De ce suferim?

De ce suferim? De ce ne simtim tradati de oameni? De ce ne simtim sfasiati in fata adevarului? De ce emotiile reusesc sa ne doboare la pamant? De ce nu e usor sa ne despartim de cineva in care am crezut atat de mult? De ce ne ranesc atat de rau cei dragi noua, cei pe care ii iubim atat de mult?

Cuvintele sunt modul nostru de a comunica cu cei din jur. Emotiile sunt modalitatea in care comunicam cu sufletul nostru. Modalitatea prin care sufletul ne spune "Nu mai merge pe calea asta!" sau "Mergi fara grija!". 

Emotiile negative sunt cele care se descarca insa, cel mai puternic in fizic. Si totusi, de ce? De ce suntem condamnati la suferinta? Adevarul este ca nu suntem condamnati. Noi suntem cei care transformam emotiile in suferinta. Proiectam asteptari atat de mari asupra celuilalt, ca si cum cineva ne-ar fi dat o pensula si ne-ar fi spus sa-l pictam pe cel de langa noi, exact asa cum ni-l dorim noi. Ne apucam constiincionsi de creatie. Si pentru ca ni se pare ca avem totala libertate, ii "daruim" toate asteptarile noastre. El va deveni in mintea noastra el, plus tot ce asteptam noi de la el. Si pentru ca asta ni se pare minunat, ne indragostim de acea partea a lui, pe care am creat-o noi. Ca de un cadou pe care ni-l facem noi insine. Ne atasam apoi atat de tare, tare de tot, de partea pe care ne-o dorim noi de la el, incat incepe sa ne deranjeze, diferenta, adica chiar el, fara partea decorativa. 

El este exact asa cum a fost de la inceput, doar ca noi am mai inchis ochii pe parcurs, l-am mai lasat sa inteleaga ca ar trebui sa se schimbe, ne-am facut ca nu vedem partile lui adevarate, pentru a nu fi nevoiti sa le acceptam si le-am compensat pe talerele noastre, cu ceea ce creasem noi. "Nu prea face ce as vrea eu, dar e un baiat asa de bun, linistit, la locul lui". Iar el, constient in permanenta ca nu e asa, vazand ca se asteapta din ce in ce mai mult "altceva" fata de ce e el, va simti nevoia de a compensa. Si devine din ce in ce mai mult el. Adica exact partea care nu ne place.

 La un moment dat, Dumnezeu intervine si intrerupe jocul. Fara sa ne dea insa explicatii. 

Si atunci ce facem? Mobilizam intreaga rezistenta de care suntem capabili. In loc sa acceptam adevarul, sa il vedem pe celalalt, fara sa il judecam, asa cum a fost tot timpul, poate nepotrivit pentru noi, sau poate noi am fost nepotriviti pentru el, ne impotrivim. Ne simtim tradati. Ne simtim descoperiti. Ne simtim pustiiti. Ne simtim revoltati. Furiosi. Neputinciosi. Victime. 

Ne place sa fim victime. Gasim si recompense pentru starea de victima. Inghetata, ciocolata, orice e de mancare, de baut, de fumat. Inchis inima, generalizat, neincredere, suspiciune, gheata, izolare.  Tot ansamblul asta de emotii, formeaza apoi o eticheta energetica pe care ne-o agatam si o ducem peste tot cu noi. Eticheta va atrage urmatorul cursant care trebuie sa invete lectia sinceritatii, a aprecierii, a increderii, a iubirii. Si cum va invata? Manifestand minciuna, dispret, scepticism, comoditate. Si iata, tiparul nostru continua cu urmatoarea relatie. 

Dar, momentul lui Dumnezeu, ne e dat cu un scop. Ne e dat pentru a ne opri putin in statia noastra, in loc sa dam buzna sa luam urmatorul tren, si sa ne dam seama ca suferim din cauza atasamentelor noastre de o imagine construita de noi, care nu exista in realitate. Suferim pentru ca in loc sa acceptam ca e asa, rezistam acestei idei, neputandu-ne desprinde de proiectia noastra. 

Ceea ce simtim, emotia puternica ce ne poate dobori, in momentul in care adevarul ne este pus in fata, este de fapt suma a ceea ce am simtit pe parcurs, sub forma de emotii mai mici, de fiecare data cand celalalt nu s-a comportat asa cum am vrut noi. Dar noi, in loc sa ne ascultam sufletul care ne vorbea, prin acele strangeri de inima, mici dezamagiri, incercand sa ne atentioneze, i-am inchis usa, am zavorat cu lacatul si am continuat sa credem ce ne-a fost mai comod. Acum, emotiile acelea cumulate, au rupt usa si au navalit peste noi. Ne-au coplesit. Acumularea lor risca sa ne puna in pericol sufletul. La fel cum in natura exista acea forta careia nu i te poti opune, si care pare distructiva: furtuni, uragane, inundatii, cutremure, eruptii, furtuna emotionala ne este adusa pentru curatenie, pentru purificare. 

E firesc sa plangi o zi, doua. Sa iti traiesti emotiile, sa fi trist, sa simti nevoia sa fi singur. E un doliu firesc. Si necesar. Atunci cand iti traiesti emotia fara revolta si fara rezistenta, acceptand-o, e ca si cum ti-ai asculta sufletul, care te dojeneste cu dragoste, pentru ca ti-ai facut rau. Simte tristetea, simte toate emotiile care vin. Dar nu le bloca prin revolta sau ura. Lasa-le sa treaca prin tine si sa se duca in pamant. Lasa-le sa te purifice. Asta e rolul lor.

Apoi ia-ti sufletul in palma si ingrijeste-l. Are nevoie de tine. Are nevoie ca tu sa te respecti, sa te apreciezi, sa multumesti pentru lectie si sa iti setezi intentia de a nu mai cadea in capcana propriilor proiectii si atasamente. Are nevoie sa il umpli cu bunatate. Si sa mergi luminos mai departe.