Inteligenta si furtunile emotionale

Care este, pana la urma, masura cea mai potrivita pentru inteligenta? Este capabil un set de intrebari sa identifice capacitatea unei persoane de a se intalni si rezolva o situatie de viata? 

Este un numar, fie el 80, 120 sau 180, un indiciu relevant despre succesul pe care il poate avea o persoana? Desigur, intr-o masina dotata cu multi cai putere, senzatia pe care o ai, atunci cand te duce din punctul A in punctul B, este cu totul alta fata de un Trabant. Dar in final, in ambele cazuri, vom ajunge in punctul B. Inteligenta din punct de vedere IQ , este vehiculul.

Frumusetea peisajului, traseul ales, oamenii pe care ii intalnesti, starea vremii, sunt date  insa, de inteligenta emotionala. Inteligenta emotionala este capacitatea noastra de a reactiona si interactiona in anumite situatii, cu oamenii de langa noi.

Majoritatea reactiilor noastre sunt cladite pe principiul repetitiei. Pe mecanismul obiceiului. Si au ca punct de plecare, cate o zona sensibila atinsa in subconstient. Acest buton subconstient, genereaza initial o reactie spontana. Nu stam sa ne gandim ulterior reactiei noastre, daca a fost justificata. Daca nu cumva am gresit. Pentru ca ego-ul anticipeaza raspunsul. E simplu. Noi nu putem gresi.

In acest mecanism, lipsit de controlul nostru, actionarea unui buton subconstient produce de fiecare data un reflex emotional, exprimat printr-o reactie cu o intensitate mult peste firesc. Chiar daca ni se atrage atentia adesea, ca reactia noastra e deplasata si exagerata, senzatia e atat de reala, traseul cauzal propus de subconstient pare atat de logic, incat reactionam de fiecare data la fel. Invariabil.

Reactia noastra devine previzibila si va fi invatata usor de cei din jur. Si aproape de fiecare data, din acest punct, interactiunea deraiaza. Pentru a evita reactia noastra exacerbata, ceilalti au doua variante: isi modifica ei comportamentul pentru a evita reactia noastra, si asta inseamna ca nu mai sunt ei insisi. Ii condamnam la falsitate, obligandu-i sa isi puna de fiecare data o masca. Sau, a doua varianta: refuza sa faca asta, isi sustin punctul de vedere, declanseaza aceeasi reactie, de fiecare data. In acest caz, lipseste falsitatea, dar intervine oboseala actionarii aceluiasi buton repetitiv, care ofera aceeasi reactie, doar ca din ce in ce mai puternica. In ambele cazuri relatia incepe sa se deterioreze si in multe din cazuri cazurilor se incheie violent. Cu cicatrici nevindecabile. 

Butoanele subconstiente actioneaza ca niste furtuni emotionale, care antreneaza in vartejul lor tot felul de rani, noi triggere, scenarii. Violenta lor actioneaza alte butoane si uneori e greu de imaginat la ce nivel de degradare umana si devastare emotionala sunt expusi participantii. In general, conditiile cele mai prielnice se afla in zona relatiilor domestice, sau a celor care implica interactiunea cu aceleasi persoane, zi de zi, multe ore pe zi. 

Actionarea frecventa a butoanelor face ca  raspunsurile emotionale sa devina atat de automate, incat uneori nici nu mai e nevoie de atingerea lor. La fel cum creierul stie sa citeasca si sa recompuna fraze intregi, chiar daca 70% din cuvinte sunt stalcite, la fel subconstientul nostru poate sa isi declanseze singur butoanele doar "imaginandu-si", sau daca doar "i se pare". Intensitatea izbucnirilor si violenta acestora e cu atat mai mare, cu cat mai joasa este vibratia emotiei, cum e de exemplu cazul furiei. 

De cate ori insa inainte de a reactiona, ni s-a intamplat sa ne oprim o secunda, sa eliberam mintea de zgomot, sa ne gandim la situatie dintr-o perspectiva rezonabil de obiectiva si totusi sa decidem sa izbucnim intr-o reactie violenta? Raspunsul nu poate fi altul: nici o data. Ni s-a intamplat insa, cu siguranta, macar o data, sa avem acces la acel moment in care am intampinat persoana din fata noastra care era rosie de furie si tipa din rarunchi, cu o tonalitate a vocii care parea extraterestru de calma. "Luptatorul cel mai bun, nu este niciodata furios", zice Lao Tzu.

De multe ori, ne intrebam cum putem totusi sa pastram spontaneitatea exprimarii emotiilor noastre si in acelasi timp sa ramanem intuitivi, calm si rationali? 

Cu cat mai mult vom folosi puterea vointei, nu pentru a ne impune violenta verbala in fata celuilalt, nu pentru a-l controla, nu pentru a-i demostra ceva, ci pentru a ne controla propriul subconstient dezlantuit si a-l supune constiintei noastre, cu atat mai mult ne vom putea increde in intuitie, cu atat mai mult spontaneitatea reactiilor noastre ne va duce in zone optime din punct de vedere emotional, in care descoperim curajul, increderea, bucuria, iubirea si va limita drastic iesirile emotionale necontrolate, care ne arunca intr-o extrema sau alta. 

Aceasta este inteligenta emotionala, care ne ajuta sa reactionam si sa raspundem inteligent chiar si la o actiune sau la cuvinte mai putin inteligente ale altora, oferindu-ne in acelasi timp cadou, calmul interior si puterea pe care nici logica rece, nici emotiile coplesitoare nu ni le pot oferi.

Fa-ti timp sa te opresti din cand in cand si sa te intrebi asa cum te-ar intreba un prieten bun... pur si simplu cum te simti. Raspunde-ti sincer si constientizeaza cum te simti. Daca simti tristete, furie, indoiala sau chiar entuziasm exagerat, euforie, ramai o clipa in liniste. Lasa emotiile sa se dizolve in tacerea ta.

Viata noastra de zi cu zi poate fi asemanata cu navigatul pe mare. Putem pluti in deriva, scapand controlul navei, in mijlocul furtunii,  sau putem sa navigam pe o mare calma cu exact atata vant, cat avem nevoie pentru viteza si pentru a controla directia. O furtuna emotionala te face in general sa esuezi si sa naufragiezi intr-un loc total diferit fata de unde ti-ai propus tu sa ajungi. In schimb, cand navighezi cu gratie pe o mare mentala calma, cu vantul optimismului in panze, sti exact directia in care e orientata nava si poti decide daca si unde sa acostezi, cat sa stai si unde vrei sa ajungi in final. In plus, placerea calatoriei iti va face atat soarele cat vantul, prieteni.

Photo credit: DeviantArt - Divair Laurindo Rosa, Brazil

Miracolul din fiecare poveste

Mayasii spun ca trebuie sa treci prin 52 de cicluri a cate 260 de zile (un an Tzolkin la ei, e format din 260 zile obtinute din 13 numere x 20 semne solare) pentru a avea dreptul sa inveti pe cineva, ceva. Asta inseamna putin peste treizeci de ani. In cele 52 de cicluri, se presupune ca treci prin toate experientele de care ai nevoie, pentru a te cunoaste si a-ti invata propriile lectii. Pentru a intelege si aplica legile universale, pentru a incepe sa iti creezi constient viata si pentru a fi pregatit sa dai inapoi lumii ce ai primit la randul tau. 

Ma uit in jur si constat cu multa bucurie, ca acceleratia resimtita la nivelul timpului, se manifesta si aici. Ma recunosc in oamenii din jurul meu, pe mine acum ceva timp, trezindu-ma ca dintr-un somn adanc, in mijlocul unei specii straine. Unde nu intelegeam nici un cuvant. Sa nu va imaginati ca totul s-a intamplat intr-o secunda. Nu. A fost un proces ireversibil, e adevarat, dar care a durat. La un moment dat, limbajul cifrat si zgomotul, intamplarile, furnicarul si haosul au inceput sa se supuna singure ordinii. Ca atunci cand te afli intr-o multime si auzi doar zumzetul ei. Apoi, din tonul vocilor, din ritmul si viteza cuvintelor, din respiratiile dintre cuvinte, din bataile tale de inima, iti dai seama de energia multimii. La un moment dat, exact ca atunci cand faci zoom pe aparatul foto pentru a te apropia de subiect, am plasat atentia mai aproape de mine, de-a lungul frazelor. Mi-am dat seama ca inteleg cuvintele, ca de fapt am stiut dintotdeauna limbajul care se vorbea in jurul meu. Ca toate cuvintele erau cunoscute. Ca toate frazele au inteles. Ca haosul era in mine. Iar ochii imi erau inchisi. 

Din momentul in care am dat jos granita dintre mine si ce este in jurul meu, nu am mai simtit nevoia sa ma fac remarcata, sa ies in evidenta, sa atrag atentia, sa fiu speciala, sa am dreptate, sa ma simt ranita. Granita pe care eu singura o inventasem, ma despartea imaginar ce era in jurul meu si ma forta sa imi apar teritoriul, sa imi apar individualitatea. 

Acum sunt parte din intreg. Si toti ceilalti fac parte din mine. Cei care sunt cei mai aproape de mine, sunt cei pe care i-am chemat sa ma invete cate ceva important. Lumea intreaga sta pe terasa mea. Iar eu sunt o mica globula rosie ce port oxigen in acest mare organism care e universul. Rolul meu nu este sa cladesc ziduri intre mine si ceilalti. Si nici sa salvez alte globule, daca nu vor sa fie salvate. Rolul meu este sa fiu fascinata intratat de mult de existenta acestui univers, de frumusetea lui, de frumusetea si complexitatea tuturor oamenilor din jurul meu, incat sa primesc cu bucurie si recunostinta viata care mi-a fost data.  Sa o consider un dar atat de pretios, cu atat de multe experiente de trait, cu atata frumusete in fiecare dintre ele, incat sa nu ma mai pot intoarce vreodata in intunericul subconstientului. In deriva. In vrie. Ci sa stau in miracol. 

Sa inteleg ca o experienta placuta, e egala cu o experienta pe care o consideram neplacuta. Ca ele vin si trebuie sa treaca precum capriciile vremii. Careia nu putem sa-i cerem socoteala. Dar putem sa invatam sa iubim ploaia, sa iubim senzatia de camin cald si protector, atunci cand afara e furtuna. 

Am inteles ca fiecare dintre noi, traim de-a lungul unei vieti toate miracolele universului, indiferent daca locuim intr-o camera modesta, sau intr-un palat, daca mergem in fiecare zi pe jos, cu bicicleta, cu metroul, cu taxi-ul sau cu o masina de lux, la un loc de munca aparent neinsemnat, intr-un mecanism enorm, sau la pasiunea noastra, ca antreprenori, facand ceea ce ne place si ne implineste. 

Indiferent daca suntem anonimi sau faimosi, daca singurele persoane cu care vorbim intr-o zi sunt cersetorul de la colt, vanzatoarea de la alimentara, controlorul de bilete sau presedintele Americii, vedetele TV si cercetatorii de la NASA, avem exact aceleasi sanse de a ne gasi rostul, avem aceleasi sanse de a ajuta, de a ne implini. De a intelege, ca pentru a te putea bucura de viata, pentru a gusta fericirea, trebuie mai intai sa constientizezi ce ai primit, sa apreciezi ce ai primit, sa te bucuri de ce ai primit, sa multumesti pentru ce ai primit. Undeva pe parcursul acestui proces fericirea se instaleaza singura. Ea nu mai ramane optionala. Vine si se aseaza in inima ta, raspunzand invitatiei tale. 

Din acel moment traiesti intr-o alta dimensiune. Sentimentul de implinire nu mai vine din comparatie, vine din plinul fiecarei secunde traite cu sens. Vine din emotia simpla care te cuprinde vazand un om batran, bolnav sau neputincios. Vine din intelegerea oricarui om, care se straduieste sa isi gaseasca drumul. Sau inca simte nevoia sa se apere. Vine din faptul ca stii ca fiecare om are o poveste. Fiecare om iubeste pe cineva. Fiecare om a plans macar o data inainte de a se tarnsforma in gheata. Fiecare om a pierdut ceva. Fiecare om a sperat, a dorit, a visat ceva. Nici nu mai conteaza daca visele lui s-au implinit, daca a plans o viata dupa ele sau daca te-a ales pe tine, copilul lui in locul visului lui. 

Miracolul vietii e in fiecare poveste. Nici o poveste nu e banala. Nici o poveste nu e usoara. Nici o poveste nu consta doar in final. Fiecare poveste face parte dintr-o alta poveste. Undeva printre ele e si povestea ta. Nici o poveste nu e fara sens. In fiecare poveste e intreg miracolul vietii. Fiecare poveste e, pana la urma, aceeasi poveste, traita intr-un mod subiectiv. Dintr-o alta perspectiva. Intr-o alta nuanta. Intr-un alt fel. Uneori in acelasi fel. Mai multe generatii la rand.

Si fiecare poveste e o noua ocazie pentru fericire. Orice intalnire cu un om, e o invitatie in povestea lui. Si e intotdeauna despre povestea ta. Acorda-ti timp, ofera-i timp. Fii atent, fii prezent. Intra cu sfintenie in povestea celuilalt. Cu admiratie. Dezbraca-te de judecati si prejudecati. Iar tu, spune-ti povestea cu gratie. Cu sinceritate. Fara nevoia de retus. Fara nemultumire. Fara nerabdare. Cu recunostinta. 

In loc sa umpli povestea cu asteptarile si ego-ul tau, mai bine lasa loc, despre orice poveste ar fi vorba, pentru miracol. Cauta miracolul in orice poveste. Vei primi la schimb fericirea.

Viata pe pilot automat

Majoritatea oamenilor isi traiesc viata in starea de zombi, lasand carma propriului lor destin in mana subconstientului. Subconstientul este un robotel care are toate abilitatile necesare pentru executie, in afara capacitatatii de a distinge intre bine si rau, intre o destinatie bine definita si mersul fara directie. Este extrem de performant in a rula programe la infinit, fara a avea nevoie de un scop si fara a sti daca e bine sau rau.

Subconstientul este ceea ce avem comun cu lumea plantelor si a animalelor. Lumea vegetala vine cu un program bine stabilit. Un ciclu care parcurge un traseu clar: nastere, crestere, reproducere si moarte, impreuna cu un set de conditii care trebuie indeplinite pentru parcurgerea cu succes a acestui program: sol, nutrienti, umiditate, caldura, soare. Animalele au programul lor de instincte pure, care le ingaduie reactia instantanee si fara ezitare de gen: te accept, esti o amenintare, mi-e foame, esti perechea potrivita, dominare, submisivitate, frica. Urgenta instinctelor elimina capitolul timp intre momentul aparitiei unui stimul, impuls si reactie.

Dar cum ajungem in starea asta? Cum ajungem sa ne punem vietile pe pilot automat? Din pacate, destul de usor, renuntand treptat la exercitiul constientizarii propriilor noastre stari, a cauzelor acestora. Prin atrofierea semnificatiei gesturilor si obiceiurilor noastre, prin rutina mecanismelor sociale si a mediilor de lucru corporatiste. Prin preluarea mentalitatii de rotita care trebuie invartita din exterior, fara posibilitatea de a functiona sau de a aduce valoare singura.

Pierderea abilitatii de a ne cunoaste, de a ne intreba despre misiunea noastra, de a  ne explora emotiile, sentimentele, tiparele si cauzele acestora, ne aduce in schimb confortul de a ne resemna. Ne convinge ca nu ne putem determina cursul propriei vieti, ci depindem de un set de circumstante si conditii exterioare, care daca nu sunt indeplinite, suntem la mana norocului, a soartei, a lui "nu a fost sa fie" sau "a fost sa fie". Caz in care suntem destinati esecului, pe care il acceptam si il semnam cu fiecare gand negativ, credinta limitativa sau convingere. Mai mult decat atat, ne orientam si ne consumam energia si de multe ori resursele financiare pentru a ne transforma in copiile unor oameni de succes. Cautam sa aratam, sa ne comportam, sa frecventam aceleasi cercuri, sa indeplinim un set de criterii dezirabile social, sperand ca acestea ne vor da macar sansa de a fi asociati cu modelele noastre. In tot acest proces, ignoram semnalele propriului organism sau ale intuitiei, ne negam emotiile si ne lansam pe orbita ciclica a propriilor tipare, neintelegand de ce dupa atatea eforturi, ne intoarcem in acelasi punct, de fiecare data.

Ce se intampla de fapt? Care este cauza acestui mecanism repetitiv? 
In momentul in care alegem sa credem ca situatia de care suntem nemultumiti, depinde de altcineva, toata atentia noastra se concentreaza pe ce se intampla in exterior. Ce se mai poarta, ce cursuri se mai tin, la ce workshopuri spirituale sau de dezvoltare personala se mai duc altii, cum ma imbrac astazi, de cate ori am fost la mall saptamana asta, etc., sacrificand atentia pe care avem nevoie sa o acordam interiorului nostru. Cine suntem? Ce ne face sa ne simtim bine? Ce ne face sa ne simtim tristi? Ce e cu adevarat important pentru noi? Care sunt valorile noastre? Oare reflecta actiunile noastre nevoile noastre de fiinte spirituale, intelectuale, sociale si fizice? Ce beneficii ne aduc diverse relatii, intalniri si actiuni pe care le desfasuram pe parcursul unei zile?

Aceasta ruptura fata de interiorul nostru, ne face impermeabili la informatiile pe care le primim despre ce ne face fericiti si ce ne face neimpliniti. Ignorarea acestora, inseamna de fapt negarea a ceea ce suntem noi, cum reactionam, ce ne dorim. Neacceptarea noastra ca identitate, ca individualitate, ca personalitate, cu parti luminoase si parti intunecate, ne duce la negare. Negand in mod repetat un adevar despre noi, declaram fiintei noastre ca nu il putem accepta atata timp cat suntem in stare de constienta. Nu vrem sa il constientizam. Il refuzam. Si pentru ca acel adevar nu poate fi sters, modificat decat prin acceptare, il impachetam si il predam subconstientului, lasandu-l sa actioneze din umbra confortabila a pilotului automat. In plus, reusim sa introducem o contradictie enorma, prin mecanismul de compensare. Cum? Afirmand si actionand in constient exact contrariul. Atasandu-ne de imaginea contrariului. Doar ca lucrurile nu se opresc aici. Din pacate cele doua forte, cea a inconstientului care a devenit detinatorul unui adevar si cea a actiunilor si comportamentelor constiente si controlate care ruleaza si promoveaza un intrus, o minciuna, daca vreti, vor da in ce mai bun caz rezultat 0. Si iata-ne din nou, in acelasi punct, nedumeriti, dezamagiti, convinsi ca am facut totul perfect de data asta si totusi rezultatul se lasa asteptat. Ce facem mai departe cu aceasta convingere? Pai, ar fi doua variante.

Prima, cea mai uzuala, este sa ne lansam intr-un set propriu de statistici, propunandu-ne o pseudo analiza proprie, in care contorizam pur si simplu de cate ori am parcurs un traseu, cu toate detaliile puse la punct, care a avut ca destinatie reintoarcerea in acelasi punct. Pe care il interpretam apoi, ca fiind esec. Ne numaram esecurile si tragem concluzia ca nu avem acces la succes, nu il meritam, ca succesul este ceva rau, murdar, plin de compromisuri, crime si ne consolam ca nu e nimic de facut. Visam totusi ca viata  ne va arunca la un moment dat pe un varf miraculos, unde toate conditiile sunt indeplinite, iar noi nu avem practic mare lucru de facut. Sau, imbratisam invidia. Sau ura. Sau ne credem mici, neinsemnati, fara valoare, luand deciziile pe baza fricii de a nu pierde si putinul pe care il avem. Dar, sacaiti pe fundal de convingerea ca putem mult mai mult, doar ca nu am avut sansa.

A doua varianta, cea castigatoare, ar fi sa ne oprim putin, sa ne dam seama de eroarea in care ne aflam. Sa ne amintim ca nimic din situatia actuala nu se afla in afara controlului nostru, sa cautam cauza si contradictia, sa aducem inapoi din subconstient adevarul negat despre noi, sa il acceptam si acceptandu-l sa il schimbam, daca acesta nu ne mai reprezinta. Si pentru asta avem nevoie de o resursa, care se afla dintotdeauna in noi, inepuizabila si disponibila in orice moment. Sa fim deschisi sa ne intelegem emotiile, trairile si reactiile, sa fim brutal de sinceri fata de ce simtim, indiferent daca "da bine" sau nu, sa fim autentici si congruenti cu noi insine. Pentru ca indiferent de aparente, sau cat de bine disimuleaza altii, contradictia cu ei insisi nu da niciodata gres, nu are cum sa nu se manifeste intr-un fel sau in altul, chiar daca noi nu vedem decat ceea ce straluceste. Greseala noastra sta in comparatia permanenta cu altii, venita tot din atentia indreptata exclusiv catre exterior. Justificata uneori de frica de a ne uita in interior.

Relativizarea valorii proprii, care este intrinseca, prin raportare la altii, ne asigura conditiile sa amplasam in subconstient, multe din trasaturile noastre definitorii, pe care alegem sa le consideram slabiciuni, uratenii, lipsite de valoare. Nu ne dam seama insa, ca aruncam murdaria sub pres, preferand sa ne facem ca nu exista, decat sa o acceptam si sa o curatam. Sub pres, se afla subconstientul, pilotul automat, care nu are nici un sistem de evaluare negativa sau pozitiva. El primeste orice ii trimitem noi, in valoare absoluta si incepe sa ruleze, ca un bun executant, programul. De exemplu, daca la un moment dat in viata noastra ne intalnim cu o situatie care ne amplaseaza intr-o pozitie de inferioritate, generand un complex de inferioritate, acesta va fi mai mult ca sigur negat, neacceptat si transferat in subconstient. Pentru ne mentine in echilibru, subconstientul livreaza in constient situatia compensatorie: complexul de superioritate. Atitudinea noastra se va concretiza in aroganta, dispret fata de ceilalti, inflamarea ego-ului si va genera resentimente, discomfort, ura si alte sentimente negative din partea celorlalti.
Daca ne cunoastem si ne valorizam ca fiinte egale, in momentul in care simtim, ca cineva incearca sa ne faca sa ne simtim inferiori, putem sa constientizam atacul, si sa alegem sa ne pastram integritatea emotionala. Sa ne detasam de celalalt si sa constientizam ca atitudinea lui este de fapt doar un simplu mecanism de aparare fata de propriul complex de inferioritate, si nu are nici cea mai mica legatura cu noi.

Un asemenea om are nevoie permanenta sa compenseze acest complex si se va alimenta intotdeauna cu reactiile noastre. Daca alegem sa nu raspundem emotional, atacul lui se va stinge. Asta nu inseamna sa nu reactionam deloc, ci sa raspundem calm, asertiv, ferm si fara intensitate sau atasament emotional.  Daca alegem sa reactionam violent, cu furie, pierzandu-ne controlul, ii vom da ocazia sa preia controlul. Asta ne va demonstra ca si noi avem la randul nostru un complex de inferioritate ale carui corzi sensibile au fost atinse de manifestarea opusa. In schimb, daca prin forta rece a argumentului, a evidentei, a demascarii atitudinii neindreptatite de superioriate, trasam limitele intre ceea ce suntem noi si complexele lui, atitudinea superioara se va dezagrega si va fi inlocuita de acceptarea egalitatii. Sau, daca denialul in care se afla celalalt, este foarte puternic, acesta se va lansa intr-o reactie violenta, de furie si agresivitate incontrolabila, care il va face sa piarda oricum controlul si va demonstra nesiguranta si frica de care este dominat.

Ca sa ne intoarcem la pilotul eficient, dar fara judecata care este subconstientul nostru, merita sa ne intrebam cu seriozitate daca ne dorim intradevar ca viata noastra sa fie condusa de un asemena pilot. Sau daca vrem sa ne instalam la mansa, gata sa ne acceptam atat calitatile, cat si defectele, fara ca aceasta sa ne afecteze dreptul de fiintare sau valoarea noastra identitara. Sa ne luam zborul catre adevarata noastra destinatie, alegand un mijloc de transport rapid, frumos si potrivit cu noi, in locul autostopului care ne amplaseaza pe locul din dreapta, intr-un vehicul condus de un pilot automat, fara ochi, fara simturi, fara judecata. Care conduce impecabil. Dar nu stie nici un drum.