Linistea

Unul din locurile-lucrurile-momentele de care vrem sa scapam cel mai adesea sunt acelea umplute cu liniste. 

Interesant este ca desi nu poate fi atinsa sau redata cu usurinta, nu exista om care sa nu stie sa isi reprezinte linistea. Nu exista om care sa nu aiba nevoie si sa isi doreasca la un moemnt dat macar, un strop de liniste. 

Porneste-ti gandul, cuvantul, fapta, ziua, dorinta, actiunea din linistea mintii. Lasa potentialul sa existe intreg, bogat, potent si nedefinit sa iti arate in oglinda nemiscarii drumul tau, calea ta, experienta sufletului si nu a ranilor tale. Linistea e absenta distorsiunilor. Lipsa miscarii, agitatiei, zgomotelor.

Este prezenta ta in interiorul trupului tau, in acel loc care creeaza timpul.  Si nu goana alunecoasa pe foita subtire a  unei secunde ce tocmai a trecut sau e atat de fragila incat vrea sa stea intr-un ghem de secunde-viitor pe care il putem muta tot timpul mai incolo.

Porneste-ti intentia, planul, ziua, de aici, din linistea care se va retrage bucuroasa  pentru creatia ta imbracata intr-o emotie, intr-un sentiment, intr-o experienta.  Intoarce-te aici in spatiul linistii ori de cate ori simti ca ratacesti in indoiala, stres, confuzie. Lasa linistea sa te ghideze inapoi catre sufletul tau. Catre drumul tau. Catre alegerea ta. Catre creatia ta. 

Observa diferenta.

Music: Silence, Beethoven 

Photo: Silence, Claire Droppert

Joaca

Suntem copiii fiintei noastre 

pana in momentul in care, 

in joaca dintre “eu" si “ei”, 

invatam sa ne il descoperim 

pe eu in noi. 

Dupa ce l-am invatat pe eu, 

joaca se transforma in creatie. 

Creez din plinul fiintei, 

pentru noi. 

Acceseaza-ti depozitul de energie

Fiecare dintre noi, este trezorierul sacru al unui imense cantitati de energie, depozitata secol dupa secol, generatie cu generatie, an dupa an, zi de zi, clipa de clipa. Fiecare dintre noi are in buzunarul inimii, cheia pentru a  descatusa, a modela, a imblanzi, a stapani, a sublima, a doza, a elibera aceasta imensa energie sub amprenta, reteta, viziunea, fapta si simtirea proprie.

De multe ori, insa, aceasta energie uriasa, este atat de bine ingropata sub generatii de credinte, judecati, frici, ganduri negre, incat, nici noi nu o mai putem vedea si simti. Uneori, uitam complet de menirea noastra sacra, aceea de a crea ceva cu aceasta energie, de a o pune in slujba unei idei, viziuni sau fapte. Ne intrebam rataciti, de ce avem la dispozitie atatea instrumente? Ce sa facem cu ele? Si de ce putem sa facem anumite lucruri, in anumite contexte, alaturi de anumiti oameni si alteori, nu? La ce ne folosesc milioanele de impresii, ganduri si idei, care vin, fac zgomot si pleaca? La ce foloseste durerea? 

Uneori, o singura fapta, poate sa sparga toate scuturile si toate lacatele cu care am innabusit aceasta imensa putere a noastra si poate sa elibereze o forta care ne sperie si pe noi.

Dar, de multe ori, ni se intampla sa ne deplasam prin viata crezandu-ne niste invelisuri fara prea mult sens. Si pentru ca totusi acest nucleu de energie comunica direct cu universul, fiind parte din el, cu sau fara sa constientizam asta, lasam pe altii sa se foloseasca de energia noastra, ca sa creeze ei insisi. Bine sau rau. 

E ca si cum am avea un camp imens, din cel mai bun si roditor pamant. Iar noi, orbiti cumva, nu stim ce sa facem cu el. Il lasam prada buruienilor, pana cand acestea iau totul in stapanire. Ajungem intr-un punct in care ne-ar lua nu o viata, ci multe vieti, doar sa destelenim pamantul si sa-l aducem la curatenia cu care l-am primit. Nefolosindu-l, il devalorizam. Pentru ca buruienile nu produc nimic. Decat griji, boli, necaz, suferinta, disperare. Mai mult de atat, buruienile extrag si consuma substanta hranitoare a pamantului, si il seaca de energie.

In cel mai bun caz, cineva, care vede potentialul din noi, ne propune sa-i dam energia noastra in arenda. O foloseste el si ne plateste zeciuiala. Dar suntem oare impliniti ca oameni? Atat de minunati, stand pe o comoara, tarandu-ne insa de pe o zi pe alta, lasand cuiva din afara noastra sa ne foloseasca si sa ne consume puterea?

Sau, poate, stim cumva de energia noastra, dar nu stim cum sa o folosim. Si singura solutie pe care o gasim este sa o folosim pentru a face rau, pentru a lovi si a rani alti oameni. Pentru a distruge. Sau pentru a ne autodistruge. Ranile noastre sunt atat de dureroase, incat avem nevoie sa le acoperim cu ranile altora. Suntem atat de incapsulati in incapacitatea noastra de a iubi, de a ne bucura si de a crea, incat traim din suferinta altora si durerea noastra. Traim trairile altora, pentru a fugi de durerea noastra.

Aminteste-ti insa, acel moment din viata ta, copil, adolescent sau adult, in care fara sa te gandesti prea mult, ai creat, ai ajutat, ai construit din nimic altceva, in afara cenusei caderilor tale. O casa, o gradina, un templu, o fapta buna,  o realizare, o bucurie a ta sau a altora, atat de mare, incat chiar si tu te-ai mirat, cata forta, cata determinare, cata energie ai putut sa mobilizezi, fara sa simti greutate. Ramai putin acolo in acel moment. Lasa-te impregnat cu acea traire. Simte calitatea acelei energii fara margini. Umple golul din prezent cu acea energie. Da-ti voie sa stii ca acel moment venise sa iti spuna ca ai gasit cheia. Venise sa iti arate pe o ferestruica, o mostra mica din tot ceea ce poti si esti menit sa fii. Energie creatoare, vindecatoare, modelata cu amprenta fiintei tale. 

Cel mai important rol al nostru

Cand suntem prinsi in "meandrele concretului", avand situatii critice bine definite, urgent de rezolvat si probleme foarte reale, instinctul nostru de supravietuire preia controlul si tindem sa uitam ca dincolo de micile, marile, multele probleme din jurul nostru, suntem fiinte multidimensionale, ale caror principal dar si menire este acela de a crea. 

Facem parte din sursa creativa a universului. Cream in fiecare secunda. Cream planuri, actiuni, fapte, rezolvari. Creatia are o multitudine de fatete. Suntem creatori de idei, de viata, de concepte, de cladiri, de planuri magistrale. Creatia are posibilitati infinite de manifestare. De cele mai multe ori, nici macar nu suntem constienti de creatiile noastre.

Momentele in care devenim constienti, sunt momentele in care primim recunoastere, apreciere, momentele in care creatia noastra isi gaseste sensul si se intoarce sub forma de energie la noi. Cand inima ni se umple de acel amestec magic de implinire, euforie si fericire. Devenim constienti de rolul nostru de creatori, cand ne simtim sufletul enorm. Cand simtim gustul infinitului. Iar momentele acestea de bine total, sunt coplesitoare. Micul nostru corp, nu e pregatit sa primeasca atat de mult. Simtim ca ceea ce simtim nu prea incape in micul nostru lacas corporal. Celulele noastre sunt mai bine antrenate pentru situatii critice, de lipsa, decat pentru sublim. Si chiar cand gustam din acest sentiment infinit, nu suntem foarte constienti de marimea, de forta, de preaplinul puterii noastre de creator. Daca tot ce putem ar trebui sa intre in corpul nostru, acesta ar exploda. Caci e prea mic pentru ceea ce putem fi.

Poate de aceea, pentru a fi protejati, fericirea vine in portii mici. Poate corpul nostru nu este prevazut sa faca fata iubirii, implinirii, puterii infinite. In existenta noastra pamanteana, corpul nostru contine doar o particica de divin. Primim la nastere o identitate corporala care este unicat. Si asta ne induce apoi in eroare. Ani la rand ne dorim sa fim diferiti, unici, speciali. Cand de fapt, fiecare particica divina, din fiecare om de pe pamant, vine din aceeasi sursa. 

Si fiecare particica este legata in permanenta cu intregul din care a venit. Dimensiunea pamanteana, e doar una dintre dimensiuni.  Dar puterea noastra de a crea, vine din posibilitatile infinite pe care le avem in fata noastra la fiecare alegere. Noi putem da mai departe divinul. Putem crea viata. Putem naste sentimente in altcineva. Putem sadi seminte ce vor creste in noi sau in altii. Putem crea idei, comunitati, orase. Creatiile noastre transcend minusculul nostru corp, dimensiunea temporala a unei vieti pamantene si nevoile lui instinctuale. Creatiile noastre traiesc secole, contin si transmit mesaje universale. Ca e vorba de copii si nepotii nostri, de catedrale marete ce infrunta timpul, de opere de arta ce nasc fiori de sute si mii de ani in orice om, de muzica atemporala, de poduri ce leaga continente, de tehnologii suprinzatoare, de navete ce cuceresc spatiul cosmic, creatiile noastre fac parte din acelasi mult mai mult decat un simplu corp tridimensional. 

Ne e usor sa credem in separare, pentru ca ne e greu sa ne imaginam infinitul. Impartind-o in piese mici, trasee lineare, putem sa creionam divinitatea din bucati de mozaic. Reusim sa ni-l inchipuim pe Dumnezeu ca Om, pentru ca mintea noastra nu il poate cuprinde altfel.

De cate ori insa, trecem de bariera lineara a mintii, putem gusta infinitul. Putem sa il simtim cum se revarsa in inima noastra. Cum umple fiecare celula cu energie. Cum lacrimi de fericire pot tasni din preaplin. Din prea mult. Putem sa simtim implinirea adevaratului nostru rol. Acela de creator. 

 Photo:  Private Cloud Collection © Ibolya Beres

Creeaza schimbarea

Noi, oamenii, suntem artisti in a ne mentine ocupati. Avem modalitati infinite de a ne folosi timpul, energia si focusul. Realitatea noastra, e planul fizic. Aici ne miscam noi. Densitatea materiei ne confera senzatia de realitate, unica si cea mai importanta, care ne solicita atentia, actiunile si timpul.

In aceasta realitate fizica, materiala, unde totul are o forma si o greutate, ne straduim sa facem modificari. Sa o schimbam. Unii in ceea ce cred ca e bine, altii in ceea ce au uitat ca e rau. 

Ceea ce uitam, este ca realitatea noastra exterioara, este o suma de "trecuturi". O suma de foste "prezenturi" in care am gandit, am simtit, am creat ceea ce se vede astazi. Tot ce vedem in realitatea fizica, a fost odata o idee, un gand, un plan, care a obtinut "finantare" cu mult focus si vointa si a avut sansa de a se transforma in realitate. 

In acest cimitir de trecuturi, care e realitatea noastra, incercam sa facem schimbari. Pentru a face o schimbare in planul fizic, material, e nevoie intotdeauna de actiunea unei forte. Ca sa distrugi o piatra, ai nevoie de forta unui brat, care sa manuiasca un tarnacop. Toata energia corpului este directionata pentru a coordona forta si a schimba starea pietrei. Pentru a transforma o piatra in sculptura, e nevoie de aceeasi forta fizica, directionata in alt mod, asupra pietrei. Piatra, care reprezinta aici planul material, se supune, in ambele cazuri, vointei omului.

In acelasi mod, zi de zi, incercam sa schimbam planul fizic, sau altii incearca sa il schimbe pe al nostru. Din planul fizic fac parte, realitatile celorlalti oameni, parerile lor, atitudinile lor, ideile lor. Pentru orice schimbare in plan material e nevoie de forta. De aici, apar, familiarele stari de rezistenta, de opozitie, cand cineva incearca sa ne convinga de ceva, sa ne schimbe o parere, sau orice element din realitatea noastra din acel moment. Sau apare oboseala, iritarea, nerabdarea, senzatia ca ceilalti nu inteleg, atunci cand noi vrem sa schimbam realitatea celorlalti. Si vrem un ritm rapid.

Ceea ce esuam cu succes sa intelegem, de multe ori, este ca planul fizic apartine trecutului. El este ceva manifestat deja, ca rezultanta a unor idei, trairi, crezuri care au avut loc candva, in trecut. Daca vrem sa modificam realitatea, va trebui sa cream aceasta schimbare, in mod constient si sa o proiectam in viitor. Chiar daca timpul pana la manifestare, se reduce in fiecare zi. Chiar daca uneori, avem senzatia ca schimbarea s-a produs instantaneu. E cazul sincronicitatilor, cand elementul timp, e eliminat. 

In concluzie, pentru a creea ceva, pentru a aduce o idee la manifestare, pentru a schimba ceva in realitatea ta si a celor din jur, fara a folosi forta, e nevoie de secventa timpului si de actionarea dintr-un planul superior celui material. 

Vrei sa schimbi ceva? Te ridici din planul realitatii imediate si te duci in planul creatiei. Procesul este intentie-focus-idee-focus-plan-focus-actiune-focus-rezultat, cu singura mentiune ca in tot acest proces, tu esti responsabilul si nici o actiune/reactiune a celor din jur nu te poate demotiva. Crezul si determinarea ta sunt combustibilul. Din momentul in care opresti implicarea si increderea personala, e ca si cum masina ta ar ramane fara combustibil. Mai merge cativa metri si se impotmoleste. 

Si mai e ceva, la care ar fi bine sa fi atent. In momentul in care pornesti, daca creatia ta e relevanta si are un loc in univers, vei primi semnale ca drumul e liber. Procesul devine fluid ca armonia unei melodii. In caz contrar, procesul va parea sacadat si intrerupt. 

Nu incerca sa impui o schimbare. Creeaza schimbarea pe care ceilalti sa si-o doreasca!