Rasaritul propriei constiinte

Ne trezim cu totii la un moment dat, ca suntem nemultumiti. De noi, de situatia noastra, de statutul nostru social, de banii, de jobul, de relatia sau pur si simplu de rezultatul unei intamplari, unei situatii sau a unei zile.

Vedem in jurul nostru imagini cu oameni impliniti, faimosi, dezinvolti, care arata bine, destepti, bogati, care reusesc lucruri, carora nu le dispare zambetul, care calatoresc in locuri exotice si automat, ni se strange un ghem in stomac. Automat, mintea noastra face comparatii si ne amplaseaza dintr-un loc al nostru in univers unde ne simteam bine, intr-un loc mai prost ‘cotat’ dintr-o realitate foarte reala. In acel moment in noi se naste un conflict, intre ceea ce suntem si intre ceea ce credem ca am vrea sa fim. Desi destinul niciunuia dintre noi nu poate fi comparat cu o imagine sau chiar cu drumul pe care o alta fiinta l-a parcurs.

In momentul in care ne detasam de aceste comparatii generatoare de conflicte interne prin simpla lor constientizare, le dezactivam. Simpla lor constientizare, acceptare si faptul ca le dam drumul, ne intoarce din exterior catre interior. Ne ridica la o alta frecventa, in care suntem in echilibru. Centrati. Unde nu exista comparatii sau conflicte interioare. In acel loc in care stim cine suntem noi. 

O frecventa mai inalta inseamna mai multa putere pentru noi. Momentul desprinderii de conflictele si rezistentele interne este ca un rasarit al constiintei. Din acel moment lumina si puterea cresc in noi exponential. Ne inunda pur si simplu si trec granita din interior catre exterior, manifestandu-se cu usurinta in viata de zi cu zi. Vom observa cu bucurie absenta conflictelor si a nemultumirilor. Vom observa congruenta si autenticitatea. Faptul ca puterea este in noi si nu in exteriorul nostru, ne va re-aduce asumarea si responsabilitatea fiecarui gand. Fiecarei fapte. Intr-o curgere fireasca. Pentru ca fiecare dintre noi suntem un mod unic si irepetabil prin care creatia se manifesta. 

Cea mai buna metoda de a slabi

Nu exista om care sa nu fi simtit vreodata nevoia de a tine o dieta. Unii pentru a se ingrasa, dar cei mai multi pentru a slabi. De cate ori, nu ti-a venit gandul cel bun cu ‘gata, de astazi mananc controlat; vreau sa slabesc zece kilograme si sa arat bine, sa ma simt bine’.

Zis si facut! Nu discutam acum greutatile si amanarile pana cand acest lucru chiar s-a intamplat. Pornim din momentul zero in care ne-am hotarat. Fie ca am apelat sau nu la un nutritionist, programul nostru de alimentatie a devenit ordonat, controlat si programat. Ne-am bucurat sincer la primele doua kilograme care s-au topit parca in prima saptamana, ne-am strambat la al treilea kilogram care parca nu vroia sa plece, am accelerat exercitiile fizice, am mai taiat din  portii si iata, cinci kilograme s-au dus. Deja in a treia, a patra saptamana, insa, rabdarea si increderea sunt puse la grea incercare si oboseala ‘ideii de limitare’ incepe sa isi faca loc in mintea si programul nostru alimentar. Dar, totusi, nu renuntam, si continuam. Doi pasi inainte, un pas inapoi, mai stam putin pe loc, apoi avansam din nou si iata dupa 3 sau patru luni, atingem fericiti pragul de minus 10 kilograme. 

Acesta este procesul pe care cu nutritionist sau nu, ni-l impunem mecanic, numarand cuminti caloriile. Fericiti cu realizarea noastra, ne medaliem si ne premiem, ne laudam si ne felicitam. Apoi revenim inapoi la viata noastra, nemaiavand grija strictetii si austeritatii alimentare, dar avand aceleasi lipsuri si nevoi emotionale. Avem grija sa nu exageram, pastram principiile si totul merge ok. Dupa inca trei luni, sase luni sau un an insa, viata isi reia cursul si ne trimite ba un stres, ba o suparare, ba o atingere a unei rani emotionale, ba un esec, ba o nemultumire, ba o cadere si fara sa observam, usor, usor, kilogramele vin si se aseaza la loc. Frustrarea este dubla, demersul nostru anterior devine inutil si stupid, ne rusinam, ne invinovatim si consideram ca cel mai bun lucru este sa ne autopedepsim organismul prin supunerea la o noua dieta, insotita de un intens si solicitatnt program de exercitii fizice si sala. Suntem mirati cand chiar si o simpla felie de paine sau o prajitura binemeritata, pe care ne-o permitem in weekend se aseaza si ea pe cantar, sub forma unui kilogram. Iar daca facem greseala de a pleca in concediu si de a scapa haturile planului nostru alimentar, abdomenul plat si muschii bine conturati se ascund imediat sub o pernita de grasime. 

De ce se intampla asta? De ce uitam, de cele mai multe ori, ca motivatia exclusiv mentala, vointa dusa in extrem si capacitatea de autocontrol exprimate gol, sunt ca vocea unui sef absurd care nu iti da resursele de care ai cu adevarat nevoie, dar iti cere si urla cu putere, iti impune sa faci, sa faci, sa muncesti, sa tragi de tine, sa alergi, sa mergi la sala, sa mananci putin, sa numeri caloriile, sa suferi, doar pentru ca el e sef si da ordine.

Exista si variante castigatoare, exceptii care au facut din disciplina un factor de evolutie, un mod de viata, un cadru pentru orice actiune si un proces pentru indeplinit obiective. Au observat reactiile, au notat etapele, au ignorat vaicarelile si au implinit nevoile emotionale cu satisfactii si realizari personale autentice, sublimand energia emotiilor negative si redirectionandu-le catre obiective concrete.

Ceea ce nu ne trece prin minte in primul caz, este tendinta organismului de a reveni invariabil la acelasi obicei, de a cauta placerea in alimentele interzise sau in masticatia continua, ce marunteste, distruge cu o agresiune mascata, reziduuri mentale, ganduri negative si emotii suprimate care nu au putut fi exprimate si eliberate. 

Cautarea si nevoia de a ne oferi placere prin mancare (zahar, fainoase, biscuiti, chestii crocante, prajite, sucuri si sosuri) este expresia nevoii de a fi iubit, de a fi apreciat, de a fi inteles. Este pansamentul cu care alungam frustrarea, nemultumirea, neimplinirea. Cu care mascam ceea ce credem cu adevarat despre noi, in adancul sufletului nostru. Durerea, rusinea, vinovatia, neputinta, ratarea. Obiceiul si placerea de a manca este expresia parerii noastre despre noi. Este chiar neincrederea noastra ca suntem fiinte divine, ca meritam, ca putem orice. Kilogramele in plus sunt direct proportionale cu stima noastra de sine. Cu nevoia noastra de a fi protejati, tinuti in brate, iubiti si apreciati. 'Forma fizica' exprima cu acuratete ‘forma noastra emotionala’. Un metabolism slabit, incapabil sa faca fata mancarii, este dovada neincrederii, a nemultumirii si a parasirii prezentului. 

Pe cand un personaj care stie cine este, ce vrea, care este multumit cu ce si cat are, cu ce stie, si cu ce poate sa faca, un personaj care isi cunoaste si isi detine in totalitatea puterea personala, nu are nevoie sa dea comenzi metabolismului. Metabolismul ii urmeaza puterea si se autoajusteaza astfel incat sa reflecte aceasta putere. Acest echilibru. Lumea noastra, gandurile noastre, capacitatae noastra de a ne bucura si de a fi fericiti, de a ne folosi de talentele, de a aspira mereu la evolutie, face ca metabolismul nostru sa fie nu doar perfect functional, puternic si impecabil, ci sa poata procesa cu exactitate exact ce are nevoie organismul. 

In momentul in care mancam pentru a savura, pentru a ne minuna de finetea si energia pe care o primim, pentru a sarbatori viata si a multumi naturii ca ne rasfata cu atatea culori, mirosuri si gusturi, amprenta noastra energetica si conexiunea noastra cu tot ce e in jur, e atat de puternica, incat frumusetea, echilibrul, armonia, devin miza gestului noastru de a manca, in locul kilogramelor fortate sa plece prin abtinere prelungita. In lipsa lui ‘trebuie’ inteligenta corpului nostru face aritmetica simpla a caloriilor si a necesarului de mancare. Mancatul compulsiv care ne acoperea golul emotional, va disparea ca nevoie, pentru ca vom fi ocupati sa fim bucurosi si fericiti. Sa fim.

Pe masura ce preocuparile lumii noastre interioare sunt legate de constientizare, de trairea frumusetii, de generarea de bucurie, de armonie, de prezenta, de recunostinta, pe masura ce noi devenim cea mai buna versiune a noastra, renuntam la credintele ascunse ca noi nu meritam iubire, corpul nostru ajutat de metabolism, va deveni cea mai buna versiune a lui. Pe masura ce crestem spiritual, pe masura ce ne dezvoltam, devine din ce in ce mai evident ca nu mai putem separa ceea ce suntem noi ca fiinte biologice de ceea ce suntem noi ca oameni. Cele doua sunt legate intre ele si se influenteaza reciproc. Sunt expresii diferite ale unui singur adevar. 

Acorda-ti timp, acorda-ti spatiu, fa-ti loc in programul tau pentru a avea grija de tine si de sufletul tau. Cunoaste-te, intelege-te, apreciaza-te, fii bland cu tot ce faci, ce esti si ti se intampla, iubeste-ti corpul, talentele, culoarea ochilor, corpul si bucura-te de fiecare clipa senina de bucurie si fericire. Multumeste pentru tot ce primesti si daruiesti. De cate ori esti tentat sa rosesti de rusine, sa te simti vinovat, sa te mustruluiesti, aminteste-ti ca tu si corpul tau sunteti gazda unei minuni, ca miza este fiinta si verbul a fi, ca modul in care se intampla lucrurile nu e atat de important pe cat de sacra este viata care locuieste in corpul tau. 

Cea mai buna metoda de a slabi este sa iti iei puterea personala inapoi. Sa o pretuiesti, sa o onorezi, sa o simti cu toata fiinta. Sa fii preocupat de bucurie si fericire si sa stii ca acestea se afla in mainile tale. Pretuieste si apreciaza viata pe care o reprezinti si corpul tau se va simti minunat. Va fi un templu sacru, demn sa adaposteasca aceasta scanteie de divinitate, care esti TU.

Photo: My reflection dirty mirror by Raaquel

Capcana judecatii

Campul constiintei colective este alimentat in permanenta cu trairi negative, cu frica, ura, nemultumire. Fiecare dintre noi traim zi de zi in mijlocul acestui camp. Uneori, atragem sau preluam elemente care nu le intelegem. Ne produc disconfort si ne irita. 

Primul impuls, by default, este sa reactionam judecandu-le. 

Le cream o identitate de “daunatoare”, “negative”, “rele”, “nedorite”, “inaceptabile”, valabila pentru noi. In acel moment, am pus piciorul in capcana si incepem sa alimentam cu judecatile noastre energia negativa colectiva.

De cate ori ne surprindem avand idei clare despre cat de “prost”, ‘cretin”, “stupid”, “agresiv”, “mizerabil”, “nesimtit” poate fi un subiect sau un personaj, e bine sa ne oprim si sa ne resetam gandurile. Sa acceptam doar sa le observam si sa le alimentam cu increderea noastra ca in fiecare dintre ele este acel “bun”, "frumos’, "destept”, “competent”, “politicos”, “deschis-la-minte”, “constiincios”. 

Astfel, dezactivam vartejul de negativitate pe care ni-l propusese colectivul, schimbam polaritatea si il investim cu asteptarile noastre. Acestea reprezinta comanda noastra pozitiva catre univers. Poate rezultatul nu va fi vizibil instantaneu. Exista inertie in orice schimbare. Dar, refuzand capcana de a judeca, propusa de mintea noastra, ne pastram in starea in care alegem cum sa fie energia din jurul nostru, in loc sa o preluam pe cea care ni se ofera. Altfel, ne lasam cuceriti si stapaniti de intuneric. Iar singura regula acolo e "a cui frica este mai mare”.

Sa ne amintim de fiecare data ca frica se trateaza cu iubire, ura cu compasiune si nemultumirea cu recunostinta. Sa ne amintim ca in acel  moment al “judecatii”, avem in maini alegerea. 

Cu ce trairi vrei sa contribui astazi la constiinta colectiva? Nu cumva astazi “platesti” judecatile carora le-ai dat putere ieri? Judecata, ura si frica nu pot crea armonie. Nu mai “lucra" pentru ele. Nu le mai folosi impotriva ta. Nu te poate obliga nimeni sa judeci. Si in asta consta puterea ta. Apara-ti puterea. Si dreptul de a alege. 

Photo: Alchemie by Julio Le Parc

Ia-ti puterea inapoi

Intotdeauna raman foarte multe de facut pentru viata ta. Mult de dezvoltat, mult de invatat, mult de aplicat. Niciodata insa nu ne propunem insa "mult de relaxat". Parca intotdeauna inainte de asta, mai e ceva de facut, ceva de pregatit, ceva de pus la punct, ceva de realizat. 

Si totusi, tensiunea si presiunea care face parte din cotidian, trebuie eliminata. Eliberata. E nevoie de relaxare pentru ca nivelul urmator  sa poata fi accesat. 

Daca ne uitam in urma noastra, ne dam seama cat de mult am inaintat in zece ani, in cinci ani, intr-un an. Cate emotii vechi am scos la suprafata si cu cat de multa intelegere le-am inlocuit? Cate schimbari am facut. 

Cat de frica ne-a fost. Si cate satisfactii ne-au adus aceste schimbari. 

De ce oare, ne este atat de greu sa ne adaptam la sentimente ca fericirea si implinirea? De ce ne vine usor sa rezistam in fata fericirii?

Daca inchidem ochii pentru o clipa si ascultam vocea care ne vorbeste, vom vedea ca cea care ne spune ca nu meritam emotii atat de frumoase, ca acestea nu dureaza, si mai mult, ca ne fac rau, este vinovatia. 

Dar, sa nu uitam ca o emotie, oricare ar fi ea, chiar asa se manifesta. Apare spontan, pe termen scurt, curgand prin noi tot timpul si adaptandu-si culorile dupa ce simtim in situatiile prin care trecem. Emotiile ne dau informatii despre noi in fiecare moment. Si ele se schimba instant si continuu. Acest proces este foarte firesc si natural. Vinovatia insa, vrea sa il opreasca.

Vinovatia vine de obicei din trecut. Va amintiti probabil, cand vi s-a spus, sau ati fost facuti sa credeti ca ati incalcat regulile. In ciuda a ce se crede, regulile nu sunt facute a fi incalcate, regulile sunt facute pentru a controla. Uneori in favoarea noastra, alteori in devafoarea noastra. De-a lungul timpului, toti am incalcat la un moment dat niste reguli. Si ce ni s-a spus atunci? "Esti de vina" si "meriti sa fi pedepsit".

Fiecare incalcare, pune in miscare cele doua instrumente de control: vinovatia si autoblamarea. 

Mecanismul a fost creat in trecut si actioneaza de unul singur, pana cand va fi constientizat si dezactivat. Iar mare parte din tensiunea si presiunea pe care o simtim zi de zi, se bazeaza pe acesti doi gardieni fiorosi. 

E timpul sa faci un pas in lateral si sa ocupi pozitia de observator. Observa cum in jurul tau, lumea este intr-o competitie continua. O cursa nebuna, nebuna, in care fiecare lupta pentru ceva, alearga catre ceva.

Opreste-te si intreaba-te care e rolul tau in aceasta cursa? Ce vrei tu cu adevarat? Contempla in liniste care iti sunt optiunile. Daca simti furie si agresiune, acestea sunt rezultatul fricii atat de esec, cat si de succes. Ele vin sa protejeze confortul tau psihic. Ia la cunostinta de prezenta lor si continua. Recastiga-ti increderea. 

Aminteste-ti ca puterea ta sta in lucrurile care nu se vad. Sta in cantecul pe care il fredonezi din inima, sta in gandurile care iti trec prin minte, sta in imaginile in care iti visezi viata. Aminteste-ti ca tu ai pus acel cantec in inima ta, gandurile in capul tau si imaginile in visul tau. Aminteste-ti ca de acolo vine puterea ta si motivatia ta. Din lucrurile care iti fac placere, care iti produc bucurie si pe care le visezi. Acolo este generatorul tau de putere. Intoarce-te in acel loc, de cate ori vinovatia iti bate la usa. 

Ia-ti puterea inapoi. E dreptul tau din nastere. La fel cum fericirea si implinirea sunt atat dreptul cat si raspunderea ta. 

Disperarea, un alt fel de drog

Multi dintre noi asteapta pana in ultimul moment, inainte de a constientiza nevoia reala, care sta la baza a ceea ce isi doresc. De aceea, a avea nevoie de ceva, e asociat in general, cu a fi disperat. Asteptam pana in ultimul moment, pana cand nevoia devine urgenta, iar noi disperati sa obtinem un anume rezultat. Asteptam pana in ultimul moment, astfel incat disperarea sa fie cea care ne activeaza vointa, disciplina si puterea de a actiona. De aici, din acest gen de experiente s-a nascut ideea, pe care toti o cunoastem atat de bine, ca majoritatea oamenilor dau ce e mai bun in ei, sub presiune si ca in conditii normale, le lipseste capacitatea de a obtine aceleasi performante. Poate tocmai de aceea, multe lucruri se intampla in "al doisprezecelea ceas", sau in "ultimul moment", inainte de a fi prea tarziu, pentru ca atunci, constientizarea nevoii este maxima si ea devine cea mai importanta. Asta ne mobilizeaza toate resursele si ne organizeaza vointa si capacitatile intr-un tur de forta. Nu de putine ori, avem senzatia ca in acele momente avem puteri, mult peste puterile noastre.

Disperarea este adrenalina unei nevoi. Iar noi devenim cu usurinta dependenti de adrenalina. Folosim disperarea ca pe un drog, care sa ne transforme in eroi. Traim in momentele de disperare, vieti intregi concentrate uneori, in cateva secunde.

Pe de o parte, disperarea genereaza motivatie imensa si vointa puternica de a obtine un rezultat, mai ales sub presiunea timpului. Pe de alta parte, in acele momente de disperare, suntem predispusi sa ne atasam foarte tare de un anume rezultat. Sa nu mai putem accepta orice rezultat. Pentru ca nu mai avem timp de alte variante. In acel moment, practic, putem bloca obtinerea rezultatului, ingustand puterea de manifestare la un singur rezultat si atasandu-i frica de a nu-l obtine. 

Aceta este momentul in care schimbam combustibilul care sta la baza motivatiei noastre din nevoie, in frica. Dam increderea in forta noastra si a universului, pe frica.

Disperarea are si ea gradele ei. O disperare moderata, e constructiva si ne asigura un surplus de cai putere, pentru a ne implini nevoia. O disperare extrema, intensa, este un factor motivator extraordinar, dar contine si un factor de risc pe masura. O disperare extrema ne forteaza sa actionam , fara sa mai tinem cont de precautie. E ca si cum am goni cu 300 de km la ora. La viteza asta, orice greseala poate fi fatala.

Disperarea fie ea moderata sau foarte puternica, este in sine o stare mentala extrema, pe care ar trebui sa o evitam. Si totusi, ea actioneaza ca un drog. Pentru ca are forta de a ne mobiliza. Ca orice extrema, ne solicita si ne uzeaza resursele fizice si mentale. De aceea, ar trebui sa "ne lasam" de drogul disperarii, si sa invatam sa cream suficienta motivatie de a ajunge la rezultatul dorit. Sa constientizam scopul si semnificatia nevoii noastre, inainte sa ajunga in zona de disperare. 

De exemplu, in conditii normale, nu suntem disperati dupa oxigen. Si totusi, nu exista o nevoie mai mare de oxigen pentru a exista. Putem invata deci, sa ne dorim cu putere, ceea ce avem cu adevarat nevoie, constienti de nevoia noastra, dar fara disperare. 

Avem nevoie sa invatam sa facem diferenta intre o simpla dorinta, un capriciu si ceea ce ne dorim cu adevarat. Ceea ce vrem sa creeam trebuie sa aiba la baza o nevoie reala. Pentru a avea o nevoie reala care sa genereze si motivatie, nevoia trebuie sa serveasca unui scop, unui ideal, unui obiectiv care are importanta majora pentru noi. Fara un scop, nu vom putea mentine un efort intensiv de care e nevoie pentru a crea ceva in mod constient. 

A-ti dori ceva, doar asa, de dragul de a-l avea, nu are nici un sens. Poate fi un semn ca acea dorinta incearca sa suplineasca o lipsa reala de "ceva". In schimb, atunci cand chiar ai nevoie de ceva (similar cu oxigenul) se activeaza in tine forta de a creea si vointa. Acestea semnaleaza universului ca exista o nevoie, un spatiu care trebuie umplut. Cu cat mai inalt este scopul, cu atat mai mare este puterea vointei de a creea ceea ce ai nevoie. Si unde exista vointa, intotdeauna se va gasi o cale.

Puterea jocului

Nu stiu cati dintre voi ati trait anii copilariei in vremea generatiei “cu cheia la gat”, dar eu imi amintesc cu multa bucurie de copilaria mea “din fata blocului”, la Tarnaveni, in oraselul meu natal din judetul Mures. Locuiam intr-un bloc cu patru etaje si fiecare familie avea cel putin doi copii. Asta a creat sansa de a avea fi parte dintr-o comunitate foarte puternica si bine sudata, de vreo treizeci de copii cu varste la un an-doi, maxim trei diferenta.

Amintirile cele mai puternice din acea perioada sunt legate, evident, de jocurile pe care le jucam non-stop. In fiecare zi, de la rasaritul soarelui si pana la apus, neobositi, ne jucam.

De la “tara-tara-vrem-ostasi, elastic, sarituri cu coarda, lapte-acru, de-a v-ati ascunselea, pac-pac, 9 pietre, sotron, de-a alimentara (unde frunzele din gardul viu erau bancnote de 100 lei, iar cele din salcam erau monedele), colectia de poze de la guma Turbo – in care fiecare poza avea o valoare de troc foarte bine stabilita, septica, 21, flori-fete-si-baieti-muzica-si -cantareti, fazan, nu-te-supara-frate, fotbal-de-masa-cu-nasturi, pana la clasorul cu care faceam schimb de timbre, robotii din pachetele de tigari, prastii cu elasticul de la chiloti si arbaletele sofisticate, risca, leapsa si prinsea.

Iar cand jocurile se terminau, inventam alte jocuri: de exemplu de-a indienii unde frunzele de salcie deveneau pe rand “fuste de indian” sau “coroane de pene”, mima care se muta de sub arsita soarelui direct sub lumina lampii din fata blocului, “stiati ca?”, campionatul de bancuri, urmarirea prin tot cartierul, avand la dispozitie numai niste sageti trasate cu creta pe asfalt, pe casa scarilor, pe usile oamenilor, pe copaci, pe garaje, pe pereti, pe barele de batut covoare; cazematele din zapada unde se dadeau batalii decisive intre tabere cu catapulte avand evident ghiulele si gloante de zapada, patinaj artistic pe paraul inghetat de la marginea cartierului, scaldatul in ”Tarnava mica”(raul care strabate orasul) unde se continuau jocurile din fata blocului, cenaclul “flacara” si cantecele care continuau pana noaptea tarziu, constructia tip lego din caramizile hexagonale goale pe interior, ramase de la constructia garajelor, si multe, multe altele. Era vremea cand la cofetarie gaseai trei feluri de bomboane: mentolate, cu cacao si de fructe, cateva prajituri clasice: indiana cu frisca, amandine, dobos, albinita, savarina si ecler, inghetata la cornet(fisti-cacao-vani) si limonada.

Imi amintesc cu drag de acea perioada din perspectiva jocului.

Jocul era ratiunea noastra de a fi, era un mod foarte practic, si neimpus de nimeni, de educatie si invatare, modul de a ne exersa inteligenta fizica, emotionala si mentala. Era contextul in care entuziasmul  si implicarea totala in joc, alimenta creativitatea si prietenia.

Am invatat ce inseamna mini-comunitatile intrucat grupurile se formau dupa afinitati legate de jocuri.

Am invatat primele notiuni de democratie(chiar daca eram in comunism) pentru ca toata lumea vota ce joc vom juca.

Am invatat cum se negociaza incercand sa obtinem cea mai buna valoare pe timbrul nostru nestampilat din Nicaragua sau pe nu stiu ce colita rara.

Am invata ce e o echipa pentru ca mai toate jocurile presupuneau doua  sau mai multe echipe.

Am invatat ce e competitia, pentru ca nu admiteam decat victoria si pentru asta puneam la bataie totul, uneori mult peste limita fizica a organismului.

Am invatat ce e o dezbatere intrucat fiecare idee era indelung argumentata pro-si-contra.

Am invatat cum e sa imparti ce ai, cu ceilalti (daca aveam prajituri acasa, le imparteam cu totii, daca aveam nuci sau mere, la fel); painea cu untura si ceapa rosie o imparteam cu cine simtea ca-I este foame si venea sa ceara “o musca’”.  

Am invatat sa ne cerem iertare atunci cand greseam si sa iertam daca in febra jocului vreun “adversar” ne-a lovit sau am cazut imbranciti.

Am invatat ce inseamna prietenia si ne-am facut frati si surori de cruce.

Am invatat cum se lanseaza un zvon si cum se dezamorseaza un conflict.

Am invatat sa trisam si sa ne fie rusine cand suntem prinsi.

Am invatat sa ne iubim si sa ne acceptam asa cum suntem.

Toate acestea le-am invatat prin joc. Jocul era lumea neingradita de reguli a imaginatiei. Jocul era locul unde fetele erau imbujorate si ochii scanteietori. Unde focusul, concentrarea si prezenta mentala si emotionala erau la maxim.

Timpul statea pe loc, si orele treceau pe langa jocul nostru fara sa ne atinga. Toti eram egali in joc. Si fiecare avea dreptul la aceeasi cantitate de bucurie.

Acum, jocul asa cum l-am cunoscut eu in copilarie, nu mai e prezent in viata noastra a adultilor, si din pacate, de multe ori nici a copiilor. Am reintalnit insa jocul, in stare pura, nealterata deloc, cu ocazia unui curs de formator la care am participat zilele trecute si in timpul caruia am avut o revelatie.

In cadrul jocurilor din cadrul cursului, toate, dar absolut toate persoanele din grup, cu varste intre 23 si 50 de ani, au trimis copilul din ei la joaca. Neconditionat, total, fara retinere si fara teama. M-am uitat cu incantare la fetele tovarasilor mei de joaca si i-am recunoscut pe prietenii mei de la bloc.

Invariabil: zambetul  larg care abia isi gasea loc pe fata imbujorata, ochii luminosi si pasionati, tensiunea si concentrarea, rasul  cristalinsi bucuria fara margini, relaxarea si fericirea care se transmitea prin toti porii. In starea de copil traita de fiecare si de toti deopotriva, camera a explodat de frumusete, de creativitate, de pasiune si de viata. Am descoperit in acel moment, ca pentru adulti, jocul e o resursa imensa, neexplorata.

Ce este pana la urma si de ce e jocul atat de valoros ca modalitate de dezvoltare personala?

1. Jocul e un mod de a ne redescoperi si de a sari din granitele mastilor cu care ne-am blindat.
2. Jocul este un punct in care te poti intoarce oricand, atunci cand uiti cine esti si ai nevoie de tine.
3. Jocul este un spatiu protejat  in care nu exista imposibil, doar imaginatie si vointa.
4. Jocul este mecanismul care iti mobilizeaza energia, entuziasmul si pofta de viata chiar daca tu crezi ca le-ai pierdut.
5. Jocul suspenda timpul, teama, resemnarea si tristetea.
6. Jocul este locul unde eul se dizolva in grup si se redefineste prin interactiune si implicare totala.
7. Jocul este cel care il accepta doar pe copilul din tine si e capabil sa il acceseze de fiecare data in puritatea lui originala.

Asa ca va recomand cu multa caldura sa va folositi de puterea jocului ori de cate ori aveti ocazia si ori de cate ori aveti nevoie sa va energizati, sa va regasiti starea de copil, sa creati, sa va relaxati, sa luati o decizie importanta, sa va redefiniti identitatea, sa fiti voi insiva, cand vreti sa mergeti pe un drum nou sau cand nu stiti in ce directie sa o luati. Intrebati copilul din voi. El stie raspunsul. Intotdeauna. Si lasati-l sa se joace mai mult.

Tu cand te-ai jucat ultima oara?