Exista perioade in viata noastra cand stim
ca lucrurile nu merg asa cum ne-am dori, cei carora le dedicam timpul nostru, nu
sunt cei alaturi de care potentialul nostru este implinit la maxim. Ceva ne
spune in aceste perioade de aparenta liniste, ca poate ar trebui sa schimbam
ceva. Si totusi nu o facem. Continuam sa navigam pe o sinusoida fina, care ne
aduce cand o bucurie minuscula, cand o dezamagire si invatam cumva sa ne mentinem
echilibrul intre aceste doua stari.
Si totusi, la un moment dat, dezamagirea
incepe sa capete greutate. Asteptarile noastre devin mai consistente si dezamagirile
mai intense, mai agresive, lasand urme mai adanci, declansand reactii mai dure.
Intrebarile si indoielile se infiltreaza mai adanc si asemenea apei care intra
in crapaturile fine ale pietrelor, croiesc crevase care cu timpul vor deveni
gropi si goluri.
Apoi, de obicei, intervine criza. Cei
de langa noi pleaca sau gasesc undeva un sambure de curaj si recunosc minciuna pe
care ne-au servit-o cu acordul nostru. Cea pe care noi am simtit-o prin acel
‘ceva nu e in regula’, ‘ceva nu merge’. Se intampla ceea ce era
firesc sa se intample. Universul desface minciuna si ne ofera din nou sansa de
a ne asculta inima.
Ce facem noi in majoritatea cazurilor?
Ne refugiem in ego-ul inflamat de urmatoarele capcane: “Cum sa ma paraseasca pe
mine?”, “Cum sa imi spuna mie asa ceva“- si aici poate fi
orice construct mental pe post de explicatie: nu sunt frumos/frumoasa, nu sunt destept/desteapta, nu sunt slab/slaba,
sunt prea frumos/frumoasa, sunt prea destept/desteapta, sunt prea slab/slaba. “Cum
sa ma paraseasca pe mine pentru cineva care in opinia mea arata la fel, sau
chiar mai rau?”
Si aceasta samanta care incepe clasic cu
“Dar de ce … mie?” reprezinta o cale sigura de a fugi din nou de adevaratele
intrebari pe care ar trebui sa ni le adresam noi insine. Fuga devine obsesiva. Ne
acapareaza intreaga gandire. Ne lasam
obsedati de acest ‘dar de ce mie, cand eu nu am gresit cu nimic?’, aruncandu-ne intr-o transa hipnotica in care
aceasta intrebare obsesiva ne va purta pana la urmatoarea persoana potrivita sa
ne reflecte acelasi lucru. Incepem o noua relatie, simtim din nou acea
nepotrivire, dar de data asta suntem dispusi sa luptam, nu? Nu mai suntem
dispusi sa mai trecem printr-un nou esec. Ce o sa spuna
lumea? Si incepem sa facem eforturi: sa fortam lucrurile sa se potriveasca, sa
taiem de la noi bucata care nu se potriveste si sa compensam cu efort acolo
unde celalalt nu pune nimic.
Ce ar trebui sa facem in tot acest timp?
Sa ne oprim din ‘de ce mie?” si sa ne dam seama ca tot ce se intampla are
legatura doar cu noi. Nu are importanta de ce a facut celalat ceva. Sa ne oprim
si sa vedem ce simtim noi, ce vrem noi dincolo de toti ceilalti.
Sa ne luam un moment de ragaz si sa ne
uitam cu ochii deschisi in urma noastra la drumul parcurs. Sa vedem cat de mult
ne-am ascultat inima atunci cand am facut alegerile? Si daca nu am fost noi cei
care am luat acele decizii, cine era acel cineva din capul nostru, care vorbea
peste noi? Erau parintii, era lumea, erau prietenii, colegii, societatea,
religia? Cine locuieste in mintea noastra si are atata autoritate incat sa
suprascrie vocea inimii si ia decizii care se intorc mereu impotriva noastra?
Intrebarea ar trebuie sa fie nu “De ce
mie?” ci “Ce credinte si valori am preluat si de la cine, care ma fac sa iau
decizii din frica?” De ce sunt de acord sa trec peste inima mea, atunci cand
simt ca nu e in regula. Ce frica ma indeamna sa fac asta? Frica de a nu ramane
singur? Frica de a nu ramane niciun Fat Frumos sau Ileana Cosanzeana pentru mine? Frica
de a fi stigmatizat de societate pentru ca nu m-am inscris in normele ei? Frica
de a fi considerat un ratat pe toate planurile?
De ce fugim de noi si ne focusam pe ce
spun sau fac ceilalti? Pentru ce, ceea spun ceilalti e mai important? Pentru ca
ne e frica de ce cred si spun ceilalti. Pentru ca avem nevoie de aprobarea
celorlalti.
Si daca frica aceasta ne-a facut sa luam
intotdeauana decizii gresite, ce-ar fi ca macar o data sa ascultam doar de inima noastra?
Sa facem acest pact cu noi insine, dupa ce reusim sa acceptam locul in care
suntem acum. Dupa ce acceptam intreg drumul nostru, cu suisuri, coborasuri,
greseli si indoieli.
Acum sunt aici. Aici si acum. Si tot ce
a fost in urma a trecut. Sunt aici si acum si nu imi lipseste nimic. De acum,
singura voce de care voi asculta este inima mea. Si crezi sau nu, acest moment
de decizie stabileste cu cine te vei intalni si ce vei trai in viitor. Pentru
ca acceptarea de sine, alinierea cu tine si angajamentul de a nu iesi din
cuvantul inimii sunt cele mai eliberatoare actiuni. Si reprezinta intoarcerea
ta catre tine.
Pentru ca singura ta misiune pe acest
pamant este sa ramai autentic si fidel fata de ceea ce simti, fata de talentele
tale unice, fata de ceea ce inima ta valideaza.
Frica distruge libertatea. Frica hipnotizeaza
si ne tine in transa. Frica ne deconecteaza de inima si ne tine doar in puterea
mintii. Frica e instrumentul prin care mintea crede ca ne protejeaza de
schimbari. Chiar si de acelea care ne sunt benefice. Frica ne paralizeaza
vointa.
Si daca vrem sa ne folosim de puterea
fricii, ar trebui sa ne intrebam: ‘Daca eu am fost trimis pe acest pamant cu
misiunea de a ma exprima pe mine insami, de a-mi urma chemarea, de a face ceea
ce stiu si imi place si eu nesocotesc prin tot ceea ce fac misiunea mea, ce mi
se va intampla?' 'Nu cumva universul va gasi o modalitate de a ma corecta? De a
ma aduce inapoi? Si atunci, nu cumva imi risipesc viata, facand totul impotriva
mea, doar pentru a invata ca trebuie sa imi ascult inima? Nu cumva voi ajunge
intr-un punct in care va fi prea tarziu si nimanui nu ii va mai pasa?'
Tu poti schimba totul in orice moment.
Si doar tu esti singurul care o poate face. De aceea, fa-ti o obisnuita din a
reflecta in fiecare zi asupra ceea ce crezi, de unde vine acea credinta si daca
iti aduce vreun beneficiu sau nu. Este ceea ce crezi si ceea ce vrei cu
adevarat?
Creatorul tau si intreg universul te-a
creat pe tine asa cum esti si ti-a dat dreptul de a te exprima si de a simti in
felul tau unic. Ti-a cerut un singur lucru. Sa fii tu insuti. Si singurul mod
in care poti respecta perfectiunea creatiei este sa fii autentic. Sa
crezi in tine. Nu ai nevoie de aprobarea nimanui. Nici a parintilor, nici a
bisericii, nici a prietenilor, nici a colegilor, nici a societatii. Nu ai
nevoie de aprobarea nici uneia dintre vocile care si-au facut lacas in capul
tau. Ai nevoie doar de aprobarea inimii tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu