Relatia noastra cu timpul

Sfarsitul fiecarui an, e un bun prilej pentru a privi in urma si inainte. Pentru a vedea cu toata inima, anii care au trecut. Pentru a-i  privi ca pe o lunga relatie cu timpul insusi. Care uneori poate fi o relatie furtunoasa, alteori o prietenie frumoasa. Uneori ne simtim ca un imblanzitorii de tigri, alteori timpul ne citeste gandurile. 

Imi dau seama acum, dupa atatia ani, ca timpul e un cadou. Ca atunci cand ti se intampla o sincronicitate, faci un salt peste timp. Si timpul devine o punte. Un pas. Un gand. O fapta. Un an poate fi depasit de o singura secunda. Secundele se pot insira unele dupa altele, in orice model vrei. La fel cum secundele se pot aseza unele peste altele si topi unele in altele, iar tu sa ramai pe loc. Poti sa te schimbi intr-o secunda cat intr-o viata. Sau poti ramane o viata intreaga blocat intr-o secunda. 

Timpul poate imbraca atatea forme, poate avea atatea viteze, poate fi nemiscat sau alert, piate fi plin sau gol, poate fi dens si greu sau usor si volatil. Timpul poate parea ciudat uneori. Il putem privi din multe unghiuri. Si toate ni se vor parea plauzibile.

Pentru unii, a fi punctual este ceva sfant, pentru altii, e relativ si negociabil. Si nu neaparat din lipsa de respect fata de ceilalti, ci pentru ca asta e relatia lor cu timpul. Nimic prea exact nu se poate intampla. Relativitatea e usor de demonstrat. Ne dam intalnire la ora exacta. Dar timpul ne poate demonstra ca intre ce ne-am propus noi ca fiind important si ceea ce este cu adevarat important e o diferenta. Ni se intampla ceva, ne incuiem pe dinafara, un accident usor, racim si exactitatea intalnirii isi pierde din prioritate. Cerem si oferim punctualitate. Si totusi singura punctualitate, care merita amintita, este la intalnirea noastra cu prezentul. De acolo, nu ar trebui sa lipsim. Intalnirea noastra cu momentul de acum, e una dintre lectiile noastre de punctualitate.

Timpul e o iluzie. O inventie a noastra pentru a da un nume orelor. Timpul e un refugiu. Intre un trecut, ca un depozit de vechituri,  care atarna de noi, si un viitor ca un garaj frumos colorat, pe roti, in care inghesuim toate sperantele, toate visele, implinirile si fericirea noastra. De cate ori trece termenul, pe care noi, sau societatea, ni l-a impus, mai impingem putin garajul in fata. Sau mutam peretele care il desparte de depozitul trecutului nostru. Trecutul si viitorul ocupa cel mai mare spatiu in viata noastra. Prezentul e un hol mic si intunecat, pe care trecem in viteza, de cele mai multe ori in fuga intre celelalte doua. 

"Timpul a fost inventat doar pentru ca lucrurile sa nu se intample toate deodata", spunea Einstein.

Timpul nu este linear. Nu poate fi inchis intr-o cutiuta rotunda si pus sa alerge in cerc ca un hamster. Timpul e legat de constiinta. E dens, greoi, statut, atunci cand faci ceva ce nu iti place. Sau cand astepti un raspuns cu sanse mari de a fi unul negativ. E usor ca un fulg si zboara fara sa iti dai seama, atunci cand faci ceva care iti place, esti cu oameni cu care rezonezi. Timpul dispare atunci cand exista Acum. Tu, ramai centrul universului tau si ceea ce se misca e totul in jurul tau. 

Timpul e o rasnita care macina incet, incet orice varf emotional, pana il toceste incetisor si il transforma in fire de nisip ce pot sa se strecoare prin clepsidra.

Timpul un vraci. Care poate inchide si vindeca orice rana. Oricat de mare si dureroasa ar fi. Iar uneori, e singurul tratament care poate fi aplicat. Prin crusta pe care o formeaza, ne protejeaza de agresiunea exteriorului. Pana cand, vindecati, vom putea din nou interactiona, intregi, cu el. Distanta si perspectiva pe care timpul ne-o ofera, e unica. Si nu poate fi obtinuta atunci, la caldura momentului.

Timpul e un tren. Daca l-ai pierdut, e bun pierdut. Ramane sa astepti un alt tren. Sau sa schimbi destinatia. S-ar putea ca o decizie neluata la timp, sa iti schimbe viata definitiv, daca ramai cu inima in acea gara, in acel timp, la acel tren pierdut. Daca insa, accepti sa mergi pe un alt traseu, intr-un alt loc, cu toata inima, s-ar putea sa ajungi la un moment dat, acolo unde iti doreai la inceput. Sau intr-un loc mult mai frumos.

Timpul e o capcana. “Mai am timp”, e o scuza, o amanare, o fuga de acum, o frica. “Nu am timp”, e la fel. “Nu a venit timpul”. “O sa vina si timpul Acela”. Sunt feluri in care ne mintim. Sunt feluri in care denumim frica. Amanarea continua, te face sa traversezi holul prezentului, tot timpul in fuga, pana cand la un moment dat, camera din fata se loveste de un zid. Si atunci exista doar un "prea tarziu". 

Timpul e relative. Daca aici, pe pamant, distantele au un sens, ni le putem reprezenta, distantele din univers, intre planete si galaxii, sunt atat de mari, incat avem nevoie sa le masuram in timp. Ani lumina. Reprezentand distanta pe care lumina, cel mai rapid vehicul cunoscut de om, o parcurge cu o viteza de  aproximativ trei sute de mii de kilometri pe secundă. La aceasta scara, lumina face in fiecare dimineata, de la soare la pamant, o naveta de 8 minute si 17 secunde. Greu de gasit relevanta, in termenii unei vieti. E greu sa ne imaginam ca o calatorie pana la Alpha Centauri si inapoi, ne-ar face sa ne intoarcem aproape la fel, in timp ce toti cei pe care ii cunoastem se vor fi stins demult.

E greu sa ne imaginam, ca nimic nu poate sa scape unei gauri negre, nici chiar lumina. Nici chiar timpul. Iar acolo, spatiul, timpul, lumina sunt deformate. Ai putea indoi spatiul astfel incat New York, sa se afle deasupra lui Tokyo si pentru a ajunge dintr-un oras in altul, sa ai nevoie de un simplu salt, sau o scara rulanta. Ai putea sa locuieste in NY si sa lucrezi in Tokyo. Sau intr-un alt univers.

Timpul ne-a mai demonstrat din ciudateniile lui atunci cand doua sau doua sute de ceasuri, care ticaie fiecare in ritmul lui, se vor sincroniza dupa timp foarte scurt, indiferent de distanta dintre ele. 

La nivel molecular, timpul e si mai ciudat. Electronul poate fi unda sau particula, dar niciodata in acelasi timp. Se poate  schimba dintr-o stare in alta, la nivel de nanosecunda. Cum simtim noi, ca a trecut o nanosecunda? Nu prea avem cum, nu? E o unitate de masura prea mica pentru noi, pentru a o constientiza. Pentru asta, exista timpul lui Planck, o unitate mai mica decat o nanosecunda. Aceasta reprezinta timpul pe care il necesita parcurgerea unei unitati Planck cu viteza luminii, de catre un electron. Daca un atom ar fi de marimea intregului univers (cel pe care il cunoastem), o unitate Planck ar fi de marimea unui copac. Mic, nu?

Traim intr-o perioada in care avem ocazia sa experimentam accelerarea timpului. Cantitatea de informatie pe care o gestionam in acelasi timp creste exponential de la an la an, de la luna la luna, de la zi la zi, de la secunda la secunda. Pana cand timpul va fi atat de plin, incat va exploda. Si noi vom fi nevoiti sa renuntam la el. Cel putin teoretic, aceasta perioada, a inceput deja.

Vom invata ca timpul e maleabil ca o plastelina si e relativ atunci cand vorbesti de timp universal, in ani lumina, sau timpul atomic, molecular, in unitati Planck. Dar daca, universul are si el viata lui, timpul lui, iar pentru el, noi ne comportam ca niste atomi?

Am invatat in toti acesti ani, ca exista timp care nu mai poate fi recuperat. Timpul petrecut cu parintii tai, atunci cand ei nu mai sunt, timpul petrecut cu copii tai, atunci cand ei au crescut. Timpul in care ai ales sa fii suparat, blocat, rezistent, in loc sa accepti, sa fii flexibil si sa mergi mai departe. In rest, existenta unui numar mare de "acum"-uri, reprezinta de fapt abilitatea noastra de a calatori in timp. In fiecare moment prezent, pot hotari sa ma intorc in trecut, in momentul in care nu am facut ceva, si sa il schimb. Sa il fac acum. Sau pot sa calatoresc in viitor, hotarandu-ma sa devansez ceva ce am amplasat peste mult timp. 

Timpul e o variabila al carei control e la noi. Atunci cand imi place ceva, pot sa fac ca asta sa ocupe mai mult din timpul meu. Sau poate odata, cand am adormit si risc sa intarzii (!!!) voi cere ca timpul sa se dilate, un minut sa dureze 30 de minute si astfel, sa ajung la timp J.

Fiecare respiratie a noastra reprezinta ticaitul unui ceas. Dar ce imagine frumoasa, sa te gandesti ca intr-o zi aceste ceasuri se vor sincroniza si vor respira in acelasi ritm. Ca fiecare isi va alege odata cu meseria si felul timpului: daca va fi calator in spatiu, va trai sute sau mii de ani, daca va ramane pe pamant va trai cat un copacel Planck. Fara ca asta sa il deranjeze. Calitatea unei vieti nu sta in durata. Sta in calitatea trairilor, in intensitate, in luminozitate, in atitudinea fata de momentul prezent. O traire, un moment, o nanosecunda, poate da sens unei intregi vieti. La fel cum un milion de ore, pot fi pline de activitati, dar goale de viata.

Indiferent in ce punct al timpului ne aflam, suntem toti impreuna in acest fascinant moment prezent, care ne permite sa il transformam dintr-o linie, intr-o sfera, si sa-l modelam asa cum ne dorim. Momentul prezent, ne permite sa ne intalnim unii cu altii. Sa ne cunoastem. Sa impartim acelasi timp. Sa ni-l facem cadou din cand in cand. Si ce moment mai potrivit sa facem asta, decat Craciunul? Craciun Fericit! 

Photo: Salvador Dali - The Persistence of Memory 

Ce crezi tu despre tine?

Cautam confirmari despre cine suntem noi, in ochii, in vorbele, in aprecierile celorlalti. Punem pe primul loc, fara a pune la indoiala, ceea ce ne spun altii ca suntem. Ii credem usor, pentru ca nu ne credem, pe noi. Preferam sa suferim pentru o perceptie deformata a altcuiva, decat sa avem incredere in ceea ce noi simtim direct. Fara sa ne dam seama, alimentam fricile noastre si dam putere gandurilor care ilustreaza indoiala noastra. Declansam opinii si apoi suferim tot noi, pentru ca se potrivesc, cu ceea ce credem noi ca ne lipseste. Cu ceea ce avem deja, pre-definit, despre noi.

Dar ce-ar fi daca nu ne-ar mai interesa atat de mult ce gandesc altii despre noi si in schimb ne-ar preocupa sa aflam ce credem noi insine despre noi? Am observa cu usurinta ca realitatea noastra exterioara, in cel mai mic detaliu, reflecta parerile noastre despre noi insine. Cat ne apreciem, atat avem. Cat credem ca putem, atat putem. Cat credem ca meritam, atat primim. Cat ne permitem sa indraznim, atat reusim. Cat ne iubim, atat suntem iubiti. Cat ne ingaduim sa aratam, atat suntem vazuti. Cate frici crestem, atatea frici atragem. Cat de vulnerabili ne permitem sa fim, atat de mult ne permitem sa traim. 

Fiecare aspect al realitatii noastre exterioare, tot ce ne place si ce nu ne place, isi are originea in lumea noastra interioara. In ceea ce credem noi despre noi. Putem cunoaste cu usurinta un om, doar dupa circumstantele pe care si le-a creat. Dupa realitatea lui exterioara. Situatia in care se afla, reprezinta o consecinta a gandurilor si credintelor lui. Fiecare detaliu al vietii, de la starea financiara, starea sanatatii, relatii, job, ne descrie cu acuratete ceea ce gandim si credem despre noi. Suntem ce gandim.  

Contrar asteptarilor, circumstantele exterioare nu ne sunt date, nu sunt cele care ne croiesc drumul. Contrar asteptarilor, nu ce se intampla in exterior, ne influenteaza si determina cine suntem si in ce conditii traim. Acestea doar povestesc despre noi. Ne arata unde si ce avem de schimbat in noi. 

Desi se afla la originea realitatii noastre, puterea gandurilor continua sa fie mult subestimata. Undeva pe drumul nostru, ni s-a facut frica de puterea noastra si am inceput sa o limitam. Am lasat pe toti cei care au intrat in viata noastra, sa ne spuna cine suntem, ce putem, cat meritam, cat sa asteptam de la noi, ce trebuie sa facem ca sa nu dezamagim, in ce sa credem, cum sa ne purtam ca sa fim acceptati. Am primit judecatile celorlalti ca pe niste legi si ni le-am insusit. Ne-am creat si consolidat propriul set de credinte. Am pus lesa propriilor ganduri si le-am ingradit cu un tarc. Rareori ne mai pemitem sa le lasam libere sa zburde si chiar si atunci ne simtim datori cu o vinovatie. 

Cautam raspunsuri la intrebarile si nemultumirile noastre, in timp ce toate raspunsurile sunt in fata noastra. In realitatea noastra. Uita-te in jurul tau si observa ce te nemultumeste. Banii? Prietenii? Relatia ta? Jobul? Du-te apoi inapoi pe fir, in mintea ta, si vezi ce crezi tu despre tine, in legatura cu fiecare. Dispretuiesti banii? Ii consideri ceva murdar si meschin? Atunci nu ai cum sa ii atragi. Prietenii tai te judeca? Descopera si recunoaste, fata de tine macar, ca undeva, candva ai judecat si tu. Relatia ta e nesatifacatoare? Identifica ceea ce simti tu cu adevarat fata de ea. Identifica asteptarile pe care i le-ai pus in carca. Recunoaste ca nu ai lasat nici o clipa ca relatia ta sa fie, pur si simplu, ci ai ghidat-o, ai imbracat-o, ai prezentat-o conform asteptarilor tale. Te nemultumeste jobul tau? Poate ca este doar reflectarea cantitatii de incredere pe care o ai in tine. 

Asa ca de ce te-ar preocupa atat de mult ce cred ceilalti despre tine? Gandurile tale sunt vii. Ceea ce conteaza cu adevarat, este ce crezi tu despre tine. 

Photo: Still life painting - Gary Faigin, Oil on canvas

Lumea, asa cum o vad eu

Traim o perioada de profunde schimbari. In urmatorii ani, vom vedea probabil, prabusiri spectaculoase de sisteme de valori, de mecanisme economice pe care le consideram infailibile, vor fi redfinite  definitiile. Comunitatea, puterea, stilul de viata, societatea vor arata si functiona cu totul altfel. Notiunea de bani va fi redefinita, iar moneda va fi valoarea pe care fiecare individ o va aduce intregului. Educatia si cei sapte ani de acasa vor fi doar despre auto-cunoastere. Pentru a putea ajuta pe altii, va  trebui sa dam un examen despre noi insine. Controlul de calitate va verifica daca in alimente exista o concentratie suficienta de dragoste si nu daca substantele daunatoare mai pot fi tinute sub control. Fiecare va alege sa traiasca in cate comunitati vrea, unde vrea el pe aceasta planeta albastra si astfel nu va mai exista conflict. Resursele vor fi gestionate in functie de nevoi, nu penduland intre extremele risipa si saracie. 

Fiecare gand va fi calibrat cu iubire inainte de a fi eliberat. Agresivii, puternicii si mojicii vor fi tratati ca pacienti. Fiecare intentie va fi perchezitionata inainte de a i se da drumul. Copiii vor primi imunitate. La scoala primara se va preda recunostinta, compasiunea, acceptarea, creativitatea, iubirea. Orice manifestare extrema, va fi anchetata si se va cauta sursa dezechilibrului. 

Partea intunecata a omului va fi acceptata fara judecata, pana cand se va atrofia natural. Se va comunica usor, telepatic oriunde si oricat, acordandu-te simplu la frecventa celuilalt prin intentie. Gandurile noastre vor sta la vedere, mintea noastra va fi transparenta pentru ceilalti. Singura conditie pentru a le vedea, va fi curatenia intentiei. Orice gand de tip judecata, invidie, rautate,  minciuna, va fi detectat si va avea ca efect blocarea "vederii" si a comunicarii. Adevarul va fi parola de acces la orice retea de comunicare. 

De mici, copiii vor invata sa isi inteleaga emotiile si sa evite extremele. Fiecare va avea obligatia sa isi descopere talentele, aptitudinile, si sa se exprime asa cum e. Sa si le exercite. Sa creeze. Si ceea ce creeaza sa il alimenteze cu bucurie. Sa il motiveze sa creeze si mai mult. Astfel, cuvantul frustrare va deveni un arhaism inutil. 

Timpul va fi desfiintat. Pentru ca timpul va deveni maleabil. Fiecare va cere atat timp cat are nevoie. Ignoranta va fi abrogata. Aroganta va deveni anacronica si va disparea de la sine. 

Nu vom mai auzi niciodata "eu nu pot, nu stiu, nu merit", pentru ca fiecare va sti ca e egal in putere cu ceilalti. Va sti ca el si toti ceilalti, au in fiecare moment, intregul univers infinit la dispozitie. Va sti cum sa acceseze resursele pentru a creea. "A putea" va fi inlocuit cu "a alege sa". Evolutia fiecaruia va sta in comparatia cu el insusi si se va tine cont de ritmul fiecaruia. Cuvintele vor fi considerate unelte si arme in acelasi timp. Fiecare dintre noi va fi instruit cum sa le foloseasca pentru a nu-i rani pe ceilalti. 

Pentru a ne adapta la aceasta transformare, perioada pe care o parcurgem acum, ne invata sa ne confruntam cu necunoscutul. Sa reactionam in fata lui cu acceptare, vazandu-l intotdeauna ca pe o suma de oportunitati, ca pe un depozit imens de potential si materiale, din care putem creea ce vrem. Sa renuntam la frica in fata necunoscutului, la defensiva si rezistenta. Sa il primim asa cum vine. Toate schimbarile profunde din jurul nostru ne invata sa intelegem si sa ne preluam rolul de creatori. Sa intelegem ca tot ce se intampla in viata noastra si in jurul nostru e creat de noi si de gandurile noastre. Sa invatam sa le directionam catre ceea ce ne face fericiti. Fericirea noastra va fi distribuita apoi tuturor celor care intra in contact cu noi. Vom intelege atunci, ca suntem niste forme de lumina si ca misiunea noastra este sa luminam. Modul in care o facem, este alegerea noastra personala. Este ceea ce ne face unici. 

Ne vedem in curand in acest viitor!  

Disperarea, un alt fel de drog

Multi dintre noi asteapta pana in ultimul moment, inainte de a constientiza nevoia reala, care sta la baza a ceea ce isi doresc. De aceea, a avea nevoie de ceva, e asociat in general, cu a fi disperat. Asteptam pana in ultimul moment, pana cand nevoia devine urgenta, iar noi disperati sa obtinem un anume rezultat. Asteptam pana in ultimul moment, astfel incat disperarea sa fie cea care ne activeaza vointa, disciplina si puterea de a actiona. De aici, din acest gen de experiente s-a nascut ideea, pe care toti o cunoastem atat de bine, ca majoritatea oamenilor dau ce e mai bun in ei, sub presiune si ca in conditii normale, le lipseste capacitatea de a obtine aceleasi performante. Poate tocmai de aceea, multe lucruri se intampla in "al doisprezecelea ceas", sau in "ultimul moment", inainte de a fi prea tarziu, pentru ca atunci, constientizarea nevoii este maxima si ea devine cea mai importanta. Asta ne mobilizeaza toate resursele si ne organizeaza vointa si capacitatile intr-un tur de forta. Nu de putine ori, avem senzatia ca in acele momente avem puteri, mult peste puterile noastre.

Disperarea este adrenalina unei nevoi. Iar noi devenim cu usurinta dependenti de adrenalina. Folosim disperarea ca pe un drog, care sa ne transforme in eroi. Traim in momentele de disperare, vieti intregi concentrate uneori, in cateva secunde.

Pe de o parte, disperarea genereaza motivatie imensa si vointa puternica de a obtine un rezultat, mai ales sub presiunea timpului. Pe de alta parte, in acele momente de disperare, suntem predispusi sa ne atasam foarte tare de un anume rezultat. Sa nu mai putem accepta orice rezultat. Pentru ca nu mai avem timp de alte variante. In acel moment, practic, putem bloca obtinerea rezultatului, ingustand puterea de manifestare la un singur rezultat si atasandu-i frica de a nu-l obtine. 

Aceta este momentul in care schimbam combustibilul care sta la baza motivatiei noastre din nevoie, in frica. Dam increderea in forta noastra si a universului, pe frica.

Disperarea are si ea gradele ei. O disperare moderata, e constructiva si ne asigura un surplus de cai putere, pentru a ne implini nevoia. O disperare extrema, intensa, este un factor motivator extraordinar, dar contine si un factor de risc pe masura. O disperare extrema ne forteaza sa actionam , fara sa mai tinem cont de precautie. E ca si cum am goni cu 300 de km la ora. La viteza asta, orice greseala poate fi fatala.

Disperarea fie ea moderata sau foarte puternica, este in sine o stare mentala extrema, pe care ar trebui sa o evitam. Si totusi, ea actioneaza ca un drog. Pentru ca are forta de a ne mobiliza. Ca orice extrema, ne solicita si ne uzeaza resursele fizice si mentale. De aceea, ar trebui sa "ne lasam" de drogul disperarii, si sa invatam sa cream suficienta motivatie de a ajunge la rezultatul dorit. Sa constientizam scopul si semnificatia nevoii noastre, inainte sa ajunga in zona de disperare. 

De exemplu, in conditii normale, nu suntem disperati dupa oxigen. Si totusi, nu exista o nevoie mai mare de oxigen pentru a exista. Putem invata deci, sa ne dorim cu putere, ceea ce avem cu adevarat nevoie, constienti de nevoia noastra, dar fara disperare. 

Avem nevoie sa invatam sa facem diferenta intre o simpla dorinta, un capriciu si ceea ce ne dorim cu adevarat. Ceea ce vrem sa creeam trebuie sa aiba la baza o nevoie reala. Pentru a avea o nevoie reala care sa genereze si motivatie, nevoia trebuie sa serveasca unui scop, unui ideal, unui obiectiv care are importanta majora pentru noi. Fara un scop, nu vom putea mentine un efort intensiv de care e nevoie pentru a crea ceva in mod constient. 

A-ti dori ceva, doar asa, de dragul de a-l avea, nu are nici un sens. Poate fi un semn ca acea dorinta incearca sa suplineasca o lipsa reala de "ceva". In schimb, atunci cand chiar ai nevoie de ceva (similar cu oxigenul) se activeaza in tine forta de a creea si vointa. Acestea semnaleaza universului ca exista o nevoie, un spatiu care trebuie umplut. Cu cat mai inalt este scopul, cu atat mai mare este puterea vointei de a creea ceea ce ai nevoie. Si unde exista vointa, intotdeauna se va gasi o cale.