Fiecare dintre noi, este
trezorierul sacru al unui imense cantitati de energie, depozitata secol dupa
secol, generatie cu generatie, an dupa an, zi de zi, clipa de clipa. Fiecare
dintre noi are in buzunarul inimii, cheia pentru a descatusa, a modela, a
imblanzi, a stapani, a sublima, a doza, a elibera aceasta imensa
energie sub amprenta, reteta, viziunea, fapta si simtirea
proprie.
De multe ori, insa, aceasta
energie uriasa, este atat de bine ingropata sub generatii de credinte, judecati, frici, ganduri negre, incat, nici noi nu o mai putem
vedea si simti. Uneori, uitam complet de menirea noastra sacra, aceea de a
crea ceva cu aceasta energie, de a o pune in slujba unei idei, viziuni sau fapte. Ne intrebam rataciti, de ce avem la dispozitie atatea
instrumente? Ce sa facem cu ele? Si de ce putem sa facem anumite lucruri, in anumite
contexte, alaturi de anumiti oameni si alteori, nu? La ce ne folosesc milioanele de
impresii, ganduri si idei, care vin, fac zgomot si pleaca? La ce foloseste
durerea?
Uneori, o singura fapta,
poate sa sparga toate scuturile si toate lacatele cu care am innabusit aceasta
imensa putere a noastra si poate sa elibereze o forta care ne sperie si pe noi.
Dar, de multe ori, ni se intampla sa ne
deplasam prin viata crezandu-ne niste invelisuri fara prea mult sens. Si pentru
ca totusi acest nucleu de energie comunica direct cu universul, fiind parte din el, cu sau
fara sa constientizam asta, lasam pe altii sa se foloseasca de energia noastra, ca sa creeze ei insisi. Bine sau rau.
E ca si cum am avea un
camp imens, din cel mai bun si roditor pamant. Iar noi, orbiti cumva, nu
stim ce sa facem cu el. Il lasam prada buruienilor, pana cand acestea iau totul
in stapanire. Ajungem intr-un punct in care ne-ar lua nu o viata, ci multe vieti, doar sa destelenim
pamantul si sa-l aducem la curatenia cu care l-am primit. Nefolosindu-l, il devalorizam. Pentru ca buruienile nu produc nimic. Decat griji, boli,
necaz, suferinta, disperare. Mai mult de atat, buruienile extrag si
consuma substanta hranitoare a pamantului, si il seaca de energie.
In cel mai bun caz,
cineva, care vede potentialul din noi, ne propune sa-i dam energia noastra in
arenda. O foloseste el si ne plateste zeciuiala. Dar suntem oare impliniti
ca oameni? Atat de minunati, stand pe o comoara, tarandu-ne insa de
pe o zi pe alta, lasand cuiva din afara noastra sa ne foloseasca si sa ne
consume puterea?
Sau, poate, stim cumva de energia noastra, dar nu stim cum sa o folosim. Si
singura solutie pe care o gasim este sa o folosim pentru a face rau, pentru a lovi si
a rani alti oameni. Pentru a distruge. Sau pentru a ne autodistruge. Ranile
noastre sunt atat de dureroase, incat avem nevoie sa le acoperim cu ranile
altora. Suntem atat de incapsulati in incapacitatea noastra de a iubi, de a ne
bucura si de a crea, incat traim din suferinta altora si durerea noastra. Traim trairile altora, pentru a fugi de durerea noastra.
Aminteste-ti insa, acel
moment din viata ta, copil, adolescent sau adult, in care fara sa te gandesti
prea mult, ai creat, ai ajutat, ai construit din nimic altceva, in afara cenusei caderilor tale. O casa, o gradina, un templu, o fapta buna, o realizare, o bucurie a ta sau a altora, atat de mare, incat chiar si tu te-ai
mirat, cata forta, cata determinare, cata energie ai putut sa mobilizezi, fara sa simti greutate. Ramai putin acolo in acel moment. Lasa-te impregnat cu acea traire. Simte calitatea acelei energii fara margini. Umple golul din prezent cu acea energie. Da-ti voie sa stii ca acel moment venise sa iti spuna ca ai gasit cheia. Venise sa iti arate pe o
ferestruica, o mostra mica din tot ceea ce poti si esti menit sa fii. Energie
creatoare, vindecatoare, modelata cu amprenta fiintei tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu