“Copacii sunt efortul nesfârșit
al Pământului de a vorbi cu cerul.” - Tagore
Imi
place viteza, dar nu ca betie de adrenalina, nu sub forma de tensiune, care sa
iti injecteze cu energie toate celulele, dupa care sa te lase epuizat.
Imi
place viteza ca experienta a curgerii, a fluxului, a armoniei miscarii. Ca
plutire. Exista o constanta a placerii vitezei, fie ea la volanul unei masini,
fie pe placa de snowboard, alunecand usor pe puful de zapada.
Imi place viteza
ca o completare a simturilor, ca una dintre dimensiunile bucuriei drumului. De
exemplu, unul din factorii care imi produce bucurie de fiecare data, este atunci cand reusesc sa ating viteza, fara sa folosesc frana. Cand reusesc
sa incetinesc, sa ocolesc, sa depasesc, fara sa am nevoie de frana, urmata de
acceleratie. Mi se pare atunci, ca reusesc sa ma inscriu cumva in fluxul
natural al drumului. Simt ca sunt acordata cu ritmul si forma drumului. Ca totul
e lin, natural si firesc, iar eu fac parte din acel intreg. Totul e curgere,
iar miscarea mea face parte chiar din calatoria copacilor. Mi se pare uneori,
in mijlocul vitezei, ca eu sunt cea care sta pe loc, in timp ce copacii si
casele calatoresc catre trecut.
Calatoria
ca metafora, este la scara mica sau mare, aceeasi. De fapt, toate lucrurile pe
care noi le facem pe parcursul unei zile, la scara mica, intalnirile,
drumurile, starile, sunt un fel de microunivers aflat in legatura subtila cu
universul mai mare. Universul mic, care este viata noastra, perspectiva,
imaginea de ansamblu, legata cu acelasi fir inseparabil al divinitatii, de
marele univers.
Imi
place sa conduc, sa ma bucur de soarele care ma incarca cu energie atunci cand
e senin. Imi place aburul diminetii, atunci cand se ridica din asfalt, sub
rotile vitezei, pentru ca e aroma energiei unei noi zile ce abia se coace sub
crusta pamantului. Imi plac casele de pe marginea drumului, adapostind vietile
atator oameni si decorand atat de frumos drumul meu. Ma gandesc uneori, ca
pentru o secunda, acea secunda care trece prin fata casei lor, fac parte si eu
din universul lor. Undeva intr-o arhiva a universului, se consemneaza si
trecerea mea, poate doar ca o bataie de aripi. Si totusi, poate ca ea conteaza.
Caci ceea ce observi, modifici. Cu ceea ce oferi sub forma atentiei tale,
transformi. Si poate gandul meu bun catre ei, atat de mic cat bataia de aripi a
unui fluture, le-a poate transforma acea secunda intr-un gand bun ce a poposit
in inima lor fara ca ei sa stie de unde.
Ceea
ce observi integrezi si atingi. Influentezi. Si atunci ma gandesc uneori ca si
copacii au rostul lor de a sta intr-un singur loc toata viata. Pentru ca in
felul asta, ei dau totul trecatorilor: frumusetea celor care ii privesc,
racoarea celor care se odihnesc sub umbra lor, hrana celor care le culeg
fructele. Dau oricui si tuturor, fara sa stea sa aleaga. Copacii dau toata
atentia integral si nediferentiat celor
care vin catre ei. Ne daruiesc liniste, ne dau repere, ne daruiesc oxigen, ne
daruiesc hrana. Ne dau viata, caci toti traim in universul acesta prin
respiratie. Ne contopim cu el si schimbam impresii ne armonizam si ne echilibram
prin oxigenul pe care il respiram.
Admir
copacii, ii venerez si ii respect. Si imi doresc ca peste tot unde merg sa imi
fac cate un prieten-copac. La care sa ma intorc candva, poate, sa ii povestesc
sau sa imi povesteasca ce s-a mai intamplat in univers de cand nu ne-am vazut.
Copacii sunt niste minunati martori participanti la vietile noastre, care
inregistreaza in inelele lor, intreaga istorie energetica a unei comunitati, a
unui loc.
Nu
as sti cum sa il marchez decat printr-o imbratisare, nu as sti cum sa ii
multumesc decat prin umezeala ochilor, nu as sti cum sa preiau frumusetea si
implacabilitatea lor decat cu zambetul din inima. De multe ori m-am gandit daca
eu as putea sa fiu un copac. Si mi s-a parut uneori ca ei sunt condamnati la nemiscare. Dar ei sunt lectia noastra de daruire. De iubire
neconditionata. Ei nu vor sa fuga, sa
scape, sa evadeze. Doar vor sa daruiasca. Doar vor sa fie. Doar vor sa devina.
Sa isi traiasca frunzele in fiecare primavara si sa si le moara in fiecare
toamna. Sa stea goi si mandri si frumosi in fiecare iarna, stiind ca fiecare
zapada ii caleste, ii mangaie, ii dezinfecteaza, ii iubeste.
Copacii
raman pe loc indiferent daca e soare sau furtuna. Iar informatia circula in
jurul lor de peste tot. Noi ne miscam in jurul copacilor.
Copacii
nu au voce sa strige cand noi ii agresam sau nu ii iubim. Cand ii uitam. Cand
ii ignoram. Cand nu ii ingrijim. Cand ii lasam sa moara sau chiar ii omoram.
N-au strigat sa tipe. Ei doar accepta. Si ne accepta in jurul lor indiferent
daca venim catre ei cu iubire sau cu moarte.
Ei
stiu ca sunt samanta divina si iubire. Intelepciunea lor este pe masura de
mare, incat nu mai incape altceva. Radacinile lor, sunt o retea subterana prin
care se hranesc intre ei, prin care hranesc pamantul si sunt protejati de ei.
Crengilelor aspira catre cer stiind ca poate nu o sa il atinga niciodata. Dar stiu ca cerul este cel care ii devine, ii
fiinteaza. Linistea lor nu este seaca. E creatoare de viata. De oxigen. De
seva. De muguri. De floare. De fructe. De racoare. De umezeala. De iubire. De
implinire. Prin linistea fiecarui copac, explodeaza in fiecare an, primavara.
Copacii sunt limbajul prin care fiecare primavara isi spune povestea. Pentru
acei ochi care se opresc poate pentru o secunda asupra coroanei lui, neobosit,
copacul spune povestea devenirii. A ciclurilor sacre ale vietii.
Copacii
traiesc in fiecare an cate o viata. Si linistea lor se depune in fiecare an pe
trunchiul lor. Fiecare iarna mai inchide un inel in care se arhiveaza un an intreg.
Cu tot ce s-a intamplat, cu tot ce au vazut. Cu tot ce au simtit, cu tot ce au
crescut. Iar dupa moarte copacii devin lemn si ne insotesc in casele noastre, sub
forma de usi, mese, dulapuri, paturi. Sub forma de rame de ferestre sau podele.
Ne asculta in continuare gandurile, ne depoziteaza cartile, ne ingrijesc
hainele, ne insotesc la masa, ne gazduiesc visele, ne numara pasii, sau se
transforma pur si simplu in caldura si intra prin pielea noastra. Ne insotesc
sute si mii de ani, siruri de generatii si dupa ce au murit. Apoi redevin
pamant. Carbune. Hrana pentru o noua samanta. Si redevin copac pentru o noua
viata. Sau poate aleg sa fie o floare. Sau un spic de grau. Sau uneori revin
sub forma de neghina. Dar traiesc la infinit sub forma de ploaie, sub forma de
aer, sub forma de viata pura. Anonimi, isi intind eternitatea catre cer si
frumusetea catre privirea de o secunda a oricarui trecator.
Acea
secunda care uneste totul in contemplare si in a fi. Acea secunda care
demonstreaza ca ne aflam in tot si totul este in noi. Ca granitele sunt doar de
forma si nu exista intrebari fara raspuns. Ca totul e relativ in univers chiar si
nemiscarea, chiar si absolutul. Ca indiferent daca stam sau ne miscam povestea
noastra se scrie pe trunchiul nostru, iar noi suntem facuti pentru a deveni. Ne
schimbam. Curgem. Calatoria este de fapt prin propria noastra viata. Iar ceea
ce vedem si descoperim in jur, suntem chiar noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu