic. Nu suntem in stare de nimic. Deci nu meritam sa reusim.
Vinovatia ne transforma in ceva de neiubit si de neacceptat pentru noi insine. Iar daca noi nu putem sa ne acceptam, asteptarile noastre de la cei din jurul nostru sunt in aceleasi nuante. Ne asteptam din start sa nu fim placuti, sa nu fim acceptati, sa nu fim iubiti, sa fim respinsi.
Si de aici, e foarte usor sa ne uram pe noi insine, sa ne fie sila de noi, sa fim delasatori, sa ne autopedepsim facand exact ceea ce intareste sentimentul acesta de "bun de nimic", de "ratat". Ne paralizeaza vointa.
Vinovatia poate fi uneori un factor motivator, atunci cand realizam ca am gresit, sau ca putem face mai bine. Dar, in general, vinovatia doar ne critica, fara a avea intentia de a rezolva situatia. Fara a oferi solutii.
Vinovatia se deghizeaza adesea in iubire. Dar de fapt e cea care judeca iubirea. Vinovatia judeca toate sentimentele noastre. Vinovatia este judecata pura si nu contine nici un strop de iubire. Si pentru ca doar judeca si atat, nu are continuare. Dar ne tine blocati. Scopul vinovatiei este nemiscarea. Stagnarea.
Asa ca trebuie sa incetam sa ne mai judecam. Trebuie sa incetam sa mai fim atat de exigenti cu noi insine. Vinovatia ne tine toate ranile deschise. Ne tine in durere. Ne impiedica sa le inchidem, sa le vindecam si sa mergem mai departe.
Calitatea de bun sau rau al unei actiuni, pleaca din intentia noastra. Acolo trebuie sa cautam, atunci cand rezultatul nu este cel dorit. Vinovatia ne impiedica sa ne acceptam asa cum suntem. Ne impiedica sa ne iubim. De la un moment dat, ne face sa ne uram pe noi insine. Apoi pe altii. Ura fata de altii, are intotdeauna ca punct de plecare, ura fata de noi insine. 
De aceea, prefera sa alegi intotdeauna miscarea. De cate ori te vei simti vinovat, zambeste. Recunoaste sentimentul de vinovatie ca pe o piatra de moara, care incearca sa te tina din zbor. Accepta tot ce ea iti propune ca fiind de neacceptat. Si stabileste intotdeauna ca exista un pas urmator. Iar cand il faci,  mergi mai departe fara sa tarasti cu tine si vinovatiile. Inchide fiecare rana, accepta fiecare situatie oricat de umilitoare ar parea, ca fiind parte din drumul tau. Taie sforile vinovatiei, care te trag inapoi. Activeaza-ti un senzor de vinovatie, care sa te atentioneze la fiecare incercare. Prinde-l pe acest mic dictator care ti-a ocupat linistea. Si trimite-l la plimbare.



luni, 20 ianuarie 2014

Dependenta de emotii

Fiecare dintre noi, avem un set de programe, care rulează in subconștient, făcându-ne sa reacționăm automat, intr-un anume fel, la evenimentele din viața noastră.

Dacă suntem atenți la ce s-a întâmplat pana acum, in viața noastră, putem sa ne întrebam, cu condiția sincerității totale, care sunt emotiile si comportamentele care apar cu regularitate. Cum se aseaza acestea in tipare? Care sunt cele care apar constant in imaginile din viața noastră? Care sunt emotiile si comportamentele de care suntem dependenti? Ne-am obișnuit sa fim victime sau martiri? Suntem dependenti de drama, de compasiunea celorlalti? Suntem atasati de o stare de spirit in care nimic nu funcționează? Ne limitam propriul acces la bunăstare, considerând banii ca fiind ceva murdar?

Haideti sa observam fără nici o judecată, tot ce se întâmpla in viața noastră. Sa luam pe rând, câte un aspect, si sa descoperim tiparul, cu intenția clară si sincera de a înțelege si a ne elibera de el. Sa ne întrebam pur si simplu, care este emotia de care suntem Dependenți? Dacă intenția de a înțelege este sincera si putem renunța la judecată, refuzând tentatia invinovatirii, răspunsul ne va apărea mai curând decât ne putem imagina.

Odată observate si descoperite, emotiile disfunctionale pot fi demontate, anulate si transformate prin intenție si constientizare, la fiecare aparitie. Va deveni un joc cu propria conștiinta.

Pentru a ajunge acolo insa, e nevoie de multă atenție si motivatie. E nevoie sa observam lucrurile care nu merg. Pentru ca in acele aspecte care ridica probleme, stau răspunsurile legate de programele automate din subconștient. E nevoie si de multă blândețe, de grija si apreciere in tot acest proces de descoperire de sine, pentru a nu cădea in capcana ego-ului rănit. Sau a Vinovației. A judecății propriilor fapte din perspectiva NON-valorii de sine.

Întreaba-te sincer, este sănătatea, este bunăstarea, este fericirea, este bucuria, cea pe care o sabotezi constant? Fii înțelegător si blând. Ai încredere ca vei fi ajutat sa clarifici si sa elimini aceste limitări, atâta timp cât îți doresti si ceri acest lucru.

Energia care ne înconjoară, ne susține acum cu oportunitatea ca aceste raspunsuri automate sa fie descoperite rapid, deconectate si sterse pentru totdeauna. Eliberati de dependentele emotionale, vom putea contribui la aceasta energie de la inaltimea potentialului nostru maxim.

Amintește-ți ca ești parte din tesatura energetică a universului. In momentul in care îți vindeci "defecțiunile", energia ta va fi o contribuție si nu un consum. Transformarea ta va fi vizibila. 

Photo: Wishing for Freedom by Rosiesnotred


sâmbătă, 2 noiembrie 2013

De ce suferim?

De ce suferim? De ce ne simtim tradati de oameni? De ce ne simtim sfasiati in fata adevarului? De ce emotiile reusesc sa ne doboare la pamant? De ce nu e usor sa ne despartim de cineva in care am crezut atat de mult? De ce ne ranesc atat de rau cei dragi noua, cei pe care ii iubim atat de mult?



Cuvintele sunt modul nostru de a comunica cu cei din jur. Emotiile sunt modalitatea in care comunicam cu sufletul nostru. Modalitatea prin care sufletul ne spune "Nu mai merge pe calea asta!" sau "Mergi fara grija!". 

Emotiile negative sunt cele care se descarca insa, cel mai puternic in fizic. Si totusi, de ce? De ce suntem condamnati la suferinta? Adevarul este ca nu suntem condamnati. Noi suntem cei care transformam emotiile in suferinta. Proiectam asteptari atat de mari asupra celuilalt, ca si cum cineva ne-ar fi dat o pensula si ne-ar fi spus sa-l pictam pe cel de langa noi, exact asa cum ni-l dorim noi. Ne apucam constiincionsi de creatie. Si pentru ca ni se pare ca avem totala libertate, ii "daruim" toate asteptarile noastre. El va deveni in mintea noastra el, plus tot ce asteptam noi de la el. Si pentru ca asta ni se pare minunat, ne indragostim de acea partea a lui, pe care am creat-o noi. Ca de un cadou pe care ni-l facem noi insine. Ne atasam apoi atat de tare, tare de tot, de partea pe care ne-o dorim noi de la el, incat incepe sa ne deranjeze, diferenta, adica chiar el, fara partea decorativa. 

El este exact asa cum a fost de la inceput, doar ca noi am mai inchis ochii pe parcurs, l-am mai lasat sa inteleaga ca ar trebui sa se schimbe, ne-am facut ca nu vedem partile lui adevarate, pentru a nu fi nevoiti sa le acceptam si le-am compensat pe talerele noastre, cu ceea ce creasem noi. "Nu prea face ce as vrea eu, dar e un baiat asa de bun, linistit, la locul lui". Iar el, constient in permanenta ca nu e asa, vazand ca se asteapta din ce in ce mai mult "altceva" fata de ce e el, va simti nevoia de a compensa. Si devine din ce in ce mai mult el. Adica exact partea care nu ne place.

 La un moment dat, Dumnezeu intervine si intrerupe jocul. Fara sa ne dea insa explicatii. 

Si atunci ce facem? Mobilizam intreaga rezistenta de care suntem capabili. In loc sa acceptam adevarul, sa il vedem pe celalalt, fara sa il judecam, asa cum a fost tot timpul, poate nepotrivit pentru noi, sau poate noi am fost nepotriviti pentru el, ne impotrivim. Ne simtim tradati. Ne simtim descoperiti. Ne simtim pustiiti. Ne simtim revoltati. Furiosi. Neputinciosi. Victime. 

Ne place sa fim victime. Gasim si recompense pentru starea de victima. Inghetata, ciocolata, orice e de mancare, de baut, de fumat. Inchis inima, generalizat, neincredere, suspiciune, gheata, izolare.  Tot ansamblul asta de emotii, formeaza apoi o eticheta energetica pe care ne-o agatam si o ducem peste tot cu noi. Eticheta va atrage urmatorul cursant care trebuie sa invete lectia sinceritatii, a aprecierii, a increderii, a iubirii. Si cum va invata? Manifestand minciuna, dispret, scepticism, comoditate. Si iata, tiparul nostru continua cu urmatoarea relatie. 

Dar, momentul lui Dumnezeu, ne e dat cu un scop. Ne e dat pentru a ne opri putin in statia noastra, in loc sa dam buzna sa luam urmatorul tren, si sa ne dam seama ca suferim din cauza atasamentelor noastre de o imagine construita de noi, care nu exista in realitate. Suferim pentru ca in loc sa acceptam ca e asa, rezistam acestei idei, neputandu-ne desprinde de proiectia noastra. 

Ceea ce simtim, emotia puternica ce ne poate dobori, in momentul in care adevarul ne este pus in fata, este de fapt suma a ceea ce am simtit pe parcurs, sub forma de emotii mai mici, de fiecare data cand celalalt nu s-a comportat asa cum am vrut noi. Dar noi, in loc sa ne ascultam sufletul care ne vorbea, prin acele strangeri de inima, mici dezamagiri, incercand sa ne atentioneze, i-am inchis usa, am zavorat cu lacatul si am continuat sa credem ce ne-a fost mai comod. Acum, emotiile acelea cumulate, au rupt usa si au navalit peste noi. Ne-au coplesit. Acumularea lor risca sa ne puna in pericol sufletul. La fel cum in natura exista acea forta careia nu i te poti opune, si care pare distructiva: furtuni, uragane, inundatii, cutremure, eruptii, furtuna emotionala ne este adusa pentru curatenie, pentru purificare. 

E firesc sa plangi o zi, doua. Sa iti traiesti emotiile, sa fi trist, sa simti nevoia sa fi singur. E un doliu firesc. Si necesar. Atunci cand iti traiesti emotia fara revolta si fara rezistenta, acceptand-o, e ca si cum ti-ai asculta sufletul, care te dojeneste cu dragoste, pentru ca ti-ai facut rau. Simte tristetea, simte toate emotiile care vin. Dar nu le bloca prin revolta sau ura. Lasa-le sa treaca prin tine si sa se duca in pamant. Lasa-le sa te purifice. Asta e rolul lor.

Apoi ia-ti sufletul in palma si ingrijeste-l. Are nevoie de tine. Are nevoie ca tu sa te respecti, sa te apreciezi, sa multumesti pentru lectie si sa iti setezi intentia de a nu mai cadea in capcana propriilor proiectii si atasamente. Are nevoie sa il umpli cu bunatate. Si sa mergi luminos mai departe. 












marți, 12 martie 2013

Viata pe pilot automat










Majoritatea oamenilor isi traiesc viata in starea de zombi, lasand carma propriului lor destin in mana subconstientului. Subconstientul este un robotel care are toate abilitatile necesare pentru executie, in afara capacitatatii de a distinge intre bine si rau, intre o destinatie bine definita si mersul fara directie. Este extrem de performant in a rula programe la infinit, fara a avea nevoie de un scop si fara a sti daca e bine sau rau.

Subconstientul este ceea ce avem comun cu lumea plantelor si a animalelor. Lumea vegetala vine cu un program bine stabilit. Un ciclu care parcurge un traseu clar: nastere, crestere, reproducere si moarte, impreuna cu un set de conditii care trebuie indeplinite pentru parcurgerea cu succes a acestui program: sol, nutrienti, umiditate, caldura, soare. Animalele au programul lor de instincte pure, care le ingaduie reactia instantanee si fara ezitare de gen: te accept, esti o amenintare, mi-e foame, esti perechea potrivita, dominare, submisivitate, frica. Urgenta instinctelor elimina capitolul timp intre momentul aparitiei unui stimul, impuls si reactie.

Dar cum ajungem in starea asta? Cum ajungem sa ne punem vietile pe pilot automat? Din pacate, destul de usor, renuntand treptat la exercitiul constientizarii propriilor noastre stari, a cauzelor acestora. Prin atrofierea semnificatiei gesturilor si obiceiurilor noastre, prin rutina mecanismelor sociale si a mediilor de lucru corporatiste. Prin preluarea mentalitatii de rotita care trebuie invartita din exterior, fara posibilitatea de a functiona sau de a aduce valoare singura.

Pierderea abilitatii de a ne cunoaste, de a ne intreba despre misiunea noastra, de a  ne explora emotiile, sentimentele, tiparele si cauzele acestora, ne aduce in schimb confortul de a ne resemna. Ne convinge ca nu ne putem determina cursul propriei vieti, ci depindem de un set de circumstante si conditii exterioare, care daca nu sunt indeplinite, suntem la mana norocului, a soartei, a lui "nu a fost sa fie" sau "a fost sa fie". Caz in care suntem destinati esecului, pe care il acceptam si il semnam cu fiecare gand negativ, credinta limitativa sau convingere. Mai mult decat atat, ne orientam si ne consumam energia si de multe ori resursele financiare pentru a ne transforma in copiile unor oameni de succes. Cautam sa aratam, sa ne comportam, sa frecventam aceleasi cercuri, sa indeplinim un set de criterii dezirabile social, sperand ca acestea ne vor da macar sansa de a fi asociati cu modelele noastre. In tot acest proces, ignoram semnalele propriului organism sau ale intuitiei, ne negam emotiile si ne lansam pe orbita ciclica a propriilor tipare, neintelegand de ce dupa atatea eforturi, ne intoarcem in acelasi punct, de fiecare data.

Ce se intampla de fapt? Care este cauza acestui mecanism repetitiv? 
In momentul in care alegem sa credem ca situatia de care suntem nemultumiti, depinde de altcineva, toata atentia noastra se concentreaza pe ce se intampla in exterior. Ce se mai poarta, ce cursuri se mai tin, la ce workshopuri spirituale sau de dezvoltare personala se mai duc altii, cum ma imbrac astazi, de cate ori am fost la mall saptamana asta, etc., sacrificand atentia pe care avem nevoie sa o acordam interiorului nostru. Cine suntem? Ce ne face sa ne simtim bine? Ce ne face sa ne simtim tristi? Ce e cu adevarat important pentru noi? Care sunt valorile noastre? Oare reflecta actiunile noastre nevoile noastre de fiinte spirituale, intelectuale, sociale si fizice? Ce beneficii ne aduc diverse relatii, intalniri si actiuni pe care le desfasuram pe parcursul unei zile?

Aceasta ruptura fata de interiorul nostru, ne face impermeabili la informatiile pe care le primim despre ce ne face fericiti si ce ne face neimpliniti. Ignorarea acestora, inseamna de fapt negarea a ceea ce suntem noi, cum reactionam, ce ne dorim. Neacceptarea noastra ca identitate, ca individualitate, ca personalitate, cu parti luminoase si parti intunecate, ne duce la negare. Negand in mod repetat un adevar despre noi, declaram fiintei noastre ca nu il putem accepta atata timp cat suntem in stare de constienta. Nu vrem sa il constientizam. Il refuzam. Si pentru ca acel adevar nu poate fi sters, modificat decat prin acceptare, il impachetam si il predam subconstientului, lasandu-l sa actioneze din umbra confortabila a pilotului automat. In plus, reusim sa introducem o contradictie enorma, prin mecanismul de compensare. Cum? Afirmand si actionand in constient exact contrariul. Atasandu-ne de imaginea contrariului. Doar ca lucrurile nu se opresc aici. Din pacate cele doua forte, cea a inconstientului care a devenit detinatorul unui adevar si cea a actiunilor si comportamentelor constiente si controlate care ruleaza si promoveaza un intrus, o minciuna, daca vreti, vor da in ce mai bun caz rezultat 0. Si iata-ne din nou, in acelasi punct, nedumeriti, dezamagiti, convinsi ca am facut totul perfect de data asta si totusi rezultatul se lasa asteptat. Ce facem mai departe cu aceasta convingere? Pai, ar fi doua variante.

Prima, cea mai uzuala, este sa ne lansam intr-un set propriu de statistici, propunandu-ne o pseudo analiza proprie, in care contorizam pur si simplu de cate ori am parcurs un traseu, cu toate detaliile puse la punct, care a avut ca destinatie reintoarcerea in acelasi punct. Pe care il interpretam apoi, ca fiind esec. Ne numaram esecurile si tragem concluzia ca nu avem acces la succes, nu il meritam, ca succesul este ceva rau, murdar, plin de compromisuri, crime si ne consolam ca nu e nimic de facut. Visam totusi ca viata  ne va arunca la un moment dat pe un varf miraculos, unde toate conditiile sunt indeplinite, iar noi nu avem practic mare lucru de facut. Sau, imbratisam invidia. Sau ura. Sau ne credem mici, neinsemnati, fara valoare, luand deciziile pe baza fricii de a nu pierde si putinul pe care il avem. Dar, sacaiti pe fundal de convingerea ca putem mult mai mult, doar ca nu am avut sansa.

A doua varianta, cea castigatoare, ar fi sa ne oprim putin, sa ne dam seama de eroarea in care ne aflam. Sa ne amintim ca nimic din situatia actuala nu se afla in afara controlului nostru, sa cautam cauza si contradictia, sa aducem inapoi din subconstient adevarul negat despre noi, sa il acceptam si acceptandu-l sa il schimbam, daca acesta nu ne mai reprezinta. Si pentru asta avem nevoie de o resursa, care se afla dintotdeauna in noi, inepuizabila si disponibila in orice moment. Sa fim deschisi sa ne intelegem emotiile, trairile si reactiile, sa fim brutal de sinceri fata de ce simtim, indiferent daca "da bine" sau nu, sa fim autentici si congruenti cu noi insine. Pentru ca indiferent de aparente, sau cat de bine disimuleaza altii, contradictia cu ei insisi nu da niciodata gres, nu are cum sa nu se manifeste intr-un fel sau in altul, chiar daca noi nu vedem decat ceea ce straluceste. Greseala noastra sta in comparatia permanenta cu altii, venita tot din atentia indreptata exclusiv catre exterior. Justificata uneori de frica de a ne uita in interior.

Relativizarea valorii proprii, care este intrinseca, prin raportare la altii, ne asigura conditiile sa amplasam in subconstient, multe din trasaturile noastre definitorii, pe care alegem sa le consideram slabiciuni, uratenii, lipsite de valoare. Nu ne dam seama insa, ca aruncam murdaria sub pres, preferand sa ne facem ca nu exista, decat sa o acceptam si sa o curatam. Sub pres, se afla subconstientul, pilotul automat, care nu are nici un sistem de evaluare negativa sau pozitiva. El primeste orice ii trimitem noi, in valoare absoluta si incepe sa ruleze, ca un bun executant, programul. De exemplu, daca la un moment dat in viata noastra ne intalnim cu o situatie care ne amplaseaza intr-o pozitie de inferioritate, generand un complex de inferioritate, acesta va fi mai mult ca sigur negat, neacceptat si transferat in subconstient. Pentru ne mentine in echilibru, subconstientul livreaza in constient situatia compensatorie: complexul de superioritate. Atitudinea noastra se va concretiza in aroganta, dispret fata de ceilalti, inflamarea ego-ului si va genera resentimente, discomfort, ura si alte sentimente negative din partea celorlalti.
Daca ne cunoastem si ne valorizam ca fiinte egale, in momentul in care simtim, ca cineva incearca sa ne faca sa ne simtim inferiori, putem sa constientizam atacul, si sa alegem sa ne pastram integritatea emotionala. Sa ne detasam de celalalt si sa constientizam ca atitudinea lui este de fapt doar un simplu mecanism de aparare fata de propriul complex de inferioritate, si nu are nici cea mai mica legatura cu noi.

Un asemenea om are nevoie permanenta sa compenseze acest complex si se va alimenta intotdeauna cu reactiile noastre. Daca alegem sa nu raspundem emotional, atacul lui se va stinge. Asta nu inseamna sa nu reactionam deloc, ci sa raspundem calm, asertiv, ferm si fara intensitate sau atasament emotional.  Daca alegem sa reactionam violent, cu furie, pierzandu-ne controlul, ii vom da ocazia sa preia controlul. Asta ne va demonstra ca si noi avem la randul nostru un complex de inferioritate ale carui corzi sensibile au fost atinse de manifestarea opusa. In schimb, daca prin forta rece a argumentului, a evidentei, a demascarii atitudinii neindreptatite de superioriate, trasam limitele intre ceea ce suntem noi si complexele lui, atitudinea superioara se va dezagrega si va fi inlocuita de acceptarea egalitatii. Sau, daca denialul in care se afla celalalt, este foarte puternic, acesta se va lansa intr-o reactie violenta, de furie si agresivitate incontrolabila, care il va face sa piarda oricum controlul si va demonstra nesiguranta si frica de care este dominat.

Ca sa ne intoarcem la pilotul eficient, dar fara judecata care este subconstientul nostru, merita sa ne intrebam cu seriozitate daca ne dorim intradevar ca viata noastra sa fie condusa de un asemena pilot. Sau daca vrem sa ne instalam la mansa, gata sa ne acceptam atat calitatile, cat si defectele, fara ca aceasta sa ne afecteze dreptul de fiintare sau valoarea noastra identitara. Sa ne luam zborul catre adevarata noastra destinatie, alegand un mijloc de transport rapid, frumos si potrivit cu noi, in locul autostopului care ne amplaseaza pe locul din dreapta, intr-un vehicul condus de un pilot automat, fara ochi, fara simturi, fara judecata. Care conduce impecabil. Dar nu stie nici un drum.