Ce controlezi, te controleaza

Atata timp cat simtim nevoia de a controla ceva, acel ceva ne va controla.

Ati inalnit cu siguranta, oameni care aveau nevoia sa controleze totul in cel mai mic detaliu, lasand in permanenta senzatia ca sunt un fel de mic Dumnezeu, coplesit de raspunderea de a avea grija de tot. Crezul lor este ca a crea realitate, a face lucrurile sa se intample, sta in puterea si in perseverenta de a controla. "Micro-management" aplicabil si in afara business-ului. Pentru ei, a controla este egal cu a detine puterea peste toate elementele implicate si a impune rezultatul dorit. A nu accepta un alt rezultat.

A-ti crea realitatea inseamna insa, a te concentra pe ce vrei sa se manifeste, prin ganduri, imagini mentale si actiuni, FARA a obliga rezultatul sa fie EXACT acela pe care il vrei tu. Asta inseamna, fara a te atasa de rezultat si fara frica de a pierde controlul rezultatului. 

In acel moment al acceptarii posibilitatii de a avea un alt rezultat fata de cel dorit de tine, controlul este predat unei forte superioare, mult mai inteligente decat noi, care este forta de manifestare a universului. 

Propunandu-ti sa controlezi rezultatul, il condamni sa fie limitat la limitele puterii tale personale si transmiti aceste limitari puterii universale infinite. Practic, de cate ori simti nevoia de a controla ceva, acel ceva te controleaza de fapt pe tine. Nevoia ta de control, este de fapt o lipsa de incredere, o lipsa de credinta, nascuta din atasamentul tau fata de un anume rezultat si nu altul.

Ne vom invarti in bucla controlului, pana in momentul in care vom fi dispusi sa il predam puterii infinite a universului, avand incredere totala in inteligenta si discernamantul acestuia si vom fi dispusi sa acceptam si posibilitatea de a nu primi rezultatul dorit de noi. Mintea noastra trebuie sa ofere directie, nu control.

Renuntand la atasamentul propriu fata de “cum ar trebui sa fie” lucrurile, vom face sa dispara si ca frica de “cum nu ar trebui sa fie” lucrurile. Incetand sa punem presiune pe viata, viata nu va mai pune presiune pe noi. Atat in viata, cat si in univers, toate lucrurile trebuie sa curga. Iar noi, trebuie sa le acceptam si sa curgem cu ele. 

Cand calaresti, atata timp cat stai incordat si tii haturile stranse, conexiunea ta cu fiinta reprezentata de cal si bucuria plimbarii, nu va exista. Cand slabesti haturile, te relaxezi, ai incredere in cal si te concentrezi doar pe a fi in armonie cu el, fara sa mai simti nevoia de a controla fiecare miscare, abia atunci vei trai bucuria si frumusetea.

Abia cand renunti la control, dai sansa rezultatului pe care il doresti sa vina liber la tine, fara constrangere. Renunta inclusiv la nevoia de a avea si acorda-ti sansa de a te impaca si cu ideea de a nu avea. Daca incerci asta, dar te suprinzi ca inca nu iti iese, inseamna ca inca traiesti in frica si inca mai esti atasat de ceva, chiar daca acest ceva se manifesta doar sub forma unei sperante. Renunta si la “Eu sper ca…”.

Atasamentul este anuntul tau catre univers ca “iti lipseste ceva”. Iar universul ia la cunostinta statusul tau, il considera un ordin si il mentine. Atasamentul anunta universul  ca, in acest caz particular, controlul e la tine si “te ocupi tu”, cu puterea ta limitata. Atasamentul anuleaza posibilitatea de a atrage acel ceva, prin rezistenta pe care o opui manifestarii libere a oricarui rezultat.

Cei mai multi oameni considera un non-sens si o lasitate sa renunti. Si se opintesc in a incerca din nou si din nou, in acelasi loc, in acelasi fel, nerealizand ca devin constructorii propriilor ziduri. 

In loc sa continuam sa ne opunem, avem nevoie sa intelegem ca renuntand la control, nu ne predam noi, ci predam nevoia noastra de control. O inlocuim cu increderea intr-o forta superioara noua. Predam controlul lui Dumnezeu. Si asta ar trebui sa ne ia o piatra mare de pe inima si sa ne dea la schimb o imensa liniste interioara.

Photo credit: yves.lecoq - Learning to fly with God

Viata pe pilot automat

Majoritatea oamenilor isi traiesc viata in starea de zombi, lasand carma propriului lor destin in mana subconstientului. Subconstientul este un robotel care are toate abilitatile necesare pentru executie, in afara capacitatatii de a distinge intre bine si rau, intre o destinatie bine definita si mersul fara directie. Este extrem de performant in a rula programe la infinit, fara a avea nevoie de un scop si fara a sti daca e bine sau rau.

Subconstientul este ceea ce avem comun cu lumea plantelor si a animalelor. Lumea vegetala vine cu un program bine stabilit. Un ciclu care parcurge un traseu clar: nastere, crestere, reproducere si moarte, impreuna cu un set de conditii care trebuie indeplinite pentru parcurgerea cu succes a acestui program: sol, nutrienti, umiditate, caldura, soare. Animalele au programul lor de instincte pure, care le ingaduie reactia instantanee si fara ezitare de gen: te accept, esti o amenintare, mi-e foame, esti perechea potrivita, dominare, submisivitate, frica. Urgenta instinctelor elimina capitolul timp intre momentul aparitiei unui stimul, impuls si reactie.

Dar cum ajungem in starea asta? Cum ajungem sa ne punem vietile pe pilot automat? Din pacate, destul de usor, renuntand treptat la exercitiul constientizarii propriilor noastre stari, a cauzelor acestora. Prin atrofierea semnificatiei gesturilor si obiceiurilor noastre, prin rutina mecanismelor sociale si a mediilor de lucru corporatiste. Prin preluarea mentalitatii de rotita care trebuie invartita din exterior, fara posibilitatea de a functiona sau de a aduce valoare singura.

Pierderea abilitatii de a ne cunoaste, de a ne intreba despre misiunea noastra, de a  ne explora emotiile, sentimentele, tiparele si cauzele acestora, ne aduce in schimb confortul de a ne resemna. Ne convinge ca nu ne putem determina cursul propriei vieti, ci depindem de un set de circumstante si conditii exterioare, care daca nu sunt indeplinite, suntem la mana norocului, a soartei, a lui "nu a fost sa fie" sau "a fost sa fie". Caz in care suntem destinati esecului, pe care il acceptam si il semnam cu fiecare gand negativ, credinta limitativa sau convingere. Mai mult decat atat, ne orientam si ne consumam energia si de multe ori resursele financiare pentru a ne transforma in copiile unor oameni de succes. Cautam sa aratam, sa ne comportam, sa frecventam aceleasi cercuri, sa indeplinim un set de criterii dezirabile social, sperand ca acestea ne vor da macar sansa de a fi asociati cu modelele noastre. In tot acest proces, ignoram semnalele propriului organism sau ale intuitiei, ne negam emotiile si ne lansam pe orbita ciclica a propriilor tipare, neintelegand de ce dupa atatea eforturi, ne intoarcem in acelasi punct, de fiecare data.

Ce se intampla de fapt? Care este cauza acestui mecanism repetitiv? 
In momentul in care alegem sa credem ca situatia de care suntem nemultumiti, depinde de altcineva, toata atentia noastra se concentreaza pe ce se intampla in exterior. Ce se mai poarta, ce cursuri se mai tin, la ce workshopuri spirituale sau de dezvoltare personala se mai duc altii, cum ma imbrac astazi, de cate ori am fost la mall saptamana asta, etc., sacrificand atentia pe care avem nevoie sa o acordam interiorului nostru. Cine suntem? Ce ne face sa ne simtim bine? Ce ne face sa ne simtim tristi? Ce e cu adevarat important pentru noi? Care sunt valorile noastre? Oare reflecta actiunile noastre nevoile noastre de fiinte spirituale, intelectuale, sociale si fizice? Ce beneficii ne aduc diverse relatii, intalniri si actiuni pe care le desfasuram pe parcursul unei zile?

Aceasta ruptura fata de interiorul nostru, ne face impermeabili la informatiile pe care le primim despre ce ne face fericiti si ce ne face neimpliniti. Ignorarea acestora, inseamna de fapt negarea a ceea ce suntem noi, cum reactionam, ce ne dorim. Neacceptarea noastra ca identitate, ca individualitate, ca personalitate, cu parti luminoase si parti intunecate, ne duce la negare. Negand in mod repetat un adevar despre noi, declaram fiintei noastre ca nu il putem accepta atata timp cat suntem in stare de constienta. Nu vrem sa il constientizam. Il refuzam. Si pentru ca acel adevar nu poate fi sters, modificat decat prin acceptare, il impachetam si il predam subconstientului, lasandu-l sa actioneze din umbra confortabila a pilotului automat. In plus, reusim sa introducem o contradictie enorma, prin mecanismul de compensare. Cum? Afirmand si actionand in constient exact contrariul. Atasandu-ne de imaginea contrariului. Doar ca lucrurile nu se opresc aici. Din pacate cele doua forte, cea a inconstientului care a devenit detinatorul unui adevar si cea a actiunilor si comportamentelor constiente si controlate care ruleaza si promoveaza un intrus, o minciuna, daca vreti, vor da in ce mai bun caz rezultat 0. Si iata-ne din nou, in acelasi punct, nedumeriti, dezamagiti, convinsi ca am facut totul perfect de data asta si totusi rezultatul se lasa asteptat. Ce facem mai departe cu aceasta convingere? Pai, ar fi doua variante.

Prima, cea mai uzuala, este sa ne lansam intr-un set propriu de statistici, propunandu-ne o pseudo analiza proprie, in care contorizam pur si simplu de cate ori am parcurs un traseu, cu toate detaliile puse la punct, care a avut ca destinatie reintoarcerea in acelasi punct. Pe care il interpretam apoi, ca fiind esec. Ne numaram esecurile si tragem concluzia ca nu avem acces la succes, nu il meritam, ca succesul este ceva rau, murdar, plin de compromisuri, crime si ne consolam ca nu e nimic de facut. Visam totusi ca viata  ne va arunca la un moment dat pe un varf miraculos, unde toate conditiile sunt indeplinite, iar noi nu avem practic mare lucru de facut. Sau, imbratisam invidia. Sau ura. Sau ne credem mici, neinsemnati, fara valoare, luand deciziile pe baza fricii de a nu pierde si putinul pe care il avem. Dar, sacaiti pe fundal de convingerea ca putem mult mai mult, doar ca nu am avut sansa.

A doua varianta, cea castigatoare, ar fi sa ne oprim putin, sa ne dam seama de eroarea in care ne aflam. Sa ne amintim ca nimic din situatia actuala nu se afla in afara controlului nostru, sa cautam cauza si contradictia, sa aducem inapoi din subconstient adevarul negat despre noi, sa il acceptam si acceptandu-l sa il schimbam, daca acesta nu ne mai reprezinta. Si pentru asta avem nevoie de o resursa, care se afla dintotdeauna in noi, inepuizabila si disponibila in orice moment. Sa fim deschisi sa ne intelegem emotiile, trairile si reactiile, sa fim brutal de sinceri fata de ce simtim, indiferent daca "da bine" sau nu, sa fim autentici si congruenti cu noi insine. Pentru ca indiferent de aparente, sau cat de bine disimuleaza altii, contradictia cu ei insisi nu da niciodata gres, nu are cum sa nu se manifeste intr-un fel sau in altul, chiar daca noi nu vedem decat ceea ce straluceste. Greseala noastra sta in comparatia permanenta cu altii, venita tot din atentia indreptata exclusiv catre exterior. Justificata uneori de frica de a ne uita in interior.

Relativizarea valorii proprii, care este intrinseca, prin raportare la altii, ne asigura conditiile sa amplasam in subconstient, multe din trasaturile noastre definitorii, pe care alegem sa le consideram slabiciuni, uratenii, lipsite de valoare. Nu ne dam seama insa, ca aruncam murdaria sub pres, preferand sa ne facem ca nu exista, decat sa o acceptam si sa o curatam. Sub pres, se afla subconstientul, pilotul automat, care nu are nici un sistem de evaluare negativa sau pozitiva. El primeste orice ii trimitem noi, in valoare absoluta si incepe sa ruleze, ca un bun executant, programul. De exemplu, daca la un moment dat in viata noastra ne intalnim cu o situatie care ne amplaseaza intr-o pozitie de inferioritate, generand un complex de inferioritate, acesta va fi mai mult ca sigur negat, neacceptat si transferat in subconstient. Pentru ne mentine in echilibru, subconstientul livreaza in constient situatia compensatorie: complexul de superioritate. Atitudinea noastra se va concretiza in aroganta, dispret fata de ceilalti, inflamarea ego-ului si va genera resentimente, discomfort, ura si alte sentimente negative din partea celorlalti.
Daca ne cunoastem si ne valorizam ca fiinte egale, in momentul in care simtim, ca cineva incearca sa ne faca sa ne simtim inferiori, putem sa constientizam atacul, si sa alegem sa ne pastram integritatea emotionala. Sa ne detasam de celalalt si sa constientizam ca atitudinea lui este de fapt doar un simplu mecanism de aparare fata de propriul complex de inferioritate, si nu are nici cea mai mica legatura cu noi.

Un asemenea om are nevoie permanenta sa compenseze acest complex si se va alimenta intotdeauna cu reactiile noastre. Daca alegem sa nu raspundem emotional, atacul lui se va stinge. Asta nu inseamna sa nu reactionam deloc, ci sa raspundem calm, asertiv, ferm si fara intensitate sau atasament emotional.  Daca alegem sa reactionam violent, cu furie, pierzandu-ne controlul, ii vom da ocazia sa preia controlul. Asta ne va demonstra ca si noi avem la randul nostru un complex de inferioritate ale carui corzi sensibile au fost atinse de manifestarea opusa. In schimb, daca prin forta rece a argumentului, a evidentei, a demascarii atitudinii neindreptatite de superioriate, trasam limitele intre ceea ce suntem noi si complexele lui, atitudinea superioara se va dezagrega si va fi inlocuita de acceptarea egalitatii. Sau, daca denialul in care se afla celalalt, este foarte puternic, acesta se va lansa intr-o reactie violenta, de furie si agresivitate incontrolabila, care il va face sa piarda oricum controlul si va demonstra nesiguranta si frica de care este dominat.

Ca sa ne intoarcem la pilotul eficient, dar fara judecata care este subconstientul nostru, merita sa ne intrebam cu seriozitate daca ne dorim intradevar ca viata noastra sa fie condusa de un asemena pilot. Sau daca vrem sa ne instalam la mansa, gata sa ne acceptam atat calitatile, cat si defectele, fara ca aceasta sa ne afecteze dreptul de fiintare sau valoarea noastra identitara. Sa ne luam zborul catre adevarata noastra destinatie, alegand un mijloc de transport rapid, frumos si potrivit cu noi, in locul autostopului care ne amplaseaza pe locul din dreapta, intr-un vehicul condus de un pilot automat, fara ochi, fara simturi, fara judecata. Care conduce impecabil. Dar nu stie nici un drum.

A fi in control

V-ati simtit vreodata agasati de cineva care le stie pe toate? Care vrea sa-si impuna parerile, ca fiind infailibile? Sau v-ati surprins vreodata spunand cuiva “Totul e sub control”?

Ei bine, poate ati fi interesati sa aflati ca nu exista asa ceva. Noi nu avem controlul. Majoritatea deciziilor, actiunilor, reactiilor, cuvintelor, intamplarilor din viata noastra sunt conduse din umbra inconstientului nostru.

Stiu, e greu de acceptat. E frustrant. Si prima reactie, asa cum e firesc, e sa negam. Sa ne revoltam. Sa ne intrebam la ce bun sa umplem rafturile cu milioane de exemplare din “Cum sa devii un manager de succes?”, “Cum sa slabesti 20 de kg in 2 zile?”, “Cum sa ai o relatie perfecta in doar 5 minute?”.

Faptele insa, sunt zdrobitoare. Iata structura icebergului:

• Doar 0,005 % din informatiile pe care le primim in fiecare secunda, au acces in zona constientului. Creierul primeste in fiecare secunda 4 miliarde(!) de biti de informatie in fiecare secunda, din care ajungem sa procesam constient doar 2000. Rezultatul? Suntem mult mai putin constienti decat ne place sa credem.
• Informatia vizuala, e suverana! Ochiul preia pana la 10 milioane de biti de informatie vizuala pe secunda. Din acestia, doar 40 de biti pe secunda devin imagini mentale. Raportul e de 1: 250.000. Zdrobitor, nu-i asa?
• O imagine face cat 1000 de cuvinte. Adevarat! Doua treimi din stimulii care ajung la creier sunt vizuali. Peste 50% din creier este specializat in procesarea informatiei vizuale. 80% din procesul de invatare se bazeaza pe vizual.
• Comunicarea non-verbala este predominanta. De multe ori, obtinem sau dam raspunsurile, verbal, dar in realitate limbajul non-verbal, le contrazice. Si asta pentru ca 55% din comunicare se face prin expresia fetei, 38% prin tonul vocii si doar 7% prin schimburile verbale. Cum asa? - veti intreba. Pentru ca informatia senzoriala, pe care noi o simtim in organism este cu mult mai intensa si mai bogata decat capacitatea noastra de a o descrie. Nemaivorbind de viteza cu care se produce. In fractiuni de secunda, emotia s-a produs, pe cand rationalizarea informatiei si prelucrarea la nivel de creier dureaza in general peste 4 secunde.

Acestea sunt faptele. Incontestabile. Inconstientul este cela care conduce. Din intunecimea si adancimea icebergului. Puterea lui este data in primul rand de dimensiunile lui si in al doilea rand de invizibilitatea lui. Nevazandu-l, il consideram inexistent, il ignoram. Si ne arogam dreptul de a crede ca este vointa noastra, ratiunea noastra , ca este ceva facem in mod constient.

Si totusi, cum se face ca uneori suntem in control? Ca lucrurile se leaga, par sa mearga de la sine, coincidente si sincronicitati se intampla miraculos, “controlam” toate datele problemei, iar rezultatele spectaculoase nu intarzie sa apara.

Nu e nici un mister. Mecanismul este simplu. In aceste cazuri, in locul arogantei de a crede ca putem controla totul, alegem sa ne manifestam intentia, sa credem in ea, sa ignoram decorul si sa ne aliniem unui flux natural de energie care sa ne serveasca, avand in permanenta in minte imaginea dorita.

Cum? Simplu. Creand cu “materialul clientului”, ca sa spunem asa.

De multe ori, incepem ceva, ne propunem ceva, ne dorim ceva. Si dupa momentul euforic de entuziasm in care ne imaginam ca am obtinut déjà acel lucru, sau cum ar fi daca l-am avea déjà, urmeaza reactia de aparare. Creierul nostru ofera actiunii noastre de a crea, o reactiune (o forta de aceeasi intensitate, dar cu semn opus). Si incepem: dar daca nu sunt destul de bun, daca nu am resurse suficiente, daca cel de care am nevoie nu o sa ma ajute, daca ma fac de ras, daca nu sunt in cea mai buna forma, daca…, daca…

Chiar si asa, daca motivatia e suficient de puternica, vom continua ce am inceput, dar de cele mai multe ori vom fi tentati sa pastram unul sau doua din “daca”(just in case). La nivel inconstient, creierul va fi confuz. Nu va mai sti cu precizie daca tu iti doresti sa obtii ce sustii ca iti doresti, conform intentiei initiale sau iti doresti sa-ti faci griji. Si el, constiincios, iti va oferi energie care sa le alimenteze pe amandoua. Cu cat alimenteaza mai mult partea de griji, aceasta va prelua intaietatea si va infrange intentia. Toate lucrurile vor parea ca sunt impotriva ta, ca ti se pun piedici, ca poate e un semn ca nu trebuie sa faci acel lucru. Si iata ce usor ne vine sa renuntam. Ne intoarcem la comoditatea de a ramane pe loc, insotita evident de frustrarea de a nu avea success (de exemplu) si de explicatiile inevitabile pe care ni le vom gasi: nu a fost sa fie, nu e pentru mine, nu m-a ajutat cutare… Asta este!

Si totusi, ce e de facut? Situatia nu poate sa ramane asa, nu-I asa??? Pentru ca, totusi, nu suntem multumiti. Nu am obtinut ce ne doream. Si comoditatea renuntarii, nu ne ofera satisfactie, bucurie, entuziasm.

Cum invingem icebergul, pana cand nu ne spargem capul tot lovindu-ne de el? Desi pare imposibil, ca toate lucrurile esentiale, solutia abunda in simplitate. Cunoscand mecanismul, fiind constienti ca doar noi putem genera “reactia” si “obstacolele”, e de ajuns ca atunci cand apar sa le ignoram, sa le dam putina importanta, sa trecem peste ele, sa cautam alte cai. Sa nu ne pierdem energia luptand cu ele si reactionand la randul nostru la “bolovanii” aparuti pe drum, ci sa sa avem permanent in minte doar ce avem de facut si ce ne dorim, focusati si crezand cu toata inima ca se poate. Doar noi suntem cei care cream, nu-I asa?

In concluzie, suntem totusi in control? Raspunsul este da, dar nu in felul in care ne place noua sa credem. Nu fortand lucrurile, nu impunand, nu mergand pe cai pe care am esuat, nu cazand in capcana reactivitatii, a demotivarii si autocompatimirii, de fiecare data.

Pentru ca cele mai multe reactii ale celor din jur sunt tot inconstiente. Toti reactionam pe baza unor mecanisme de tipul “lupta sau fugi”, “frica de respingere”, “frica de a nu pierde ceva” , mecanisme care genereaza reactii de tip furie sau manie. Acestea sunt o eliberare de energie negativa, un mecanism de aparare, pentru ca cel care o manifesta incepe sa se teama din ce in ce mai mult ca (culmea!) pierde controlul situatiei.

De obicei, un om nervos care se manifesta verbal intr-un mod violent, genereaaza in noi o reactie similara. Ne enervam, incepem sa tremuram, sa tipam si tot ce obtinem e distructiv. E ca si cum ai rupe isteric si violent un ambalaj zdrelindu-ti mainile, in loc sa desfaci frumos, hartia, cutia, deschisul capacului si sa savurezi surpriza.

Ce-ar fi in loc sa ne enervam si noi, sa intelegem ca acel om se apara inconstient de o frica de-a lui. De frica lui de a pierde controlul. Stiind ca e o himera, in loc sa uitam de obiectivele noastre, in loc sa ii raspundem cu reactia noastra negativa si sa compunem fortele, amplificand starea de tensiune, putem sa ii raspundem calm, sa demontam emotia negativa pe care a atasat-o déjà situatiei si care a preluat controlul asupra lui, in lucruri concrete. Ce te-a deranjat mai exact? Cum ti-ai fi dorit sa se intample lucrurile? Care sunt de fapt asteptarile tale, Omule?

Veti vedea atunci, ca prin minune, ca ceea ce parea o situatie inflamata, scapata de sub control, se neutralizeaza si devine din nou un teren fertil pentru constructie.

Da, suntem in control. Dar nu asupra factorilor externi, nu asupra celorlati: daca ploua, daca cel de langa noi este morocanos, daca seful are o zi proasta, daca a intarziat tramvaiul. Nu. Suntem in control asupra propriilor noastre reactii. Si asupra gandurilor pe care ni le ingaduim sa le crestem, stiind ca aceste ganduri se vor materializa in actiunile si lucrurile pe care ni le dorim cu adevarat. Fara sa fim in control absolut, fara macar sa simtim nevoia de a-i controla pe altii pentru ce ne dorim noi. Pur si simplu, solicitand o banda de energie proprie pe care se ne deplasam cu viteza legala, fara a-i deranja pe ceilalti participanti la trafic, catre destinatia noastra.

Don’t drink …and Drive!