Agonie si Extaz

Mi-am amintit zilele trecute experienta traita in momentul in care l-am vazut pe David al lui Michelangelo, in inima Florentei, la Galleria dell'Accademia.Prima mea intalnire cu Michelangelo a fost in liceu, cand am vazut cu ochii mintii operele marelui artist  prin felul in care au luat viata, sculptate pe hartie de imaginile pe care cuvintele lui Irving Stone reuseau sa le descrie in "Agonie si Extaz". 

Imi amintesc si acum ca am citit cartea pe nerasuflate. Ca am trait cu fiecare pagina, intensitatea povestii de dragoste sublimata in fiecare opera de arta, din imensa dragoste a lui Michelangelo fata de marmura. Dragoste din care s-au nascut aceste minunate reprezentari ale spiritului uman etern si universal: La Pieta, Madonna, David. 

Cartea, descrie printre randurile acestor frumoase povesti de dragoste, doua secole de istorie, impreuna cu imensa framantare, bataliile inimii si trairile artistului, dar si slabiciunile omului, in relatia lui cu blocurile de marmura. Imblanzirea se facea printr-o relatie zbuciumata, care adeseori era chinuitoare fizic. Artistul Michelangelo era de multe ori sabotat de omul Michelangelo.  Modul in care marea lui dragoste ghidata de trairile lui de o intensitate greu de redat, au reusit sa nasca in piatra neinsufletita, acea frumusete simbol univresala. A reusit sa disciplineze blocuri inerte de marmura prin proportii si munca asidua, pana cand acestea au inceput sa se transforme in priviri, in atitudine, in mandrie, in frumusete, in poveste, in trairi si legende, care continua si astazi, dupa atatea sute de ani, sa ajunga instantaneu in inimile a milioane de vizitatori si sa ramana acolo. L-am descoperit pe David, stergand toate anticiparile, asteptarile, imaginatia de pe hartie, din fotografii, in secunda in care i-am intalnit privirea in mijlocul Galeriei Academiei din Florenta. 

Trairea a fost atat de puternica, incat ora aceea am petrecut-o pierduta in privirea statuii, in perfectiunea fizica a liniilor si proportiilor, in mandria staturii lui, in contrastul dintre fata de copil si atitudinea de invingator.  Am trait povestea lui, incercand uneori sa gasesc o urma de dalta, o urma a fizicului. Am gasit doar divinul. Am gasit doar povestea. Am gasit doar victoria. Cu privirea electrizata, cucerita integral, am trait intradevar frumusetea in forma ei pura, spirituala, care transcende timpul si materia, frumusetea ca limbaj spiritual. Experienta lui David o pot asemana cu experienta unei catedrale. Spiritul e ridicat prin contemplare la acea emotie care e atingerea lui Dumnezeu.

Fiecare dintre noi ne nastem un bloc de marmura. Unii de Cararra, altii de Makrana, altii de Ruschita. Alba, ivorie, bleu, rosie, verde, neagra, visinie, bej, indiferent de culoare si textura, suntem la fel. Un bloc de piatra, in care Dumnezeu a vazut o opera de arta. Sculptorii suntem noi, pentru ca doar noi stim si putem afla cum ne-a vazut Dumnezeu, in perfectiune. 

Modul in care surplusul e indepartat si blocul de marmura imblanzit, e viata noastra. Dalta e intotdeauna in mana celorlalti. Fiecare om cu care te intalnesti primeste pentru o perioada mai scurta sau mai lunga, o dalta pentru a ne sculpta. Cei care ghidam dalta, suntem chiar noi, pentru ca opera de arta se afla doar in inimile noastre. Reactiile noastre pot face ca cei pe care ii intalnim sa vada frumusetea sculpturii, asa cum a vazut-o Dumnezeu. Sau pierduti in nepasare, oboseala, iritare, sa lasam dalta si slefuitorul jos, si fiecare trecator va scrijeli ceva, isi va imprima propria lui uratenie pe opera lui Dumnezeu. 

Cand suntem copii, cea mai grea munca o fac parintii nostri. Cu truda, cu migala, cu iubire, cioplesc bucata cu bucata blocul de piatra, stiind ca inauntru se afla un suflet frumos, ca piatra e doar gazda pentru iubirea lui Dumnezeu, ca in spatele acestei forme fara forma, se afla un David, o Madonna. Dupa ce parintii nostri ii dau prima forma grosiera, blocul de marmura e incredintat fiecarui om care intra in viata noastra. Nici unul dintre ei nu stie cum va arata opera finala. Fiecare primeste dalta si ciopleste o portiune din noi.

Pentru ca la final opera sa arate asa cum a vrut-o Dumnezeu, noi avem misiunea sa ne descoperim, sa ne cunoastem sa ne exploram atat de bine, incat sa putem atat cat nu s-a ajuns la detalii, sa explicam, sa transmitem in intalnirile noastre "schitele" corecte. 

Dezvoltarea personala, preocuparile artistice, spirituale, religioase, a fi noi insine, sunt modalitati in care noi ne amintim, descoperim schita lui Dumnezeu. 

Reactiile noastre, cantitatea de iubire, de compasiune, de recunostinta, de generozitate, de prietenie, pe care putem sa le integram in felul nostru de a fi in aceasta lume, reprezinta modul in care noi il lasam pe Dumnezeu sa ne sculpteze prin ceilalti, dupa planurile lui originale.

De cate ori nu ne pasa, ne abandonam, spunem si facem ceea ce nu suntem, ii inducem pe cei cu care ne intalnim in eroare, iar sculptura va lua o forma dupa mintea noastra sau a celorlalti si nu dupa voia divina. Frumusetea se va transforma in lipsa de armonie sau kitch.

Uneori sculptura neterminata e lasata afara, pierduta intr-un colt de gradina. Poate doar vantul, ploaia si grindina sa reusi sa finiseze bavurile de piatra neindepartate de dalta. Uneori opera neterminata, zace abandonata zile, luni si ani intr-un garaj, intr-un beci, intr-un depozit si e din nou descoperita de ochiul divin printr-un mesager trimis special.

Lasa-te sculptat doar de cei care pot citi iubirea din inima ta, lasa-le dalta doar acelora care vin sa te implineasca si nu sa isi lase mainile murdare pe marmura ta alba, lasa planul divin sa stea pe atingerea daltei, ghideaza-i pe ceilalti cu iubire si finalul va fi divinul din "David" sau dragostea infinita din ochii si gesturile "Madonnei".