"Vreau sa imi traiesc viata!"

Vreau sa imi traiesc viata! – o expresie consacrata a unei generatii intregi, dar prea putin vindecata, pe care am primit-o mostenire si care traieste in noi, tanjind dupa realizare. O expresie care exprima, alaturi de efectele altor conditionari si programe, sentimentul unui gol adanc. 

Am auzit adesea acest “acum vreau sa imi traiesc viata” pentru ca atunci cand era timpul (la 20 sau la 30 ani) m-am casatorit, am avut copii mici, a trebuit sa muncesc si sa le asigur educatie, mancare, crestere.

Pe scurt m-am sacrificat. Ramane adanc infipt in ADN-ul nostru si il putem purta generatii intregi, faptul ca dreptul nostru la viata a ramas ne-exercitat, ca dupa ce vom termina cu demonstratia valorii noastre, vom aveadreptul de a ne distra, de a ne copilari sau purta ca niste ‘tineri’ fara griji. O expresie reprezentativa pentru generatia parintilor si o parte din generatia noastra. pe care o auzim ori de cate ori exista probleme, in relatie, in job, de cate ori apare separare sau divort.

Aceasta tema a sacrificiului care da nastere unui cec in alb pe care il primeste cel care se sacrifica si care ii da dreptul, ca la o anumit moment dat, sa isi ia revansa fata de viata, e foarte comuna.

"Nu apucat sa imi traiesc viata" si "Vreau sa imi traiesc viata" inseamna ca pe aceasta portiune a ‘sacrificiului’ aceasta frustare a crescut ca o boala in interiorul nostru. 

Casatoria, copilul, situatia respectiva, se dovedeste a nu fi fost o alegere constienta, aliniata cu cine suntem noi, cu felul nostru de a fi, cu visele si evolutia noastra.

De cele mai multe ori casatoria timpurie, uneori de pe bancile scolii, greselile tineretii, dorinta de a pleca de acasa din lipsa armoniei, nevoia de a intra in rand cu lumea, de a nu ramane fata batrana, de a vana un sot/sotie frumos/frumoasa, destept/desteapta, cu situatie materiala buna si/sau de familie buna, au stat la baza deciziilor tineretii.

Anii au trecut, generatiile s-au maturizat si neimplinirea, ne-alinierea cu verticala fiintei noastre adearate, au crescut ca niste copaci paraleli in propria noastra fiinta, facand ravagii in interiorul nostru.

Rusinea fata de parinti si societate, vinovatia fata de copii sot/sotie, apoi varsta, statutul, au fost conditionarile care ne-au tinuti legati de o situatii care  ne produceau suferinta.

Iar, in momentul in care catre 35-40 de ani, sau chiar in jurul varstei de 50 de ani, ruptura e inevitabila, din strafundul fiintei tasneste acest “Vreau sa imi traiesc viata”, care neaga tot ce am fost si am trait inainte, lasand activa pentru generatiile viitoare rana sacrificiului si frustrarea adanc intiparita in interiorul nostrum, plus inregistrarea genetica a predispozitiei bolilor care le-au insotit.

Asistam la o generatie de tineri care isi vad parintii murind de cancer, care isi vad parintii murind fara sa traiasca. Si care poarta inca presiunea alinierii la standardul social: casatorie, familie, copii. Si care poarta in ADN rana sacrificiului.

Acest ‘vreau sa imi traiesc viata’ este varianta rebela care se revolta si isi striga revolta. Insa avem si varianta resemnata, martirul, care isi considera sacrificiul un dat, in fata caruia nu e nimic de facut, stand caldut la in umbra eternei victimizari si isi ascunzandu-si ‘netrairea’ in grija pentru copii si nepoti.

Dragii mei, da, asa erau vremurile, parintii alegeau cu cine se marita fata, nu existau multe posibilitati de exprimare in generatia care a crescut in timp de razboi sau dupa, sub regim bolsevic sau communist.

Este adevarat. Si toate aceste generatii merita recunostinta si compasiune. Insa, dezicandu-ne de o parte din viata noastra sau a parintilor nostri, ne face sa traim in negare, sa incercam sa anulam o bucata de istorie a umanitatii din care facem parte.

"Vreau sa imi traiesc viata!", acest "Am si eu dreptul la viata asa cum imi doresc" este un strigat al sufletului care cere din adancuri sa fie auzit, vazut, sa exprime o frumusetea care zace in interior, in acord cu propriile alegeri.

Si asta se poate intampla, intelegand contextul, intelegand imaginea de ansamblu la scara mai mare, de natiune sau chiar globala si acceptand si integrand acea parte din viata noastra ca fiind parte din destinul nostru, din Darma noastra individuala si colectiva.

Nu ne necesar sa ne aruncam in promiscuitate sau in milioane de relatii sau experiente, doar pentru a-I face vietii in ciuda, sau doar pentru a ne lua revansa.

Tot ce s-a intamplat este viata noastra. Ne-am trait viata chiar si atunci in mijlocul sacrificiului. Doar ca nivelul de cosntiinta era altul, iar noi eram adormiti.

Putem insa sa ne aliniem cu viata in orice moment. La 30 de ani, la 40 la 50 la 60 sau la 90 de ani. Conteaza sa ne uitam la viata noastra si sa vedem frumusetea din mijlocul sacrificiului si suferintei. Sa vedem ce am primit la schimb, care a fost diamantul pe care l-am scos din adancurile suferintei noastre.

Uneori a fost determinare, tenacitate, curaj, perseverenta, prietenie, umanitate, compasiune, devotiune, dedicare, stabilitate, rabdare, caldura umana, solidaritate, siguranta jobului.

Si indiferent la ce varsta ne trezim, viata e acolo in fiecare moment, in fiecare floare, in fiecare creatie, fie ea un fel de mancare sau ceva facut cu mana, in fiecare experienta si interactiune, atata timp cat ne permitem sa ne dizolvam in ea si sa devenim una cu timpul. Vreau sa imi traiesc viata nu este o optiune, ci o responsabilitate fata de noi insine si fata de generatiile viitoare. 

Viata este tot ce ni se intampla. Dificil sau sublim. Este un dans de la agonie la extaz. Si este important sa vedem ca atunci cand suntem in agonie, tinta nu e extazul, traind in frustrarea ca nu suntem unde trebuie (inca). Iar cand suntem in extaz, tinta nu este sa facem extazul permanent, traind in permanenta frica de a-l pierde sau judecandu-ne ca am pierdut acel sentiment inalt de bucurie si fericire.

Tinta este dansul. Viata este acest dans intre agonie si extaz. 

Este calea, este sinusoida, este unda cuantica, ce sub privirea constientei noastre se transforma in materie si manifestare.

Viata este tot ce vine catre noi si ce cream din asta.

Viata este egala intr-un satuc izolat din Siberia, cu cea din mijlocul unei metropole ultra-avansate tehnologic sau financiar, ca Tokyo sau New York.

Viata este materia prima pe care o primi toti. In mod egal. Masurata cu aceeasi unitate de masura a batailor inimii.

Viata este lumina din ochii nostri si nimic din jur nu ne-o poate lua. Avem putere deplina sa o activam si sa ne lasam in bratele vietii, invatand diversele ritmuri de dans: poate un tango pentru cei care adora relatiile, poate rock pentru frumosii rebeli, poate salsa sau vals sau cha-cha-cha. Poate balet, sau dans la bara sau street dance.

Dansul este creatia noastra. Dansul dintre agonie si extaz este modul in care lasam viata sa se traiasca prin noi. 

A ne trai viata inseamna a ajunge chiar si pentru un moment la pace cu ea. A ajunge chiar si pentru un moment la intelegerea faptului ca dincolo de individual, destinul nostru face parte dintr-un timp colectiv, o bucata de istorie a evolutiei umanitatii.  

A ne trai viata inseamna a vedea ca la nivel de umanitate, am primit un rol. Ca toti venim din viitor, iar copii si nepotii nostri suntem tot noi. Sacrificiul exista doar datorita Timpului. Iar Timpul la nivelul sufletului nu exista. Parintii nostri suntem noi cei din trecut, noi suntem prezentul, copii nostri suntem noi cei din viitor. In timp cuantic, totul exista simultan acum. 

Viata noastra are o valoare intrinseca. Doar aceasta intelegere ne scoate din negarea ei si ne aduce in mijlocul fiintei noastre. Ne relaxeaza din presiunea de a deveni si ne aminteste ca mai intai sa fim.

***

Pentru aceia care simt sa opreasca tiparele mostenite si sa isi descopere adevaratul geniu, sa afle mai multe despre ei insisi, va invit sa imi lasati un comentariu mai jos sau sa imi scrieti in privat. Alaturi de alte cunoasteri, Cheile Genelor, adusa cu multa generozitate de Richard Rudd este o cale blanda si frumoasa prin care va invit sa va descoperiti geniul vostru ascuns in ADN..