Relatia noastra cu timpul

Sfarsitul fiecarui an, e un bun prilej pentru a privi in urma si inainte. Pentru a vedea cu toata inima, anii care au trecut. Pentru a-i  privi ca pe o lunga relatie cu timpul insusi. Care uneori poate fi o relatie furtunoasa, alteori o prietenie frumoasa. Uneori ne simtim ca un imblanzitorii de tigri, alteori timpul ne citeste gandurile. 

Imi dau seama acum, dupa atatia ani, ca timpul e un cadou. Ca atunci cand ti se intampla o sincronicitate, faci un salt peste timp. Si timpul devine o punte. Un pas. Un gand. O fapta. Un an poate fi depasit de o singura secunda. Secundele se pot insira unele dupa altele, in orice model vrei. La fel cum secundele se pot aseza unele peste altele si topi unele in altele, iar tu sa ramai pe loc. Poti sa te schimbi intr-o secunda cat intr-o viata. Sau poti ramane o viata intreaga blocat intr-o secunda. 

Timpul poate imbraca atatea forme, poate avea atatea viteze, poate fi nemiscat sau alert, piate fi plin sau gol, poate fi dens si greu sau usor si volatil. Timpul poate parea ciudat uneori. Il putem privi din multe unghiuri. Si toate ni se vor parea plauzibile.

Pentru unii, a fi punctual este ceva sfant, pentru altii, e relativ si negociabil. Si nu neaparat din lipsa de respect fata de ceilalti, ci pentru ca asta e relatia lor cu timpul. Nimic prea exact nu se poate intampla. Relativitatea e usor de demonstrat. Ne dam intalnire la ora exacta. Dar timpul ne poate demonstra ca intre ce ne-am propus noi ca fiind important si ceea ce este cu adevarat important e o diferenta. Ni se intampla ceva, ne incuiem pe dinafara, un accident usor, racim si exactitatea intalnirii isi pierde din prioritate. Cerem si oferim punctualitate. Si totusi singura punctualitate, care merita amintita, este la intalnirea noastra cu prezentul. De acolo, nu ar trebui sa lipsim. Intalnirea noastra cu momentul de acum, e una dintre lectiile noastre de punctualitate.

Timpul e o iluzie. O inventie a noastra pentru a da un nume orelor. Timpul e un refugiu. Intre un trecut, ca un depozit de vechituri,  care atarna de noi, si un viitor ca un garaj frumos colorat, pe roti, in care inghesuim toate sperantele, toate visele, implinirile si fericirea noastra. De cate ori trece termenul, pe care noi, sau societatea, ni l-a impus, mai impingem putin garajul in fata. Sau mutam peretele care il desparte de depozitul trecutului nostru. Trecutul si viitorul ocupa cel mai mare spatiu in viata noastra. Prezentul e un hol mic si intunecat, pe care trecem in viteza, de cele mai multe ori in fuga intre celelalte doua. 

"Timpul a fost inventat doar pentru ca lucrurile sa nu se intample toate deodata", spunea Einstein.

Timpul nu este linear. Nu poate fi inchis intr-o cutiuta rotunda si pus sa alerge in cerc ca un hamster. Timpul e legat de constiinta. E dens, greoi, statut, atunci cand faci ceva ce nu iti place. Sau cand astepti un raspuns cu sanse mari de a fi unul negativ. E usor ca un fulg si zboara fara sa iti dai seama, atunci cand faci ceva care iti place, esti cu oameni cu care rezonezi. Timpul dispare atunci cand exista Acum. Tu, ramai centrul universului tau si ceea ce se misca e totul in jurul tau. 

Timpul e o rasnita care macina incet, incet orice varf emotional, pana il toceste incetisor si il transforma in fire de nisip ce pot sa se strecoare prin clepsidra.

Timpul un vraci. Care poate inchide si vindeca orice rana. Oricat de mare si dureroasa ar fi. Iar uneori, e singurul tratament care poate fi aplicat. Prin crusta pe care o formeaza, ne protejeaza de agresiunea exteriorului. Pana cand, vindecati, vom putea din nou interactiona, intregi, cu el. Distanta si perspectiva pe care timpul ne-o ofera, e unica. Si nu poate fi obtinuta atunci, la caldura momentului.

Timpul e un tren. Daca l-ai pierdut, e bun pierdut. Ramane sa astepti un alt tren. Sau sa schimbi destinatia. S-ar putea ca o decizie neluata la timp, sa iti schimbe viata definitiv, daca ramai cu inima in acea gara, in acel timp, la acel tren pierdut. Daca insa, accepti sa mergi pe un alt traseu, intr-un alt loc, cu toata inima, s-ar putea sa ajungi la un moment dat, acolo unde iti doreai la inceput. Sau intr-un loc mult mai frumos.

Timpul e o capcana. “Mai am timp”, e o scuza, o amanare, o fuga de acum, o frica. “Nu am timp”, e la fel. “Nu a venit timpul”. “O sa vina si timpul Acela”. Sunt feluri in care ne mintim. Sunt feluri in care denumim frica. Amanarea continua, te face sa traversezi holul prezentului, tot timpul in fuga, pana cand la un moment dat, camera din fata se loveste de un zid. Si atunci exista doar un "prea tarziu". 

Timpul e relative. Daca aici, pe pamant, distantele au un sens, ni le putem reprezenta, distantele din univers, intre planete si galaxii, sunt atat de mari, incat avem nevoie sa le masuram in timp. Ani lumina. Reprezentand distanta pe care lumina, cel mai rapid vehicul cunoscut de om, o parcurge cu o viteza de  aproximativ trei sute de mii de kilometri pe secundă. La aceasta scara, lumina face in fiecare dimineata, de la soare la pamant, o naveta de 8 minute si 17 secunde. Greu de gasit relevanta, in termenii unei vieti. E greu sa ne imaginam ca o calatorie pana la Alpha Centauri si inapoi, ne-ar face sa ne intoarcem aproape la fel, in timp ce toti cei pe care ii cunoastem se vor fi stins demult.

E greu sa ne imaginam, ca nimic nu poate sa scape unei gauri negre, nici chiar lumina. Nici chiar timpul. Iar acolo, spatiul, timpul, lumina sunt deformate. Ai putea indoi spatiul astfel incat New York, sa se afle deasupra lui Tokyo si pentru a ajunge dintr-un oras in altul, sa ai nevoie de un simplu salt, sau o scara rulanta. Ai putea sa locuieste in NY si sa lucrezi in Tokyo. Sau intr-un alt univers.

Timpul ne-a mai demonstrat din ciudateniile lui atunci cand doua sau doua sute de ceasuri, care ticaie fiecare in ritmul lui, se vor sincroniza dupa timp foarte scurt, indiferent de distanta dintre ele. 

La nivel molecular, timpul e si mai ciudat. Electronul poate fi unda sau particula, dar niciodata in acelasi timp. Se poate  schimba dintr-o stare in alta, la nivel de nanosecunda. Cum simtim noi, ca a trecut o nanosecunda? Nu prea avem cum, nu? E o unitate de masura prea mica pentru noi, pentru a o constientiza. Pentru asta, exista timpul lui Planck, o unitate mai mica decat o nanosecunda. Aceasta reprezinta timpul pe care il necesita parcurgerea unei unitati Planck cu viteza luminii, de catre un electron. Daca un atom ar fi de marimea intregului univers (cel pe care il cunoastem), o unitate Planck ar fi de marimea unui copac. Mic, nu?

Traim intr-o perioada in care avem ocazia sa experimentam accelerarea timpului. Cantitatea de informatie pe care o gestionam in acelasi timp creste exponential de la an la an, de la luna la luna, de la zi la zi, de la secunda la secunda. Pana cand timpul va fi atat de plin, incat va exploda. Si noi vom fi nevoiti sa renuntam la el. Cel putin teoretic, aceasta perioada, a inceput deja.

Vom invata ca timpul e maleabil ca o plastelina si e relativ atunci cand vorbesti de timp universal, in ani lumina, sau timpul atomic, molecular, in unitati Planck. Dar daca, universul are si el viata lui, timpul lui, iar pentru el, noi ne comportam ca niste atomi?

Am invatat in toti acesti ani, ca exista timp care nu mai poate fi recuperat. Timpul petrecut cu parintii tai, atunci cand ei nu mai sunt, timpul petrecut cu copii tai, atunci cand ei au crescut. Timpul in care ai ales sa fii suparat, blocat, rezistent, in loc sa accepti, sa fii flexibil si sa mergi mai departe. In rest, existenta unui numar mare de "acum"-uri, reprezinta de fapt abilitatea noastra de a calatori in timp. In fiecare moment prezent, pot hotari sa ma intorc in trecut, in momentul in care nu am facut ceva, si sa il schimb. Sa il fac acum. Sau pot sa calatoresc in viitor, hotarandu-ma sa devansez ceva ce am amplasat peste mult timp. 

Timpul e o variabila al carei control e la noi. Atunci cand imi place ceva, pot sa fac ca asta sa ocupe mai mult din timpul meu. Sau poate odata, cand am adormit si risc sa intarzii (!!!) voi cere ca timpul sa se dilate, un minut sa dureze 30 de minute si astfel, sa ajung la timp J.

Fiecare respiratie a noastra reprezinta ticaitul unui ceas. Dar ce imagine frumoasa, sa te gandesti ca intr-o zi aceste ceasuri se vor sincroniza si vor respira in acelasi ritm. Ca fiecare isi va alege odata cu meseria si felul timpului: daca va fi calator in spatiu, va trai sute sau mii de ani, daca va ramane pe pamant va trai cat un copacel Planck. Fara ca asta sa il deranjeze. Calitatea unei vieti nu sta in durata. Sta in calitatea trairilor, in intensitate, in luminozitate, in atitudinea fata de momentul prezent. O traire, un moment, o nanosecunda, poate da sens unei intregi vieti. La fel cum un milion de ore, pot fi pline de activitati, dar goale de viata.

Indiferent in ce punct al timpului ne aflam, suntem toti impreuna in acest fascinant moment prezent, care ne permite sa il transformam dintr-o linie, intr-o sfera, si sa-l modelam asa cum ne dorim. Momentul prezent, ne permite sa ne intalnim unii cu altii. Sa ne cunoastem. Sa impartim acelasi timp. Sa ni-l facem cadou din cand in cand. Si ce moment mai potrivit sa facem asta, decat Craciunul? Craciun Fericit! 

Photo: Salvador Dali - The Persistence of Memory