De ce tip de validare avem nevoie?

Ma simt conectata cu tine. Rezonez cu ce spui. Ma simt atrasa de ce transmiti. Imi place sa fiu in preajma ta. Ce inseamna de fapt toate aceste lucruri?

Se vorbeste  peste tot de conectare. Ne conectam cu alti oameni. Ne facem prieteni pe retelele de socializare. Pe multi ii cunoastem in carne si oase, pe la fel de multi insa nu. Si totusi, ii simtim aproape de sufletul nostru. Prin ceea ce posteaza, prin atitudine, prin ceea ce transmit, prin fotografii, prin creatiile lor. Rezonam cu ei, cu ce spun, cu ce fac, cu modul lor de a fi. 

Ce simt de fapt? Simt placere. Simt caldura. Simt cum toate celulele mele se umplu cu energie de o calitate de irezistibila. Simt cum ma deschid. Simt ca sunt pregatita astfel sa primesc. Simt cum aceasta energie dizolva cumva bariera carnii, a densitatii materiei si imi permite sa ma amestec cu energia celuilalt. Pe principiul universal al creatiei, in acel moment devin una cu celalalt. In acest spatiu comun, pe care l-am creat impreuna, nu mai sunt doar eu. Sunt eu si celalalt. Sunt eu si ceilalti. Si sunt eu si toti oamenii de pe acest pamant. 

Cand se intampla acest fenomen de rezonanta, de conectare, a carui intensitate aduce invizibilul la un nivel la care putem sa il constientizam, participarea noastra este atrasa ca de un magnet irezistibil. Ne vom dori sa fim acolo, sa ne intoarcem acolo, in acel spatiu, pentru a simti din nou acea forta a creatiei. Acea sustinere energetica pe care celulele noastre o primesc. Acea deschidere. E ca o indragostire. E similar cu energia si atractia sexuala.  Prin care universul isi asigura continuitatea fara interventia noastra neaparat. Universul a scris niste reguli. Si in momentul in care imbinarea a doua fiinte face un intreg, se produc toate substantele chimice necesare indragostirii. Conectarea de care vorbim noi, fara a avea neaparat componenta sexuala, este si ea o inflorire a fiecarei particele din noi.

Cand ne simtim conectati cu o idee, cu ceea ce transmite un om, se creeaza un intreg. Acel tip de intreg care exista in fiecare particica. Acel intreg de tip fractal. Care oricat de mult se amplifica, isi pastreaza calitatea in fiecare componenta. Acest intreg este de fapt o boaba de divinitate. Caci organizarea fractala si cresterea sinergica este o calitate existenta doar in divinitate.

Ce se intampla de fapt atunci cand ne simtim conectati cu un om? Cu o idee? Desi suntem tentati sa ii atribuim celuilalt calitatea de zeu, de model, de lider (pentru ca el a descoperit aceasta energie si o transmite), se poate intampla sa fim atrasi de oameni cu care nu am apucat sa schimbam nici un cuvant sau nu suficiente. Suntem atrasi de oameni care nu sunt constienti in fiecare moment de ce si cat transmit acel ceva cu care noi ne conectam. 

Si atunci? Ce ne atrage? Ce este acel ceva ce dizolva barierele? Ce face sa cada protectiile si scuturile, armatele de argumente defensive sau ofensive? Ce ne transforma dintr-o cetate extrem de bine aparata si inarmata pana in dinti intr-o puf de stele usor ca un nor? Ce anume micsoreaza gravitatia si creste frecventa, astfel incat sa ne simtim usori ca  un fulg? Cum se face ca in acel moment ideile se nasc si infloresc asemenea unor seminte ce se transforma in flori si fructe, pentru ca au parte de cel mai bun sol, de cel mai bun soare, de cea mai buna temperatura si de proportia perfecta dintre ele.

Care secretul transformarii noastre? Ce simtim de fapt? 

Simtim confirmare. Simtim aprobarea fiintei si a fiecarei celule. Suntem validati de propria noastra fiinta. Conexiunea este confirmarea calitatii divine a energiei care se creeaza acolo. Ni se confirma ca suntem in cel mai potrivit loc pentru noi.  Si fara sa avem nevoie sa ne invete nimeni, suntem atrasi de aceasta energie care ne tine in brate si ne imbie la creatie si evolutie. Aceasta este validarea de care avem nevoie pentru a trai ce avem de trait, pentru a implini ceea ce avem de devenit.

Pictura: Ioan Popei - Energy 

Cine e responsabil de fericirea ta?

Nu putem schimba situatiile neplacute sau nedorite din viata noastra, daca nu ne asumam in totalitate responsabilitatea lor. Si atata timp cat nu ne facem in intregime responsabil de ele, inseamna doar ca nu vrem inca sa le schimbam. Ca undeva, in mintea noastra se produce o bucla, de unde melodia evolutiei se repeta. Inseamna ca undeva in spatele caldut al externalizarii raspunderii, al victimizarii, se afla un loc caldut si sigur, unde nu mai e nevoie sa ne confruntam cu FRICA. Cu una din fricile fundamentale: frica de esec, frica de abandon, frica de a nu fi respins. 

In acel loc protejat nu e nevoie sa ne intalnim cu teroarea de a nu fi destul de buni. Acolo, parerea celorlalti nu e recunoascuta ca reflexie a propriilor pareri inglobate in matricea universala, ci este o parere dincolo de un zid inalt ridicat intre noi si ceillati, pe care cei aflati dincolo de zid o emit din ignoranta, din neintelegere, din lipsa de supunere fata de parerile noastre.

Atunci cand vedem doar defectele altora, cand ne surprindem continuu nemultumiti de ceea ce altii fac sau cum fac, atribuindu-le o mare parte a nefericirii noastre,  atunci cand ii invinovatim pe cei din jur ca nimic nu merge, refuzam practic sa ne asumam responsabilitatea propriei vieti. Ne refuzam puterea de a o schimba, predand-o exact acelei parti din viata care nu merge asa cum trebuie.

Suntem tentati sa ne amagim. Desi, pana la urma, singurul pret pe care il platim pentru a fi fericiti este responsabilitatea. Din momentul in care incetam sa ii mai facem pe altii responsabili de fericirea noastra si incepem sa actionam catre ceea ce ne face fericiti, tentatia blamarii si nefericirile vor disparea ca prin minune. Atasamentul de rolul de victima in fata celorlalti si in fata conditiilor exterioare, vine din nevoia neimplinita a copilului interior, de a fi ascultat, de a primi atentie si grija. De a primi protectie. Neprimindu-le la momentul potrivit de la parinti, copilul si-a dezvoltat strategia de a-si canaliza intreaga energie pentru a cersi atentia si grija de care avea nevoie, prin mila, prin boala, prin neputinta, prin exagerarea si inventarea nevoilor.

Fericirea noastra depinde in primul rand de capacitatea de a ne baza doar pe noi insine, de capacitatea noastra de a ramane neclintiti atunci cand e vorba sa ne asumam raspunderea vietii noastre, indiferent in mainile cui am lasat-o pana acum. Fericirea noastra depinde de o singura decizie. O decizie, ca o linie trasa intre haturile lasate la indemana oricui si siguranta de a tine haturile in propriile maini.  Decizia care ne permite sa mergem in directia aratata de inima. Decizia prin care putem sa ne transformam din victima celorlalti in eroii propriilor vieti.

Ce ne spun simturile noastre?

Avem la dispozitie cinci simturi. Cu ajutorul lor, percepem lumea. Simturile sunt  modalitatile prin care lumea intra in noi. Locul pe unde informatia vine catre noi. Dar acest flux, pe care il simtim unilateral, dinspre exterior catre interior, este mult mai complex.

Simturile sunt oglinzile prin care interiorul nostru poate fi reflectat. Realitatea noastra este determinata in fiecare moment de nevoile noastre interioare. Realitatea exterioara este reflectia noastra in toate aspectele. Cele cinci simturi, ne sunt date pentru a ne cunoaste mai bine, pentru a ne putea explora si pentru a ne apropia mai mult si mai mult, pana la suprapunere perfecta, de ceea ce suntem cu adevarat. Atunci cand exteriorul nu ne mai deranjeaza, cand s-a instalat un procent mare de congruenta si acceptare a acestuia, filtrele care deformeaza, reflecta, redau si interpretarile, nu isi mai au rostul. Totul se intampla in timp real. Intuitia, numit si al saselea simt, este integrata si ea, si are aceeasi valoare cu celelalte simturi. Ea rafineaza si accelereaza procesele, pentru a permite ca experienta sa fie traita, simtita integral. Pentru a permite ca experienta sa ne imbogateasca momentele prezentului intr-o dinamica continua. Ce ne spune insa, fiecare dintre simturi? Sunt oare cele mai directe, care iti dau muuulta informatie, de toate felurile, colorata si aglomerata, asa cum e vazul, si cele mai folositoare? Haideti sa le luam pe rand.

OCHII: Ceea ce vedem este ceea ce ne impresioneaza si ne influenteaza cel mai mult. Ce vedem pare cel mai real, pentru ca ochii ne transmit informatii despre forma, marime, textura, culoare, miscare. Insa pentru a vedea ceva cu adevarat, avem nevoie de atentie. Mai mult, avem nevoie ca atentia noastra sa fie prezenta acolo, in acel moment. Iar ceea ce vedem este de fapt o fotografie, o captura a unui moment prezent, care a produs o impresie. Vizualul ne este dat pentru orientare, pentru a ne raporta unii la altii, pentru a ne raporta la tot ce exista.

In interiorul nostru aceasta imagine intalneste ‘tehnologia' de decriptare, de interpretare, care depinde de educatia, de valorile, de dezvoltarea, de experientele noastre.

AUZUL: Ceea ce auzim, sunetele naturale, muzica, cuvintele, zgomotele, daca lasam ochii deschisi, se combina cu imaginea, potentand-o sau desfiintand-o. Daca inchidem ochii insa, intrerupand vizualul, auzul se adreseaza deja interiorului intr-un mod mult mai subtil. Un zgomot puternic si brusc, produce o impresie puternica, cu remanenta mare, ca o rana. Vibratia, ‘substanta’ din care e compus sunetul, actioneaza exact ca si materia. Intrepretarea sunetelor este mult mai puternica, intensa si subtila decat vizualul, pentru ca implica mai mult ce este in interior. Auzul ne da informatii din exterior fara a avea nevoie sa vedem, chiar inainte de a vedea.

MIROSUL: Este o treapta si mai subtila decat auzul. Orice in jurul nostru emana un miros. Insa multe dintre calitatile olfactive ale oamenilor, obiectelor, alimentelor, situatiilor, interactiunilor sunt imperceptibile si subtile. Feromonii, schimbarile din compozitia pielii in urma unei interactiuni, sunt date si indicatori ai compatibilitatii noastre cu oamenii situatiile sau obiectele respective, care asteapta un feedback si o actiune de ajustare. Daca am fi dispusi sa fim atenti la ce simtim, deciziile pe care le avem de luat ar fi mai simple. Mirosul se imprima in memorie mult timp si are o putere foarte mare de asociere. Nu degeaba, animalele se bazeaza pe miros ca principal sursa de informatie. Si nu gresesc.

GUSTUL: Daca pana acum simturile au folosit undele (lumina, vibratia, substantele chimice), gustul reprezinta interactiunea directa. Gustul presupune un schimb. Informatia pe care vrem sa o obtinem se face alterandu-ne starea de la care am plecat. Gustul e rezultatul interactiunii intre doua sisteme: noi (cu starea si nivelul de constienta din acel moment) si ceea ce intra in contact cu noi. Acesta e motivul pentru care este atat de important, mai ales cand mancam, sa fim atenti si constienti la toate senzatiile pe care ni le ofera mancarea. Savoarea unui aliment e indicatorul unei intalniri reusite dintre noi si ceea ce se presupune ca ne va hrani cu energie. In schimb, neplacerea produsa de un gust, ne spune ca in acel moment cele doua sisteme sunt incompatibile. Gustul este un diferentiator si un prim acces la informatii mai subtile.

ATINGEREA: ceea ce atingem, ne da la fel de multe informatii ca si ceea ce vedem, auzim, mirosim sau gustam. Doar ca intr-un plan nou, care adauga si mai mult rafinament. Atingerea este tot un schimb direct. Dam si primim. Prin intermediul energiei proprii de data asta, imprimata cu toate informatiile noastre complexe. Si primim de asemenea, o suma mare de informatii. De aceea, atat gustul cat si simtul tactil necesita o cantitate mai mare de atentie constienta interiorizata. Descifrarea informatiei tactile inseamna posibilitatea de a simti impresia interioara pe care o produce un element sau altul. O atingere poate fi extrem de neplacuta: rece, uda, alunecoasa, prea moale, prea rigida, bruta, sau foarte placuta: diafana, calda, sensibila, fina.  Atingerea este cel mai intim si complex simt. Simgurul care nu poate fi inchis sau blocat. In atingere, suntem cel ai vulnerabili. Insa, prin atingere, se comunica integral si autentic. Poate de aceea, atingerea este ultimul dintre simturi pe care il folosim intr-o relatie. Este o interactiune si o uniune cu exteriorul.

Simturile noastre sunt specializate. Si fiecare dintre noi are o dominanta, un simt preferat care ii aduce cele mai mari insight-uri din mediul extern. Fiecare dintre ele are un anumit camp de profunzime. Si pentru fiecare dintre ele, trebuie sa ne aflam acolo, prezenti, atenti si constienti. Degeaba vedem un cer plin de stele, daca ne e frica de intuneric. Ne vom vedea doar frica. Degeaba auzim fosnetul frunzelor, daca suntem obositi si nu ne pasa. Ne va sacai doar oboseala. Degeaba mancam ceva bun, daca intre timp ne uitam la televizor, telefon sau citim. Vom manca doar emotiile declansate de ceea ce citim. Degeaba atingem ceva placut, cand suntem nervosi. Ne va produce doar iritare. Si toate astea, pentru ca suntem absenti din interactiunea aceea. Noi ne aflam cu mintea in alta parte.

Toate simturile se reflecta in intuitie. Intuitia are cea mai mare profunzime, acuratete si completitudine. Doar ca este de scurta durata si necesita prezenta noastra acolo. Necesita deschidere si golirea mintii de prejudecati, asteptari si credinte din trecut. 

Fiecare simt ne limiteaza  din ce in ce mai mult posibilitatea de a gresi. Daca inchidem ochii, cu auzul deja mergem mai mult catre interior. Daca venim in contact tactil sau gustativ deja posbilitatea noastra de a interpreta gresit, scade. Intuitia ingusteaza informatiile, lasandu-le cu acuratete de bisturiu, doar pe cele reale, obiective, relevante pentru noi cei din acel moment. 

Noi, cei reali, suntem acoperiti de straturi intregi de credinte, prejudecati, mecanisme de aparare, ganduri negative, experiente, care se reflecta in realitatea exterioara si se intorc sub forma de informatii prin simturi. Pe masura ce ne invatam lectiile si aceste straturi cad, ceea ce se va reflecta in realitatea noastra externa vom fi chiar noi, eul nostru real, autentic. In acel moment, informatia provenita din exterior va fi in armonie cu ce este in interior si nu se va mai produce nici o disonanta cognitiva. Nici o neplacere. Exteriorul va fi un mod de expresie a ceea ce suntem. Direct, fara filtre, distorsionari sau artificii auxiliare care sa fie nevoite sa infrumuseteze sau sa ne amageasca, pentru a nu simti durerea nepotrivirii dintre ce suntem si ce vedem in afara noastra. Atunci cand ultimul strat si ultima rezistenta au cazut, senzatia este de revarsare din interior catre exterior, de recunoastere deplina si acceptare a exteriorului, pentru ca ceea ce vom manifesta in realitatea noastra vom fi noi. Iar sufletul se va recunoastre in fiecare om, in fiecare intamplare, in fiecare situatie, in tot ce facem si ce fac ceilalti. Senzatia de familiar, de egalitate cu noi insine, este indicatorul ca am ajuns acasa. 

Fiecare din ei, esti TU

Nimeni pe lumea asta nu stie mai bine decat tine, in adancul sufletului tau, cu cate frici ti-ai scrijelit curajul, cate intrebari fara raspuns si cate nopti fara de somn ai asezat la temelia a ceea ce esti astazi.

 

Nimeni pe lumea asta nu stie mai bine decat tine ce cantitate de necunoscut ai explorat, cate dezamagiri si amagiri ai incercat pana sa ajungi aici. Cate emotii neintelese din interiorul tau s-au luptat cu alte emotii neintelese din jurul tau. Cata nevoie de intelegere, cata risipa de spaime. Nimeni nu stie mai bine decat tine cat de timizi iti erau pasii, cat zgomot ti se parea ca face sfiala ta, de fiecare data cand erai puternic. 

 

Nu e nimeni altul care sa te cunoasca mai bine la bine, dar mai ales la greu, in acea clipa a sinceritatii fiintei in care te cauti dincolo de oglinda, dincolo de intuneric, dincolo de singuratate, dincolo de oameni. In acea clipa tainica in care esti doar tu cu tine. Acolo unde doar tu stii ca mai exista ceva care merita cautat.

Cum poti, stiind atatea despre tine, sa te condamni cu atata usurinta? Cum poti, doar clipind din ochi sa te transformi atat de radical, sa fii nedrept si neinduplecat cu propriul tau suflet obosit de cate masti ai pus pe el cu fiecare an, cu fiecare relatie, cu fiecare nesiguranta? Cum poti sa-l biciuiesti, cu gandul si cu fapta, cerand din ce in ce mai mult, mai mult si mai mult, pe acel copil firav ce cauta inca adapost in bratele mamei, in strangerea de mana a tatalui, in vocea calma din povestea bunicului, in mirosul de cozonac al bunicii.

Cum poti sa uiti iertarea exact cand ajungi la tine, cand doar tu singur stii prin cate ai trecut, cat de greu ti-a fost uneori, cata disperare ai strans in spatele fiecarui zambet? Cu cata tristete ai platit fiecare clipa de fericire.

Cum poti sa nu gasesti un pic de ingaduinta, ca in putinele momente in care te ratacesti intr-o oaza de liniste, sa stai si sa intinzi o mana catre tine, acela ce a ajuns de multe ori sa isi tarasca propriul suflet. Cum poti sa nu-i vezi tristetea si suferinta? Cum poti sa nu-i oferi sufletului tau, un adapost, un gand, grija?

Cum ai ajuns atat de rece incat sa nu te mai primesti in inima? Da-ti voie sa iti tragi sufletul, sa te asculti. Sa taci doar si sa te asculti. Si din tot greul sa iti faci curaj pentru a te vedea asa cum esti. Un strop de divinitate intr-o haina de carne sortita pieirii timpului. De multe ori, ramasa doar o licarire de lumina intr-o pestera din ce in ce mai umeda si intunecoasa, din ce in ce mai rece si inconstienta. 

Opreste-te putin si iesi din ceea ce vrei tu sa crezi ca esti. Uita-te in spate si da-i voie copilului sa zburde, cu picioarele goale in roua diminetii, cu ochii la cer facand zmeie din nori, cu rasul cristalin ce sarbatoreste joaca - suprema energie creatoare a fiintei. Opreste-te si arunca putina ingaduinta, o bancnota de grija si cateva monezi de atentie sufletului tau care cerseste un strop de iubire. Opreste-te si da-ti voie sa adormi pe umarul tau, obosit de atatea lucruri care te detin, obosit de prea multe roluri pe care te-ai angajat sa le joci. Opreste-te putin si inchide ochii. Iesi de sub clopotul tau de sticla si aseaza-te pe o banca adevarata. Inchide ochii. Si incearca sa asculti linistea ce cu greu isi face loc printre bataile de aripi, printre ciripituri de pasarele, printre fosnetul frunzelor, printre rasetele copiilor. Gaseste linistea de dincolo de orice miscare a aerului, a oamenilor, a pamantului. Incearca sa asculti si sa simti linistea de dincolo de propria respiratie. Dicolo de bataile inimii. Si daca ajungi la ea, Om bun, acolo e sufletul tau. Caci linistea e creata in acel moment de tine. Acolo esti tu.

Si abia dupa ce ai gasit aceasta poarta catre tine, uita-te inapoi din libertatea fiintei tale, din libertatea bunatatii tale, cate putere ai ingropat in fiecare moment in care nu ai crezut in tine, cat timp ai infasurat in bucla, inghitindu-ti propriile minciuni, cata iubire ai rispit in fiecare frica. Abia atunci, fara sa stii macar, intr-o singura fractiune de secunda, doar prin sclipirea ochilor tai, poti sterge tot si poti sa te transformi din nou in pruncul ce aterizeaza pe acest pamant de carne. In inocenta lui se ard din nou toate pacatele, toate minciunile, tot intunericul lumii. Un copil purifica tot netraitul de dinainte si de dupa. Purifica mama, purifica tatal. Indiferent cine sunt ei. 

Fii bland, fii rabdator, fii ingaduitor, fii iertator, fii generos, fii intelegator, fii iubitor cu tine. Cere-ti mult. Iarta-te mult. Nu-ti sufoca inima cu remuscari, vinovatii, ingrijorari, rusine. Si nu-ti lasa in tot acest timp sufletul sa rataceasca prin straini. Pierdut, infrigurat, insingurat. Gaseste-ti sufletul care s-a ratacit in fiecare om care iti intra in viata, in fiecare gand, in fiecare fapta a ta. Gaseste-l, ingrijeste-l, hraneste-l, adaposteste-l, iubeste-l. Arata-i linistea ta. Ajuta-l sa isi gaseasca propria liniste. In fiecare din ei, e o parte din tine. Fiecare din ei, esti TU.

Photo by MonikaMM - Children are the adornment of theworld

Rasaritul propriei constiinte

Ne trezim cu totii la un moment dat, ca suntem nemultumiti. De noi, de situatia noastra, de statutul nostru social, de banii, de jobul, de relatia sau pur si simplu de rezultatul unei intamplari, unei situatii sau a unei zile.

Vedem in jurul nostru imagini cu oameni impliniti, faimosi, dezinvolti, care arata bine, destepti, bogati, care reusesc lucruri, carora nu le dispare zambetul, care calatoresc in locuri exotice si automat, ni se strange un ghem in stomac. Automat, mintea noastra face comparatii si ne amplaseaza dintr-un loc al nostru in univers unde ne simteam bine, intr-un loc mai prost ‘cotat’ dintr-o realitate foarte reala. In acel moment in noi se naste un conflict, intre ceea ce suntem si intre ceea ce credem ca am vrea sa fim. Desi destinul niciunuia dintre noi nu poate fi comparat cu o imagine sau chiar cu drumul pe care o alta fiinta l-a parcurs.

In momentul in care ne detasam de aceste comparatii generatoare de conflicte interne prin simpla lor constientizare, le dezactivam. Simpla lor constientizare, acceptare si faptul ca le dam drumul, ne intoarce din exterior catre interior. Ne ridica la o alta frecventa, in care suntem in echilibru. Centrati. Unde nu exista comparatii sau conflicte interioare. In acel loc in care stim cine suntem noi. 

O frecventa mai inalta inseamna mai multa putere pentru noi. Momentul desprinderii de conflictele si rezistentele interne este ca un rasarit al constiintei. Din acel moment lumina si puterea cresc in noi exponential. Ne inunda pur si simplu si trec granita din interior catre exterior, manifestandu-se cu usurinta in viata de zi cu zi. Vom observa cu bucurie absenta conflictelor si a nemultumirilor. Vom observa congruenta si autenticitatea. Faptul ca puterea este in noi si nu in exteriorul nostru, ne va re-aduce asumarea si responsabilitatea fiecarui gand. Fiecarei fapte. Intr-o curgere fireasca. Pentru ca fiecare dintre noi suntem un mod unic si irepetabil prin care creatia se manifesta.