Uneori intre noi si realitatea pe care am creat-o, intre noi
si relatiile noastre apar niste mici crevase.
Daca le alimentam cu ego, cu orgoliu, cu mandrie, alimentam
golul, intunericul si lipsa din ele. Daca peste atentia la fisura mai
infundam si putin timp, crevasele vor deveni defileuri puternice si adanci, in
care fiecare vorba si fiecare gest va avea umbra propriului ecou. Din ce in ce mai
mare, care le va distorsiona si rasuci din ce in ce mai mult, pana cand tot
susul va fi in jos si tot josul in sus.
Pana cand simplul se va pierde in interpretari si suspiciuni
complexe. Pana cand drumul fiecaruia se va fi impleticit si ratacit de rostul
propriului suflet, innecat in sangele liberului arbitru violat, ucis sau
sinucis, travestit in incercarea nereusita de a se prostitua macar o vreme, de
dragul dreptatii celuilalt.
Uneori ne fascineaza crevasele pentru ca ne scot din
monotonia insingurarii. Si aparent ne inroleaza intr-o lupta. In care noi stam
pe aceeasi parte cu dreptatea. Si vrem cu tot dinandinsul sa-l tragem si pe
celalalt, peste prapastie, pe partea noastra. Sa vada si el cata dreptate
este pe partea noastra. Cat geme pamantul.
Si in tot acest timp, in valtoarea misiunii noastre, uitam cel
mai de baza lucru: ca singurul mod in care noi il mai putem intalni pe celalalt
vreodata este sa umplem crevasele cu iubire, daca exista vreo rezerva de iubire
pe partea noastra si daca o mai putem gasi printre gramezile de dreptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu