Cum se face ca ne permitem sa ne purtam urat, sa fim agresivi, sa ranim,
sa incalcam, sa ignoram libertatea, alegerile, frumusetea si modurile de a
se exprima si a fi ale unei alte fiinte?
Ce nevoie launtrica ne face sa ridicam
sabia si sa taiem aerul cu vorbe grele, ascutite, cu ganduri si priviri
furioase, cu nemultumiri, cu zbucium, cu frustrari?
Cum ne imaginam ca avem
dreptul sa zgariem cu violenta noastra perfectiunea unei fiinte? Si cum ne
mintim ca taisul sabiei noastre ataca un altul, cand de fapt ea brazdeaza tot
sufletul nostru, lasandu-l ranit si sangerand, cu si mai multa nevoie de a se
apara.
Totul pleaca de la valorizare. Mai exact de la propria valorizare. Primim
aceasta minune numita viata, gratuit. Primim acest corp minunat capabil sa ne
sustina alegerile, dorintele si vointa in fiecare secunda, adaptandu-se la
starea chimica pe care i-o dictam prin starile noastre. Fara sa cracneasca si
fara sa comenteze. Dedicandu-se mintii si inimii noastre in totalitate. Pana
cand ignoranta noastra intru a fi, depaseste granitele materiale si atenteaza
la integritatea sufletului. Atunci, undeva, sufletul nostru ia o decizie. Sa ne
atentioneze. Sa ne traga de maneca. Sa ne avertizeze. Ca am intrat cu sabia pe
teritoriul propriului suflet. Ca atentam la un echilibru mai mare, al
universului, al carui ‘management’ nu ne apartine. Iar in acel moment de
decizie, corpul, prietenul nostru, se transforma intr-un semafor.
Care ne arata, prin diverse semnale, dureri, boli, locul si modul in care
gresim.
Daca cineva ne-ar fi cerut bani, atunci cand ne-am nascut, daca cineva
ne-ar cere bani pentru fiecare respiratie, daca cineva ne-ar taxa gandurile,
cati dintre noi am mai avea luxul de a ignora viata, sanatatea, bucuria? Dar
pentru ca din iubire totala, am primit viata impreuna cu totala libertate de a
ne exprima intr-un mod unic si irepetabil, iata ca ne permitem sa nu
ne respectam propria bucurie, propria liniste, propria implinire. Iar acel
moment in care incepem sa nu ne mai valorizam pe noi insine, sa nu mai vedem
perfectiunea din fiecare milimetru al fiintei noastre, este momentul in
care acest lucru il reflectam asupra celorlalti. Incepem sa ne purtam
urat, ne impunem propriile pareri, judecam, barfim, tipam, invadam, cerem,
ranim, fara sa ne dam seama ca acesta este modul nostru de a le cere cu
disperare celorlalti sa ne oglindeasca, sa ne reflecte, sa ne intoarca
‘deserviciile’ pentru a ne face sa intelegem lectia. Regula. Legea. De
cate ori ne purtam urat cu cei din jur, e doar un semn, ca iarasi ne-am ratacit
de noi insine. Si tipatul nostru care se vrea de lupta, este de fapt un strigat
disperat pentru ajutor. Orice agresiune de-a noastra impotriva altora este
de fapt modul in care noi comunicam universului statusul nostru. Locul in care
sufletul nostru a ajuns.
Si intotdeauna, acest strigat este auzit si ni se ofera
ajutor. Din pacate, nu intotdeauna reusim sa il vedem ca pe o mana intinsa catre noi
insine. Dar, mesagerul, mesajul, sprijinul se afla acolo, la vedere, langa noi.
Intotdeauna accesibil atunci cand venim cu deschidere. Atunci cand avem urechi
sa ascultam. Atunci cand suntem pregatiti sa avansam si in domeniul
sufletului, nu doar in ierarhia ego-ului. Atunci cand constientizam ca nu
exista o alta fiinta separata de noi. Si ca tot ceea ce facem este sa
descoperim de-a lungul unei vieti ca suntem parte din ceilalti si ca orice gand
sau actiune de-a noastra reflectata de ceilalti, se intoarce la noi cu aceeasi
cantitate de bine sau rau, cu care le-am trimis in afara noastra.
Foto: Reflection by Ilva Rimicane
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu