Asa cum ziua alterneaza cu noaptea, asa cum anotimpurile se succed intotdeauna in aceeasi ordine (nu ai sa vezi niciodata toamna luand locul primaverii), asa cum anii se aseaza unul peste altul, in segmente, viata noastra se desfasoara in etape.
Intr-un fel sau altul fiecare dintre noi, traieste si experimenteaza toata paleta de emotii, parcurge toti pasii evolutiei si joaca de-a lungul vietii in toate rolurile.
Omul bun, omul rau, calaul, victima, copilul, magicianul, razboinicul, creatorul, rebelul, revolutionarul, fecioara, parintele, adultul. In fiecare dintre roluri, emitem judecati (valabile in acel moment pentru noi) despre cei din jurul nostru care joaca in acel moment un rol diferit de al nostru.
In acel moment, de fapt, suntem chemati sa traim partea victimei (sa zicem) pentru a o putea recunoaste apoi, cand ne vom trezi in rolul de calau. De fapt calaul si victima sunt unul si acelasi rol, aflandu-se intr-unul sau in celalalt dintre extreme. In echilibru, in noi exista cantitati egale de calau si victima, care se echilibreaza reciproc. In echilibru, cele doua extreme se cunosc si recunosc atunci cand balanta inclina in stanga sau in dreapta, caci in organism se petrec semnele si emotiile caracteristice unuia sau altuia din roluri.
In prima parte a vietii, jucam o multime de roluri si fiecare dintre ele are intensitate mare. Nu ne punem problema ca ar putea exista si o alta perspectiva in afara punctului nostru de vedere. Si ni se pare un act obligatoriu sa il aparam. In timp, dupa ce parcurgem etape, asperitatile si delimitarile , amplitudinea si durata unui rol, incep sa se estompeze, sa devina mai permeabile la ceilalti. Incepem sa recunoastem in jur si chiar in noi, perechile de roluri si devenim capabili sa luptam pentru locul din mijloc. Pentru echilibru. Pentru armonie.
Aflam, incetul cu incetul, ca fiecare culoare din curcubeul acesta de roluri, se afla in noi. Si pentru a o cunoaste, trebuie sa o traim. Fie chiar din rol, fie din rolul opus.
Pana aici, totul este bine. Insa, nu e chiar atat de usor. Fiecare rol pe care il avem lasa niste urme. Niste bagaje. Daca suntem calau, ceea ce facem ne va produce remuscari si vinovatie. Daca suntem victima, bagajul va fi auto-invinovatirea, lipsa de incredere si iubire fata de propria persoana. Bagaje, care de fapt sunt niste ancore, cu care suntem trasi de fiecare data in trecut, unde mai vizionam inca o data emotiile de acolo, cu speranta ca la un moment dat, vom fi capabili sa vedem intreaga scena si sa ridicam ancorele. Sa scapam de bagaje si sa putem ajunge in prezent. De unde sa creem viitorul.
Cum scapam de bagaje? Cum ne desprindem de aceea lipicioasa eticheta emotionala, care ne intoarce in timp si ne face sa reactionam de fiecare data din acel rol vechi si obositor, care nu ne mai serveste deloc in prezent?
Cum facem sa iesim din aceasta gaura neagra, care stie sa invinga timpul si evolutia noastra si reuseste sa ne intoarca in exact acel moment al rolului nostru din trecut, atat de nedorit in prezent?
Exista multe moduri in care putem face asta. Exista probabil pentru fiecare din noi, macar un model, macar o tehnica, macar o solutie. Dar pentru a putea intra in etapa de vindecare mai avem ceva de facut. O etapa de parcurs. Obligatorie si de ne-sarit.
Este vorba despre iertare. Daca vrem intradevar sa scapam de bagajul trecutului, avem nevoie sa ne iertam pe noi insine PENTRU CA avem acest bagaj din trecut si sa iertam pe TOTI cei care sunt implicati in crearea bagajului nostru.
Si oricat de greu ar fi, si oricat de putin ar functiona sub actiunea vointei, avem nevoie sa cream in noi acea disponibilitate, acea deschidere, acea crapatura in incrancenare, acel spatiu, care sa poata fi locuit candva de iertare si iubire. Pentru ca uneori evolutia ne imboldeste sa cautam si sa ne gasim linistea. Oricat de imposibil ne-ar parea sa iertam pe cineva, sau, poate ca la nivelul dorintei ni se pare chiar ca l-am iertat, dar reactiile ne tradeaza inca, e important sa incepem sa luam in considerare macar, posibilitatea ca in acel moment din trecut, atat noi cat si cei implicati sa fi facut tot ce am putut, tot ce am stiut mai bine, cu cunostintele si cu cine eram atunci. Fara premeditare, fara alte ganduri ascunse, doar aflandu-ne in acel moment intr-un anume rol.
Lasand aceasta portita a iertarii deschisa, vom putea crea in timp, acel spatiu sacru al iertarii. Acel spatiu pe care vom construi re-descoperirea noastra, re-descoperirea acelui EU personal de dincolo de roluri. Acel EU care se poate exprima si manifesta liber de roluri. Acel EU care stie sa iubeasca. Acel EU care stie sa fie.
Iertarea este conditia ca noi sa putem re-inflori. Iertarea e primavara sufletului nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu