Impresii de calatorie. Povestea unui copac.

“Copacii sunt efortul nesfârșit al Pământului de a vorbi cu cerul.” - Tagore

Imi place viteza, dar nu ca betie de adrenalina, nu sub forma de tensiune, care sa iti injecteze cu energie toate celulele, dupa care sa te lase epuizat. 

Imi place viteza ca experienta a curgerii, a fluxului, a armoniei miscarii. Ca plutire. Exista o constanta a placerii vitezei, fie ea la volanul unei masini, fie pe placa de snowboard, alunecand usor pe puful de zapada. 

Imi place viteza ca o completare a simturilor, ca una dintre dimensiunile bucuriei drumului. De exemplu, unul din factorii care imi produce bucurie de fiecare data, este atunci cand reusesc sa ating viteza, fara sa folosesc frana. Cand reusesc sa incetinesc, sa ocolesc, sa depasesc, fara sa am nevoie de frana, urmata de acceleratie. Mi se pare atunci, ca reusesc sa ma inscriu cumva in fluxul natural al drumului. Simt ca sunt acordata cu ritmul si forma drumului. Ca totul e lin, natural si firesc, iar eu fac parte din acel intreg. Totul e curgere, iar miscarea mea face parte chiar din calatoria copacilor. Mi se pare uneori, in mijlocul vitezei, ca eu sunt cea care sta pe loc, in timp ce copacii si casele calatoresc catre trecut.

Calatoria ca metafora, este la scara mica sau mare, aceeasi. De fapt, toate lucrurile pe care noi le facem pe parcursul unei zile, la scara mica, intalnirile, drumurile, starile, sunt un fel de microunivers aflat in legatura subtila cu universul mai mare. Universul mic, care este viata noastra, perspectiva, imaginea de ansamblu, legata cu acelasi fir inseparabil al divinitatii, de marele univers.

Imi place sa conduc, sa ma bucur de soarele care ma incarca cu energie atunci cand e senin. Imi place aburul diminetii, atunci cand se ridica din asfalt, sub rotile vitezei, pentru ca e aroma energiei unei noi zile ce abia se coace sub crusta pamantului. Imi plac casele de pe marginea drumului, adapostind vietile atator oameni si decorand atat de frumos drumul meu. Ma gandesc uneori, ca pentru o secunda, acea secunda care trece prin fata casei lor, fac parte si eu din universul lor. Undeva intr-o arhiva a universului, se consemneaza si trecerea mea, poate doar ca o bataie de aripi. Si totusi, poate ca ea conteaza. Caci ceea ce observi, modifici. Cu ceea ce oferi sub forma atentiei tale, transformi. Si poate gandul meu bun catre ei, atat de mic cat bataia de aripi a unui fluture, le-a poate transforma acea secunda intr-un gand bun ce a poposit in inima lor fara ca ei sa stie de unde.

Ceea ce observi integrezi si atingi. Influentezi. Si atunci ma gandesc uneori ca si copacii au rostul lor de a sta intr-un singur loc toata viata. Pentru ca in felul asta, ei dau totul trecatorilor: frumusetea celor care ii privesc, racoarea celor care se odihnesc sub umbra lor, hrana celor care le culeg fructele. Dau oricui si tuturor, fara sa stea sa aleaga. Copacii dau toata atentia integral si  nediferentiat celor care vin catre ei. Ne daruiesc liniste, ne dau repere, ne daruiesc oxigen, ne daruiesc hrana. Ne dau viata, caci toti traim in universul acesta prin respiratie. Ne contopim cu el si schimbam impresii ne armonizam si ne echilibram prin oxigenul pe care il respiram.

Admir copacii, ii venerez si ii respect. Si imi doresc ca peste tot unde merg sa imi fac cate un prieten-copac. La care sa ma intorc candva, poate, sa ii povestesc sau sa imi povesteasca ce s-a mai intamplat in univers de cand nu ne-am vazut. Copacii sunt niste minunati martori participanti la vietile noastre, care inregistreaza in inelele lor, intreaga istorie energetica a unei comunitati, a unui loc.

Nu as sti cum sa il marchez decat printr-o imbratisare, nu as sti cum sa ii multumesc decat prin umezeala ochilor, nu as sti cum sa preiau frumusetea si implacabilitatea lor decat cu zambetul din inima. De multe ori m-am gandit daca eu as putea sa fiu un copac. Si mi s-a parut uneori ca ei sunt condamnati la nemiscare. Dar ei sunt lectia noastra de daruire. De iubire neconditionata.  Ei nu vor sa fuga, sa scape, sa evadeze. Doar vor sa daruiasca. Doar vor sa fie. Doar vor sa devina. Sa isi traiasca frunzele in fiecare primavara si sa si le moara in fiecare toamna. Sa stea goi si mandri si frumosi in fiecare iarna, stiind ca fiecare zapada ii caleste, ii mangaie, ii dezinfecteaza, ii iubeste.

Copacii raman pe loc indiferent daca e soare sau furtuna. Iar informatia circula in jurul lor de peste tot. Noi ne miscam in jurul copacilor.

Copacii nu au voce sa strige cand noi ii agresam sau nu ii iubim. Cand ii uitam. Cand ii ignoram. Cand nu ii ingrijim. Cand ii lasam sa moara sau chiar ii omoram. N-au strigat sa tipe. Ei doar accepta. Si ne accepta in jurul lor indiferent daca venim catre ei cu iubire sau cu moarte.

Ei stiu ca sunt samanta divina si iubire. Intelepciunea lor este pe masura de mare, incat nu mai incape altceva. Radacinile lor, sunt o retea subterana prin care se hranesc intre ei, prin care hranesc pamantul si sunt protejati de ei. Crengilelor aspira catre cer stiind ca poate nu o sa il atinga niciodata.  Dar stiu ca cerul este cel care ii devine, ii fiinteaza. Linistea lor nu este seaca. E creatoare de viata. De oxigen. De seva. De muguri. De floare. De fructe. De racoare. De umezeala. De iubire. De implinire. Prin linistea fiecarui copac, explodeaza in fiecare an, primavara. Copacii sunt limbajul prin care fiecare primavara isi spune povestea. Pentru acei ochi care se opresc poate pentru o secunda asupra coroanei lui, neobosit, copacul spune povestea devenirii. A ciclurilor sacre ale vietii.

Copacii traiesc in fiecare an cate o viata. Si linistea lor se depune in fiecare an pe trunchiul lor. Fiecare iarna mai inchide un inel in care se arhiveaza un an intreg. Cu tot ce s-a intamplat, cu tot ce au vazut. Cu tot ce au simtit, cu tot ce au crescut. Iar dupa moarte copacii devin lemn si ne insotesc in casele noastre, sub forma de usi, mese, dulapuri, paturi. Sub forma de rame de ferestre sau podele. Ne asculta in continuare gandurile, ne depoziteaza cartile, ne ingrijesc hainele, ne insotesc la masa, ne gazduiesc visele, ne numara pasii, sau se transforma pur si simplu in caldura si intra prin pielea noastra. Ne insotesc sute si mii de ani, siruri de generatii si dupa ce au murit. Apoi redevin pamant. Carbune. Hrana pentru o noua samanta. Si redevin copac pentru o noua viata. Sau poate aleg sa fie o floare. Sau un spic de grau. Sau uneori revin sub forma de neghina. Dar traiesc la infinit sub forma de ploaie, sub forma de aer, sub forma de viata pura. Anonimi, isi intind eternitatea catre cer si frumusetea catre privirea de o secunda a oricarui trecator.

Acea secunda care uneste totul in contemplare si in a fi. Acea secunda care demonstreaza ca ne aflam in tot si totul este in noi. Ca granitele sunt doar de forma si nu exista intrebari fara raspuns.  Ca totul e relativ in univers chiar si nemiscarea, chiar si absolutul. Ca indiferent daca stam sau ne miscam povestea noastra se scrie pe trunchiul nostru, iar noi suntem facuti pentru a deveni. Ne schimbam. Curgem. Calatoria este de fapt prin propria noastra viata. Iar ceea ce vedem  si descoperim in jur, suntem  chiar noi.

Libertatea ca resursa

Nu stim deocamdata care este directia evolutiei noastre. Nu stim, daca, dinspre copilarie spre maturitate, este sensul corect al evolutiei sau invers. 

Ne-am nascut perfecti, frumosi, in libertate totala, fara a avea vreo limitare, vreo impunere. Ne-am nascut intr-un lighean de potential. 

Toate invataturile, educatia, experientele au conturat in jurul nostru, niste limite. Niste reguli. Niste legi. Acum, avem mai multe instrumente, dar suntem mai ingraditi. Am cedat cantitati din libertatea noastra, in schimbul unor instrumente si cunostinte, absolut necesare pentru a deveni si a evolua. 

Sunt momente, insa, in care ducem dorul copilariei. Sunt momente in care, acest schimb ne apasa. Sunt momente si etape in care nici macar nu constientizam ca avem nevoie sa cedam din libertatea noastra pentru a lua o anumita forma, pentru a o umple cu un  anume continut.

Procesul e ireversibil. Declansat in mod straniu de insasi nasterea noastra. Fiecare minut, fiecare zi, fiecare an pe care il traim, isi cere taxa de libertate. O platim cu fiecare alegere a noastra. Fiecare alegere ne transforma in ceva. Iar urmatoarea alegere se construieste pe ce ai ales inainte. Nu ai cum sa spui, stop! Si sa o iei de la capat. Construiesti pe alegerile anterioare.

Daca ai ales sa mergi spre stanga si acum vrei sa te afli la aceeasi distanta, dar in partea dreapta, ai de parcurs acelasi drum ca cei care au ales din start dreapta, plus distanta pe care ai parcurs-o deja catre stanga. Ai si aici optiuni. Poti fi mai rapid. Poti gasi un nou drum. Poti stapani timpul. Dar nu poti sa schimbi punctul de plecare. El va fi obligatoriu decizia ta anterioara.

Exista oameni care nu accepta acest schimb. Care prefera libertatea fara forma. In stare pura. Sunt oameni care isi traiesc o viata intrega copilaria. Si orice transformare o percep ca pe o limita pe care nu o pot accepta. Libertatea si risipa de sine este starea lor naturala. Si se simt bine asa. Forma lor este eterica. Spatiul pe care il ocupa este intreg spatiul aflat la dispozitie. Sunt foarte versatili. Suprafetele si intinderile mari sub cerul liber, sunt ceea ce ii caracterizeaza. 

Exista oameni care nu suporta libertatea nelimitata. Nu pot functiona decat cu reguli stricte, fara abateri. Mintea lor e un legiuitor continuu. Pentru ei miscarea exista intr-un spatiu bine definit, care se extinde doar in adancime. Limite clare ii delimiteaza de exteriorul care ii ameninta cu dilutia. Intre aceste limite, portii mici de libertate, frumos aranjate in provizii, se consuma pentru a slefui o forma deja bine stabilita. Rafinarea, adancimea, detaliile, sclipirile sunt ceea ce ii activeaza.

Si exista oameni care traiesc acest proces in echilibru, daruind putin cate putin din libertatea lor, in schimbul devenirii lor. Nu simt niciun regret, pentru ca schimbul li se pare corect. Parcurg etapele devenirii fluid, fara niveluri si trepte, adaptandu-si dinamic forma in functie de cantitatea de libertate pe care trebuie sa o cedeze. Miscarea, intercatiunea, fluxul, procesul, curgerea este ceea ce le face placere. 

Bineinteles ca cele trei modele nu exista in forme absolute si ca in functie de etapa in care ne aflam ele se pot inlocui, interschimba, combina. E ca si cum am transforma o camera primita goala, intr-un camin, intr-o gradinita, intr-un spatiu care poarta amprenta noastra. Ca si cum ne-am transforma dintr-o bucata de piatra, sub taisul limitativ al daltei intr-o sculptura de o frumusete rara. Ca si cum din libertatea nimicului am alege niste note pe care le-am obliga sa stea pe un portativ, intr-o anumita succesiune, pentru a intrupa perfectiunea muzicii. 

Fara indoiala, procesul devenirii noastre parcurge drumul de la libertate totala, la intruparea in niste forme fixe, din ce in ce mai lipsite de libertate, dar care, la capatul drumului, sunt atat de aproape de implinirea si perfectiunea lor, ca nici nu ar mai avea ce face cu ea. Pentru ca am turnat libertatea in forma destinului nostru, pentru a ne implini.

Photo: Gigantic Snow Sculptures at Harbin, China