Verbul a fi

E atat de intim verbul a fi, incat nu permite vreunui alt verb sa existe sau sa poata fi exprimat inaintea lui. Chiar si ego-ul urmeaza dupa el. 'A fi egoist'. Dar mai intai a fi. 

Despre 'a fi' nu e suficient sa spunem ca e atat de aproape de noi. Pentru ca e mai mult decat atat. Este egal cu noi si asta inseamna mult mai mult decat putem sa ne imaginam prin fanta ingusta a realitatii tridimensionale. In care cel mai mare tribut il platim timpului.

Nu putem nici renunta la a fi. Renuntand la el, renuntam la tot restul, dar de fapt inchidem doar calatoria aceasta. Ca si cum am cobori dintr-un mijloc de transport care nu ne mai place sau unde nu ne-am gasit locul. Dincolo de aceasta dimensiune pamanteana, ramanem insa eterni.

'A fi' inseamna tot ce exista in jurul nostru. Si chiar merita un exercitiu de imaginatie in care pentru o secunda fiecare dintre noi sa fie buricul universului. Cu tot ce exista, invartindu-se in jurul lui. Cat de iluzorie e separarea. Cat de mult fac cei din jurul nostru parte din noi, de fapt? Pai, toate imaginile din mintea noastra sunt cu locuri si oameni din jurul nostru. Cele mai multe ganduri sunt legate de ceilalti si de ceva din jurul nostru. Oamenii cu care interactionam dicteaza tipul de emotie pe care o gazduim in noi. Tot ce avem in interior e populat de lucrurile si oamenii din jurul nostru. Tot ce e in exterior avem deja in interiorul nostru.

Imaginati-va un obiect cu multe, multe variante. Creat din acelasi material, continand exact aceleasi elemente, doar modul in care sunt aranjate componentele si functia fiecareia este alta. La unii, fizicul e pe primul loc. La altii, ratiunea e seful. La ceilalti spiritul e cel care conteaza. Imaginati-va acum acelasi bot de viata in 7 miliarde de variante. Si veti avea imaginea pamantului. 

E interesant ca desi noi suntem una cu intregul si avem acces fiecare la orice parte din acesta, desi suntem perfect egali, ne-am creat ierarhii care sa ne ordoneze, sa ne dea privilegii, sa ne separe pe verticala si pe orizontala. In modelul nostru tridimensional marimea si grosimea portofelului, forma fizica sau intensitatea vointei sunt luate in valoare absoluta pentru a evalua succesul si sunt criterii de baza ale ierarhizarii.  

Si totusi, in fiecare om, fie el presedinte de companie, de tara, de continent, fie un taran simplu care munceste ogorul sau cersetorul de la capatul strazii, 'a fi' este egal distribuit. Cantitatea de a viata este egala si reprezinta totul. Nimic din celelalte atribute care se pot insirui bogat, sarac, frumos, urat, destept, prost, alb, negru, nu au importanta fara 'a fi'. Pentru fiecare din ele, trebui mai intai sa fii, sa fii detinatorul vietii. Tot ce ai in jurul tau, este modul in care TU vezi ca ar putea fi aranjat ce este in interiorul tau. Si in mod firesc totul ar trebui aranjat pentru a celebra viata. 

Am fost dotati cu aceste minunat instrumente numite emotii, cu care testam si evaluam tot ce este in exteriorul nostru. Bucatile care se potrivesc din exterior cu ce se afla in sufletul nostru, ne genereaza o emotie calda, inaltatoare, o stare de bine. Ne regasim acolo. Iar cele care nu sunt din puzzle-ul nostru ne atentioneaza sa nu le luam, pentru ca nu se vor potrivi. Mai mult, faptul ca le-am luat ca fiind ale noastre creaza o mica dezordine in univers. Pentru ca in noi nu se potrivesc. Iar in afara, va lipsi o bucatica pe care altcineva o va cauta pentru a-si completa sufletul. 

Pentru cei mai multi dintre noi 'a fi' si 'a face' sunt foarte diferite. Traim apogeul paradoxului in care, in mintea noastra ‘a face’ este superiorul lui ‘a fi’. Dar tot mai multi, ne trezim, Si ne dam seama ca nu ne mai regasim in ‘a face’. Nu mai reusim sa il umplem cu motivatie, cu vointa, cu perseverenta, cu determinare. Il gasim gol si nesatisfacator, pentru ca in el noi nu suntem. Nu l-am pus si pe ‘a fi’. Nu i-am dat viata lui ‘a face’. Si atunci ceea ce facem fara sa fim cu sufletul acolo, este esecul unui cadavru. Care ne toarna si mai multa amaraciune peste ‘a fi’, acoperindu-l tot mai mult. 

Atata timp cat nu vom avea ochi pentru ‘a fi’, a face, a munci, a invata, a ajuta, a crea, a iubi, a alerga, a canta, a picta, a vorbi, a manca, raman simple vorbe si gesturi reflexe, mecanice sau compulsive, care incearca sa execute operatiuni automate, ca niste robotei programati, dar care nu au nici o masura calitativa, nu pot lua decizii, nu pot face alegeri. 

Si cum putem fi in fiecare din aceste actiuni? Cum le putem da viata? Simplu. Fiind prezenti in acel moment, daruindu-ne intreaga atentie. Daca ceea ce facem nu este ceea ce ne poate captiva si absorbi intrutotul, le vom face mecanic, Unele actiuni vor mai beneficia de inertie. Dar nu le vom putea duce la infinit.

Viata e lumina. Daca pui viata in ceea ce faci, mai aprinzi o lumina, fara ca lumina ta sa scada. Dimpotriva lumina creste cu fiecare lumina pe care o aprinzi in jurul tau si in ceilalti. De fapt, nu aprinzi fizic o lumina ci vezi lumina ta reflectata in jurul tau si in ochii celor din jur. Noi suntem oricare celalalt. Iar ceilalti sunt doar versiuni de-ale noastre. Cand admiram pe cineva, acel cineva e varianta noastra mai buna. Cand dispretuim pe cineva, acel cineva suntem tot noi, intr-o varianta in care am facut o alta alegere. Toate vietile celorlalti sunt variante care exista si in noi. Pe unele poate le-am trait deja. Altele vor veni. Dar pentru noi, aici unde ne aflam, conteaza doar acest moment. Chiar si acest moment in care citesti. Despre tine. Daca esti aici, vei intelege. Niste chei se vor invarti in broasca timpului si niste usi care ne despart de noi insine se vor deschide. A fi nu poate fi ingradit de credintele noastre limitative. Nu ne putem lepada de a fi. Si nu il putem fura altcuiva. Nu poate fi distrus.  Pentru ca a fi este infinitul. Iar noi am fost daruiti cu constiinta pentru a gusta si a ne bucura de el.

Cat valoreaza fiinta?

Cum se face ca ne permitem sa ne purtam urat, sa fim agresivi, sa ranim, sa incalcam, sa ignoram libertatea, alegerile, frumusetea si modurile de a se exprima si a fi ale unei alte fiinte? 

Ce nevoie launtrica ne face sa ridicam sabia si sa taiem aerul cu vorbe grele, ascutite, cu ganduri si priviri furioase, cu nemultumiri, cu zbucium, cu frustrari? 

Cum ne imaginam ca avem dreptul sa zgariem cu violenta noastra perfectiunea unei fiinte? Si cum ne mintim ca taisul sabiei noastre ataca un altul, cand de fapt ea brazdeaza tot sufletul nostru, lasandu-l ranit si sangerand, cu si mai multa nevoie de a se apara.

Totul pleaca de la valorizare. Mai exact de la propria valorizare. Primim aceasta minune numita viata, gratuit. Primim acest corp minunat capabil sa ne sustina alegerile, dorintele si vointa in fiecare secunda, adaptandu-se la starea chimica pe care i-o dictam prin starile noastre. Fara sa cracneasca si fara sa comenteze. Dedicandu-se mintii si inimii noastre in totalitate. Pana cand ignoranta noastra intru a fi, depaseste granitele materiale si atenteaza la integritatea sufletului. Atunci, undeva, sufletul nostru ia o decizie. Sa ne atentioneze. Sa ne traga de maneca. Sa ne avertizeze. Ca am intrat cu sabia pe teritoriul propriului suflet. Ca atentam la un echilibru mai mare, al universului, al carui ‘management’ nu ne apartine. Iar in acel moment de  decizie, corpul, prietenul nostru, se transforma intr-un semafor. Care ne arata, prin diverse semnale, dureri, boli, locul si modul in care gresim. 

Daca cineva ne-ar fi cerut bani, atunci cand ne-am nascut, daca cineva ne-ar cere bani pentru fiecare respiratie, daca cineva ne-ar taxa gandurile, cati dintre noi am mai avea luxul de a ignora viata, sanatatea, bucuria? Dar pentru ca din iubire totala, am primit viata impreuna cu totala libertate de a ne exprima intr-un mod unic si irepetabil, iata ca ne permitem sa nu ne respectam propria bucurie, propria liniste, propria implinire. Iar acel moment in care incepem sa nu ne mai valorizam pe noi insine, sa nu mai vedem perfectiunea din fiecare milimetru al fiintei noastre, este momentul in care acest lucru il reflectam asupra celorlalti. Incepem sa ne purtam urat, ne impunem propriile pareri, judecam, barfim, tipam, invadam, cerem, ranim, fara sa ne dam seama ca acesta este modul nostru de a le cere cu disperare celorlalti sa ne oglindeasca, sa ne reflecte, sa ne intoarca ‘deserviciile’ pentru a ne face sa intelegem lectia. Regula. Legea. De cate ori ne purtam urat cu cei din jur, e doar un semn, ca iarasi ne-am ratacit de noi insine. Si tipatul nostru care se vrea de lupta, este de fapt un strigat disperat pentru ajutor. Orice agresiune de-a noastra impotriva altora este de fapt modul in care noi comunicam universului statusul nostru. Locul in care sufletul nostru a ajuns. 

Si intotdeauna, acest strigat este auzit si ni se ofera ajutor. Din pacate, nu intotdeauna reusim sa il vedem ca pe o mana intinsa catre noi insine. Dar, mesagerul, mesajul, sprijinul se afla acolo, la vedere, langa noi. Intotdeauna accesibil atunci cand venim cu deschidere. Atunci cand avem urechi sa ascultam. Atunci cand suntem pregatiti sa avansam si in domeniul sufletului, nu doar in ierarhia ego-ului. Atunci cand constientizam ca nu exista o alta fiinta separata de noi. Si ca tot ceea ce facem este sa descoperim de-a lungul unei vieti ca suntem parte din ceilalti si ca orice gand sau actiune de-a noastra reflectata de ceilalti, se intoarce la noi cu aceeasi cantitate de bine sau rau, cu care le-am trimis in afara noastra. 

Foto: Reflection by Ilva Rimicane

Miracolul vietii

Din cand in cand, e bine sa ne oprim putin din drumul nostru, sa ne reamintim si sa cuprindem cu inima, macar un strop din ceea ce este miracolul vietii. 

Sa constientizam ca, fara sa ne dam seama, ne plangem de insusi miracolul de a fi. 

Viata inseamna caldura vs raceala, flexibilitate vs rigiditate, suferinta vs indiferenta, compasiune vs nepasare; raspuns, strigat, cantec, ras vs tacere; emotie, simtamant vs gol; puls, fluctuatie, alternanta, suisuri si coborasuri vs constanta; miscare vs nemiscare; atingere, legatura, apropiere vs distanta; relatie, interdependenta vs independenta; conectare vs detasare; interactiune vs izolare; imperfectiune si greseala vs perfectiune; alegere vs soarta; ciclicitate, regenerare vs linearitate.

Viata inseamna un miracol de nepatruns cu mintea, un miracol care ni se intampla secunda de secunda, de cand venim pe lume, indiferent daca suntem veseli sau tristi, bogati sau saraci, singuri sau multi.

Viata este un miracol pe care l-am primit in dar toti si fiecare in parte, in mod egal. Uitam de-a lungul anilor, luati fiind cu grijile minutului, sa ne oprim si sa multumim, sa ne incarcam si sa traim din interior acest miracol, care ne-a fost oferit gratuit, din iubire pura. Sa ne dam seama, ca de aici, din interiorul miracolului de a fi, suntem toti egali, pe rand printi si cersetori, iar prin capacitatea de a iubi, suntem toti de aceeasi substanta cu miracolul vietii. Pe care il putem descoperi intr-o picatura de ploaie pe care o ‘simtim’ rece si umeda pe fata, intr-o raza de soare pe care o ‘simtim’ ca ne mangaie obrazul, in caldura mainii intinse atunci cand suntem prabusiti, in lumina unui zambet care ne alunga tristetea, in privirea ferma a celui care crede in noi; in puterea noastra de a alege zi de zi disconfortul, doar pentru a ajunge in acel moment in care granitele si limitele fizice se muta putin mai departe; in frumusetea si daruirea naturii, in multitudinea de culori, in formele norilor; in perseverenta luminii de a dezvalui in fiecare dimineata miracolul vietii, oricat de mult sau de putin l-am patrunde.

Daca intelegi miracolul din tine, totul in jur devine miracol. Primit in dar. Nu pentru a fi luat, fara valoare, de-a gata, ci pentru a fi simtit, onorat, trait intrutotul.

Photo: Ashes and Snow, by Gregory Colbert

Suntem ceea ce alegem sa fim

E interesant, cum mintea noastra face atat de usor trecerea de la sentimentele si emotiile neplacute, iritante, inconfortabile, pe care le naste in noi un om pe care nu il placem, la caracteristicile acestuia. Un om care ne irita. Un om pe care il consideram opusul nostru in tot ce spune si face. 

Atentia noastra zboara deasupra propriilor emotii si aterizeaza exact pe capul acelui om nesuferit. Din acel moment, centrul de greutate se duce si el in cealalta parte. Nu mai e important de ce NOI simtim asa. Nu mai e important cum putem NOI face sa nu mai simtim asta. Nu mai e nimic important legat de NOI. Devine important doar el si comportamentul lui. Cuvintele alese. Mimica. Gesturile. Atitudinea. Energia negativa care zboara prin aer. Devine important el, mesagerul nostru. Cum arata, cat de nepotrivit este. Cat de diferit este de asteptarile noastre. Cat de departe este de ceea ce putem noi sa acceptam. 

In centrul acelui moment, in care in noi se naste furie, dezgust, frica, revolta, se petrece ceva. Un comutator secret face ca nu sentimentele noastre sa fie deranjante, ci personajul si manifestarile lui. Transferul din interior catre exterior se face pe nesimtite. Reactia noastra devine justificata de multimea de defecte si caracteristici josnice, pe care le putem vedea cu usurinta in acel moment, la celalalt. Incompatibilitatea cu cel din fata noastra si distanta fata de locul in care se afla el, ne dau voie sa ne simtim bine. Sa fim mai buni decat el. Sa fim superiori, nobili, educati si generosi. Ne dau voie cu usurinta sa descarcam rucsacul propriei noastre responsabilitati. 

Uitam, sau ne convine sa uitam, ca orice ni se intampla in prezent, e o consecinta a unor ganduri si fapte ale noastre dintr-un moment trecut. Candva, am ales sa cunoastem acel personaj. Am ales sa il atragem cumva in viata noastra. Una dintre frecventele noastre a rezonat cu el. L-am chemat sa ne arate ceva despre noi. Fara sa stim,  l-am chemat sa ne fie oglinda. 

Si atunci cum se face ca ne vine usor sa ne blindam in carapacea noastra si sa-l vedem pe “mesager” separat complet de noi, fara nici o legatura, incarcandu-l cu intreaga responsabilitate a comportamentului sau? Aceasta delimitare, oricat de mult confort ne-ar aduce pe moment, e doar un anestezic simplu pentru adevarul dureros, pe care ar trebui sa il aflam despre noi. E doar o masca, pe care nu vrem sa ne-o smulgem. Nefiind insa adevarul despre noi, care trebuie sa iasa la suprafata, nu ne gasim linistea. Linistea ne ocoleste. Framantarile ne imboldesc sa cautam adevarul. Sa-l descoperim. 

Ne trece rapid prin minte ca am putea avea si noi o parte de vina. Dar cu aceeasi viteza, mintea noastra rationala refuza si afiseaza sloganul “eu nu sunt asa’, "eu nu as putea fi asa”, avand cea mai buna intentie in spate si anume aceea de a ne proteja. Mintindu-ne cu nonsalanta, ca noi nu avem acea parte intunecata, urata si meschina. Ca noi suntem doar frumosi si buni. 

Si totusi, care varianta a noastra e furioasa? Si de ce? Daca noi suntem doar buni, iar cel bun din noi nu se infurie niciodata, cine este cel care se infurie? De unde vine el, si cine l-a ascuns atat de needucat in interiorul nostru?

In final,  care e marele secret? Secretul este ca undeva, in acel loc independent de realitatea imediata si neplacuta in care ne aflam, independent de personajul care ne-a generat aceste sentimente, exista un mesaj foarte simplu. 

Fiecare dintre noi, contine toate personajele bune si toate personajele rele din lume. In noi sta ingropat intreg intunericul si in noi avem toata lumina. Gradul nostru de neeaceptare a intunericului din noi, este direct proportionala cu cantitatea de furie si numarul situatiilor care vin sa ne arate aceasta eroare in care ne aflam. Cu cat mai putin acceptam o latura intunecata care exista in noi, cu atat situatiile care sa ne aduca oameni ce au aceasta latura sunt mai dese, si revolta noastra este mai mare. Iar situatia, vine sa ne propuna sa il acceptam pe cel din fata noastra asa cum e. Sa acceptam astfel, exact acea portiune de intuneric care exista si in noi. Sa ne acceptam pe noi in intregime. Cu intuneric si lumina. Sa vindecam rezistentele.

In momentul in care am ales sa negam o latura a noastra, eram poate copii, poate adolescenti, poate tineri si am simtit ca altfel nu am fi acceptati. Ca daca nu suntem buni si frumosi, nu vom avea dreptul la iubirea celorlalti. Orice fiinta functioneaza cu iubire. Pe care si-o procura in functie de posibilitati. Daca un suflet e lipsit de iubire, va crede in final ca el nu merita sa fie iubit. Acel suflet va incerca orice metoda de a-i convinge pe ceillati, platind orice pret, oricat de mare ar fi, in schimbul unui gest de bunavointa, acceptare si iubire. Doar pentru a se putea hrani o secunda cu iluzia ca daca este doar bun, va primi mai multa dragoste. Acest mecanism de aparare, foarte util in momentul initial, devine o credinta, un principiu, o parere, pe care le vom apara de-a lungul vietii cu pretul a multor tone de revolta si furie. “A fi bun” este in mintea noastra “parola” care ne asigura iubirea celorlalti, deci merita sa luptam pentru a fi perceputi asa.

De fapt, in adevar, suntem toti egali. In noi exista intreg potentialul de rau si intreg potentialul de bine. Doar ca fiecare avem cate o alta lectie de invatat despre noi. Si atunci pentru noi, se manifesta acele portiuni pe care le avem de acceptat si de invatat. Noi despre noi. Toti avem aceeasi mostenire. Suntem intregi. Nu ne lipseste nimic. Suntem si buni si rai in aceeasi masura. Ceea ce suntem insa, este dat de ceea ce alegem sa fim, avand totul la dispozitie.

Particula sau unda?

Obisnuim sa ne blamam imperfectiunile. Si blamandu-le le oferim mai multa forta. 

Suntem atrasi de perfectiune si nu acceptam sa ni se spuna ca suntem mai putin decat perfecti. 

Uitam insa, ca la nivel cuantic, suntem si noi la randul nostru observator si observat. Ca unele dintre reactiile noastre sunt determinate de observatorii nostri. Si de ceea ce vad ei in noi. Ca uneori suntem material didactic pentru ceilalti. Iar reactiile noastre pe care nu le intelegem in totalitate, le sunt necesare pentru evolutie. 

De aceea, nimic din ce se intampla pe parcursul unei zile nu este personal. Nu trebuie luat personal. Atunci cand interpretam o situatie, un cuvant, un gest ca pe un atac personal la adresa noastra, pretindem practic ca lumea sa se opreasca la marginea unui cerc imaginar in centrul caruia suntem noi. Si nimic din ce e dincolo sa nu ne atinga. 

Dar noi suntem parte din tot. Si ne aflam in fiecare moment la intersectia multor valuri de energie. Multe dintre alegerile intre a fi unda sau particula, la un moment dat, sunt facute automat. Dar daca lasi ca undele sa interfereze cu tine, fara a simti nevoia de a opune rezistenta, amplitudinea va trece si se va stinge. 

O zi este un parau de munte. Involburat pe pantele abrupte. Calm pe zonele line. Lasa-l sa curga in raul mare al vietii. Aici nelinistea paraului se va stinge in forta si maretia raului ce are un drumul lui. Meandrele lui. Frumusetea lui. 

Intre a fi particula si a fi unda, important este doar sa fi.

Photo: Jason Padgett’s wave particle duality.