Butonul magic

Cel mai complicat concept, pe care am observat ca noi, oamenii, il digeram cu mare greutate, sau mai bine zis, il refuzam cu deosebit de mare placere, este sa ne asumam propria viata, cu intamplarile, situatiile si oamenii care se afla acolo.

Sa luam de exemplu, o intamplare sau o persoana care ne deranjeaza profund. Care ne provoaca un disconfort visceral. Jucam impreuna, o scena de viata, aflati efectiv in fata in fata, sau conectati doar prin gand. Traim toate emotiile care se nasc din aceasta interactiune efervescenta. Si cu spume, mai mult sau mai putin vizibile la gura, chiar inainte de momentul in care in josul imaginii sa apara locul unde trebuie sa semnam ca noi suntem singurii protagonisti ai scenei abia incheiate, pac, un buton nevazut este apasat, chiar inainte de secventa cu distributia actorilor, si toata atentia noastra se muta pe imaginea celuilalt. Toata energia frustrarilor noastre este acoperita de intuneric si cu acest buton, aprindem o lanterna cu care cautam defecte in curtea vecinului. Avand intentia (nu neaparat constienta) de a uita un lucru esential. Acela, ca prin locul si momentul in care ne aflam pe linia evolutiei personale, noi, am fost cei care l-am invitat pe celalalt actor in viata noastra. In scena din acel moment al vietii noastre. In acea situatie. In acel moment.

Este surprinzator cu cata perseverenta si forta accesam acest buton, de fiecare data cand simtim iminenta trairii unei emotii proprii care nu ne convine. Pentru care nu vrem sa fim pregatiti. In acea fractiune de secunda, devenim foarte agili, vigilenti si exigenti cu ceilalti. Sarim cu o viteza uimitoare gardul care ne desparte destinele si incepem sa cautam cu lopata, orice urma de dezordine, de mizerie, de urat. Daca nu gasim, o inventam. Macar o intrepretare proprie, o eticheta, un ‘ceva' de improscat, tot gasim. Pentru ca vrem actiune, nu? Am venit aici pentru a ne simti noi mai bine. Chiar si pentru un moment scurt, sa nu mai fim nevoiti sa mergem cu lanterna prin curtea noastra si sa vedem lucruri care nu sunt in ordine, lucruri pentru care nu ne-am facut niciodata timp, pe care in loc sa ni le asumam si confruntam, am preferat sa le inundam cu intuneric. Sa stingem lumina si sa ne prefacem ca nu exista. Am preferat sa mergem pe intuneric si sa nu le vedem, pe principiul ca daca nu le cunoastem, nu trebuie sa le corectam si aici un scut bun este formula magica ‘asa sunt eu si nu ma pot schimba. ma vrei, bine, nu ma vrei, iarasi bine’. 

E si mai usor, daca pe acest traseu, gasesti si unu-doi ‘prieteni’, ‘cunoscuti’, ‘amici' care iti pot aproba etichetele, care au aceeasi parere, care iti sustin, de pe aceeasi parte a gardului, ‘stinsul lanternei propii’ si aruncatul cu ‘pietre pline de judecati’ in curtea vecina. 

N-ar fi nici o tragedie, daca acest buton magic, ne-ar transporta intr-un loc unde propriile noastre ‘lectii’ s-ar sterge. Daca prin aceasta evadare noi am face un salt in propria evolutie, chiar si pe spinarea altuia. Din pacate, ceea ce pierdem din vedere in momentul in care acest buton, de catapultare din presiunea propiilor emotii, devine foarte atractiv, este ca acest moment este doar o amanare, un bilet de voie de scurta durata, care ne scuteste putin de confruntarea si rezolvarea prorpiilor probleme. Din pacate, la capatul scenetei, ne intoarcem tot in ograda noastra neluminata si daca vrem sa facem un pas inainte, va trebui sa aprindem lumina, sa vedem ce nu e in ordine si ce obstacole ne-am pus in cale, sa le asezam in ordine si apoi sa pasim inainte. 

Fii atent la butonul magic si inainte de a-l apasa (sau dupa), intreaba-te care e motivul pentru care ai simtit nevoia sa fugi. Si alege apoi sa faci un pas inainte.