Etapa cooperarii

Atata timp cat lipsim din intregul fiintei noastre, din completitudinea si unitatea acesteia, in acele momente in care ne parasim propria viata prin ne-iubire, prin blamare, prin transformarea diverselor parti ale noastre in defecte,  sau in etichete cu “urat”, “nedemn”, “gras”, “stramb”, “prea mare”, “prea mic”, “prea mult”, “prea putin”, ii obligam pe ceilalti sa ne devina oglinzi. Si sa ne oblige sa vedem ca si acele trasaturi pe care le-am catalogat ca fiind de nedorit, fac parte din noi.

In tot acest timp, noi, cei care ne-am parasit perfectiunea primita cadou, gratuit, de la creator, ‘ne certam’ si ‘competitionam’ de fapt cu noi insine cei din oglinda. Intr-o lupta si o fuga de noi insine, care se desfasoara gratios in afara noastra. In exterior. In oglinzile noastre. Reusim performanta de a ne parasi vietile si de a muta competitia dintre noi si noi-cei-din-oglinda in exteriorul nostru.

Si in tot acest timp, fiinta pentru a carei celebrare suntem aici, ramane parasita, abandonata, uitata, uscata de viata. Ii furam frumusetea si infinitul, punand in locul ei propriile noastre rani. propriile noastre pareri rigide cu putinul pe care il credem noi ca suntem, ca il meritam. 

Atat de tare ne indepartam de noi cucerind si incorporand limita dupa limita, incat, exercitiile plenitudinii, uniunii, cooperarii, complementaritatii, sinergiei, armoniei ne devin straine si ciudate. Cunoastem doar culoarea luptei. Cu noi, cu ceilalti, cu natura, cu viata insasi. Si nu ne trece prin minte, sau macar prin inima, sa ne intrebam pentru ce am fost oare dotati cu atatia senzori, cu atatea frumoase posibilitati de a simti, de a interpreta, de a savura, de a ne exprima si manifesta in universul asta mare. Cu atatea posibilitati de a gusta felii de infinit in forme concrete, materializate de constiinta noastra. 

Nu vi se pare suspect ca ni s-a pus la dispozitie un asemenea supercomputer capabil sa isi poarte singur de grija pentru ca noi sa ne putem exprima prin constiinta? Chiar si doar aceasta intrebare si e de ajuns sa deschidem o imensa usa catre potentialul fara limite pe care il avem fiecare. 

Nu vi se pare suspect ca avem inoculata competitia si aceasta ni se pare inca, de fiecare data, seducatoare, desi nu mai suntem demult in etapa de supravietuire? Si totusi, cooperarea si impartasirea nu sunt primele care ne vin in minte, ci cum sa iesim in evidenta si cum sa aiba dreptatea noastra dreptate si nu a celorlalti.

Suntem prea ocupati sa luptam cu imaginile noastre reflectate in ceilalti. Le judecam cu asprime si emitem sentinte definitive, fara sa ne dam seama ca sunt tot parti din noi, care asteapta sa fie vindecate si integrate. Fara sa ne dam seama ce salt am face daca in loc sa racnim ca niste lei in  fata unei oglinzi, am permite celor de langa noi sa vina cu contributia lor la masa creatiei.

Cum ar fi sa implinim fiecare minut pe care il avem, in loc sa il consumam pentru a distruge o imagine care reflecta ceva din noi care nu ne convine?  Cum ar fi evoluam de la aceasta etapa a luptei la etapa in care descoperim sinergia cooperarii? La etapa implinirii unor fapte a caror importanta trece dincolo de o persoana si de brandul lui personal si isi gaseste acel tip unic de valoare intrinseca, nepovestibila. Aceea care se naste atunci cand prin fapta ta implinesti un alt suflet, iar din implinirea lui se naste implinirea ta.

Photo: Color of fight by Abhishek Bhattacharya

Reflexiile din relatiile noastre

Fiecare relatie oglindeste cate o parte din ce suntem, ce am pierdut sau ce credem noi ca asteapta altii de la noi. De aceea, nu te grabi sa incarci pe umerii celuilalt, nemultumirile si frustrarile tale. Intreaba-te mai bine, de ce tu vrei ceva, in timp ce pentru celalalt asta nu inseamna nimic, sau chiar nu este ceea ce isi doreste. Care parte din tine, o reflecta celalalt, ca o oglinda cuminte, a carei claritate este data de insusi faptul ca se afla atat de aproape de tine. Nu cumva, omul de langa tine a venit sa iti arate ca esti pe cale sa mutilezi ceva din sufletul tau? Nu cumva esti pe cale sa rupi o bucatica din tine si sa o dai la schimb contra un pas, care sa te apropie de un ideal cu care tu ai ales sa te compari? Pe care tu ai ales sa il folosesti pentru a te plange de fapt de creatia lui Dumnezeu, care esti tu? Si care este prin definitie, perfectiune. 

Comparatia cu altii, care in imaginea ta, au realizari si sunt oameni de succes, te transforma pe tine, care esti o particica de Dumnezeu, brusc, in imperfectiune. Din acel moment, tu nu iti doresti decat sa corectezi imperfectiunile cu “ceva” din exterior: un partener mai atent/mai bogat/mai iubitor, o dieta care sa iti schimbe corpul (care in sinceritatea lui reflecta pur si simplu starea prezenta), un program epuizant de munca, relatii sociale cultivate doar pentru a avea un termen de comparatie, modele, timpul ocupat sau din frica de singuratate. 

Fara sa iti dai seama insa, in acel moment savarsesti un gest  crud, fata de tine insuti. Te desparti de perfectiunea daruita de Creator si te etichetezi cu o auto-judecata ‘insuficient’ ‘urat’ ‘gras’ ‘nimeni’ ‘care nu merita si nu poate’. In acel moment te separi de Dumnezeu care e iubire si incepi sa te dispretuiesti, sa te urasti, sa te judeci. 

Din echilibrul si pacea lui, corpul incepe sa reflecte aceasta lipsa de iubire. Ceilalti din jurul tau, vor fi oglinda ta judecandu-te sau rasplatind cu egoism ajutorul tau. Credinta ta ca fiind ‘defect’ si ‘imperfect’, ‘nu meriti’, iti va fi inscrisa pe frunte si toti din jurul tau o vor putea vedea. Iar tu nu o sa stii asta si o sa te straduiesti si mai mult, dand parti din ce in ce mai mari din sufletul tau amaraciunii, disperarii, depresiei, nemultumirii, framantarilor, agitatiei, cautarilor. 

Cauta in schimb sa intelegi ca drumul tau, corpul tau, viata ta, conteaza in fiecare secunda, in fiecare moment prezent. Ca fericirea ta nu poate fi gasita in exterior si nu ti-o poate aduce nici Fat-Frumos nici Ileana Cosanzeana. Proiectiile in viitor “imi doresc si eu sa fiu ca..” ‘sa am ca…” nu fac decat sa iti fure prezentul, lasandu-ti senzatia de gol, care alimenteaza nelinistea neimplinirii. Cauta sa te vezi, sa te intelegi, sa te cunosti, dincolo de comparatie. Asa cum te-a vazut Dumnezeu cand te-a creat. Perfect. Complet. Adapostind intregul univers. Avand aceste miraculoase capacitati de a fi constient, de a simti, de a rezona cu ceilalti si cu ce e in jur, de a iubi, de trai si a exprima viata.  

Gandeste-te pentru o clipa la cea mai provocatoare relatie pe care o ai. Cu un parinte, cu partenerul de viata, cu un prieten. Sa presupunem ca ai avea la dispozitie doar un singur, ultim minut pe acest pamant. Ce i-ai spune? Care sunt cuvintele pe care le-ai alege cu grija pentru a exprima ceea ce simti? Gandeste-te chiar acum. Un minut. 

Acelea sunt singurele cuvinte si emotii care conteaza in acea relatie. Aceea este relatia adevarata. Acela este esentialul. Acum intoarce-te la relatia cu tine. Fii ocupat/a sa exprimi cum stii tu cel mai bine viata si nu cu "cum te vad ceilalti". Ei te vor vedea asa cum vrei, abia dupa ce tu vei crede in tine atat de mult, incat asta va fi starea ta naturala. Si asta se poate intampla doar atunci cand alegi sa fii din start autentic, asa cum esti tu.