Etapa cooperarii

Atata timp cat lipsim din intregul fiintei noastre, din completitudinea si unitatea acesteia, in acele momente in care ne parasim propria viata prin ne-iubire, prin blamare, prin transformarea diverselor parti ale noastre in defecte,  sau in etichete cu “urat”, “nedemn”, “gras”, “stramb”, “prea mare”, “prea mic”, “prea mult”, “prea putin”, ii obligam pe ceilalti sa ne devina oglinzi. Si sa ne oblige sa vedem ca si acele trasaturi pe care le-am catalogat ca fiind de nedorit, fac parte din noi.

In tot acest timp, noi, cei care ne-am parasit perfectiunea primita cadou, gratuit, de la creator, ‘ne certam’ si ‘competitionam’ de fapt cu noi insine cei din oglinda. Intr-o lupta si o fuga de noi insine, care se desfasoara gratios in afara noastra. In exterior. In oglinzile noastre. Reusim performanta de a ne parasi vietile si de a muta competitia dintre noi si noi-cei-din-oglinda in exteriorul nostru.

Si in tot acest timp, fiinta pentru a carei celebrare suntem aici, ramane parasita, abandonata, uitata, uscata de viata. Ii furam frumusetea si infinitul, punand in locul ei propriile noastre rani. propriile noastre pareri rigide cu putinul pe care il credem noi ca suntem, ca il meritam. 

Atat de tare ne indepartam de noi cucerind si incorporand limita dupa limita, incat, exercitiile plenitudinii, uniunii, cooperarii, complementaritatii, sinergiei, armoniei ne devin straine si ciudate. Cunoastem doar culoarea luptei. Cu noi, cu ceilalti, cu natura, cu viata insasi. Si nu ne trece prin minte, sau macar prin inima, sa ne intrebam pentru ce am fost oare dotati cu atatia senzori, cu atatea frumoase posibilitati de a simti, de a interpreta, de a savura, de a ne exprima si manifesta in universul asta mare. Cu atatea posibilitati de a gusta felii de infinit in forme concrete, materializate de constiinta noastra. 

Nu vi se pare suspect ca ni s-a pus la dispozitie un asemenea supercomputer capabil sa isi poarte singur de grija pentru ca noi sa ne putem exprima prin constiinta? Chiar si doar aceasta intrebare si e de ajuns sa deschidem o imensa usa catre potentialul fara limite pe care il avem fiecare. 

Nu vi se pare suspect ca avem inoculata competitia si aceasta ni se pare inca, de fiecare data, seducatoare, desi nu mai suntem demult in etapa de supravietuire? Si totusi, cooperarea si impartasirea nu sunt primele care ne vin in minte, ci cum sa iesim in evidenta si cum sa aiba dreptatea noastra dreptate si nu a celorlalti.

Suntem prea ocupati sa luptam cu imaginile noastre reflectate in ceilalti. Le judecam cu asprime si emitem sentinte definitive, fara sa ne dam seama ca sunt tot parti din noi, care asteapta sa fie vindecate si integrate. Fara sa ne dam seama ce salt am face daca in loc sa racnim ca niste lei in  fata unei oglinzi, am permite celor de langa noi sa vina cu contributia lor la masa creatiei.

Cum ar fi sa implinim fiecare minut pe care il avem, in loc sa il consumam pentru a distruge o imagine care reflecta ceva din noi care nu ne convine?  Cum ar fi evoluam de la aceasta etapa a luptei la etapa in care descoperim sinergia cooperarii? La etapa implinirii unor fapte a caror importanta trece dincolo de o persoana si de brandul lui personal si isi gaseste acel tip unic de valoare intrinseca, nepovestibila. Aceea care se naste atunci cand prin fapta ta implinesti un alt suflet, iar din implinirea lui se naste implinirea ta.

Photo: Color of fight by Abhishek Bhattacharya