Cauta frecventa bucuriei

Fiecare dintre noi este o imbinare de intre energia constiintei si materie, la un nivel care, pentru intelegerea mintii, ramane undeva la nivelul viitorului.

E ca si cum ni s-ar fi dat la nastere un echipament extrem de performant, dotat cu capabilitati incredibile. Din care noi reusim sa folosim doar cateva functii de baza, cum ar fi butoanele de oprit, pornit, autocuratare, autovindecare si cateva programe prestabilite, care au fost date de exemplu.

In spatele acestor programe pre-stabilite, acest minunat si complex ansamblu de constiinta si materie, este dotat cu caracteristici menite sa serveasca orice comanda. Cu o conditie simpla: ca dorinta sa vina din inima. Atata timp cat, aceasta complexa si rafinata masinarie umana, este calibrata in inima, vointa poate obtine orice. Si cand spun orice, ma refer la puteri nelimitate. 

In momentul in care vointa este confundata cu puterea asupra celorlalti, nivelul subtil limiteaza puterea acestei masinarii si o transforma intr-un imens bumerang karmic. Programele prestabilite sunt fortate la maxim, in timp ce potentialul adevarat la echipamentului uman ramane nefolosit. De asemenea, grijile, fricile si indoielile, ne tin captivi in limitele vechilor tipare ale neajutorarii, disperarii si neputintei. 

Fiecare dintre noi este extensia umana a divinului. Puterea vine din incredere si din prezenta noastra in fiecare moment. Din constientizarea faptului ca indiferent ce se intampla in jur, controlul e in noi. Din alegerea bunatatii in locul asperitatilor si agresivitatii. Din alegerea actiunii in locul vaicarelii. Din alegerea constienta in locul programelor automate. 

Cauta frecventa bucuriei din fiecare zi. Alege rasul, joaca, zambetul. Simte toate nuantele in care bucuria exista. Iar atunci cand nu o gasesti, creeaz-o. 

Primavara

Fiecare echinoctiu de primavara este promisiunea unei noi dimineti a sufletului. Chiar daca ne aflam in mijlocul celor mai intense intamplari si drame personale, chiar daca suntem atinsi fara sa vrem de furtunile celorlalti, primavara ne aduce o stare de pace aproape solida, venita din certitudinea regenerarii si a puterii sevei ce urca in noi, odata cu fiecare noua viata, cu fiecare noua frunza, cu fiecare noua floare.

Primavara ne ajuta, cu energia ei excesiva, sa transcendem situatiile noastre actuale si asemenea semintei ce tasneste din pamant, sa ne regasim toata stralucirea si splendoarea fiintei.

Primavara ne da sansa de a ne goli mintea de ganduri inutile, de a ne dezbraca de inversunarea ego-ului si de a ne pierde pur si simplu in contemplarea pura a spectacolului naturii ce se intoarce la viata. In mijlocul celei mai aglomerate zile, gaseste acel loc din inima ta unde poti sa iti simti pur si simplu pulsul, respiratia, si bucuria constiintei de a fi.

Impresii de calatorie. Povestea unui copac.

“Copacii sunt efortul nesfârșit al Pământului de a vorbi cu cerul.” - Tagore

Imi place viteza, dar nu ca betie de adrenalina, nu sub forma de tensiune, care sa iti injecteze cu energie toate celulele, dupa care sa te lase epuizat. 

Imi place viteza ca experienta a curgerii, a fluxului, a armoniei miscarii. Ca plutire. Exista o constanta a placerii vitezei, fie ea la volanul unei masini, fie pe placa de snowboard, alunecand usor pe puful de zapada. 

Imi place viteza ca o completare a simturilor, ca una dintre dimensiunile bucuriei drumului. De exemplu, unul din factorii care imi produce bucurie de fiecare data, este atunci cand reusesc sa ating viteza, fara sa folosesc frana. Cand reusesc sa incetinesc, sa ocolesc, sa depasesc, fara sa am nevoie de frana, urmata de acceleratie. Mi se pare atunci, ca reusesc sa ma inscriu cumva in fluxul natural al drumului. Simt ca sunt acordata cu ritmul si forma drumului. Ca totul e lin, natural si firesc, iar eu fac parte din acel intreg. Totul e curgere, iar miscarea mea face parte chiar din calatoria copacilor. Mi se pare uneori, in mijlocul vitezei, ca eu sunt cea care sta pe loc, in timp ce copacii si casele calatoresc catre trecut.

Calatoria ca metafora, este la scara mica sau mare, aceeasi. De fapt, toate lucrurile pe care noi le facem pe parcursul unei zile, la scara mica, intalnirile, drumurile, starile, sunt un fel de microunivers aflat in legatura subtila cu universul mai mare. Universul mic, care este viata noastra, perspectiva, imaginea de ansamblu, legata cu acelasi fir inseparabil al divinitatii, de marele univers.

Imi place sa conduc, sa ma bucur de soarele care ma incarca cu energie atunci cand e senin. Imi place aburul diminetii, atunci cand se ridica din asfalt, sub rotile vitezei, pentru ca e aroma energiei unei noi zile ce abia se coace sub crusta pamantului. Imi plac casele de pe marginea drumului, adapostind vietile atator oameni si decorand atat de frumos drumul meu. Ma gandesc uneori, ca pentru o secunda, acea secunda care trece prin fata casei lor, fac parte si eu din universul lor. Undeva intr-o arhiva a universului, se consemneaza si trecerea mea, poate doar ca o bataie de aripi. Si totusi, poate ca ea conteaza. Caci ceea ce observi, modifici. Cu ceea ce oferi sub forma atentiei tale, transformi. Si poate gandul meu bun catre ei, atat de mic cat bataia de aripi a unui fluture, le-a poate transforma acea secunda intr-un gand bun ce a poposit in inima lor fara ca ei sa stie de unde.

Ceea ce observi integrezi si atingi. Influentezi. Si atunci ma gandesc uneori ca si copacii au rostul lor de a sta intr-un singur loc toata viata. Pentru ca in felul asta, ei dau totul trecatorilor: frumusetea celor care ii privesc, racoarea celor care se odihnesc sub umbra lor, hrana celor care le culeg fructele. Dau oricui si tuturor, fara sa stea sa aleaga. Copacii dau toata atentia integral si  nediferentiat celor care vin catre ei. Ne daruiesc liniste, ne dau repere, ne daruiesc oxigen, ne daruiesc hrana. Ne dau viata, caci toti traim in universul acesta prin respiratie. Ne contopim cu el si schimbam impresii ne armonizam si ne echilibram prin oxigenul pe care il respiram.

Admir copacii, ii venerez si ii respect. Si imi doresc ca peste tot unde merg sa imi fac cate un prieten-copac. La care sa ma intorc candva, poate, sa ii povestesc sau sa imi povesteasca ce s-a mai intamplat in univers de cand nu ne-am vazut. Copacii sunt niste minunati martori participanti la vietile noastre, care inregistreaza in inelele lor, intreaga istorie energetica a unei comunitati, a unui loc.

Nu as sti cum sa il marchez decat printr-o imbratisare, nu as sti cum sa ii multumesc decat prin umezeala ochilor, nu as sti cum sa preiau frumusetea si implacabilitatea lor decat cu zambetul din inima. De multe ori m-am gandit daca eu as putea sa fiu un copac. Si mi s-a parut uneori ca ei sunt condamnati la nemiscare. Dar ei sunt lectia noastra de daruire. De iubire neconditionata.  Ei nu vor sa fuga, sa scape, sa evadeze. Doar vor sa daruiasca. Doar vor sa fie. Doar vor sa devina. Sa isi traiasca frunzele in fiecare primavara si sa si le moara in fiecare toamna. Sa stea goi si mandri si frumosi in fiecare iarna, stiind ca fiecare zapada ii caleste, ii mangaie, ii dezinfecteaza, ii iubeste.

Copacii raman pe loc indiferent daca e soare sau furtuna. Iar informatia circula in jurul lor de peste tot. Noi ne miscam in jurul copacilor.

Copacii nu au voce sa strige cand noi ii agresam sau nu ii iubim. Cand ii uitam. Cand ii ignoram. Cand nu ii ingrijim. Cand ii lasam sa moara sau chiar ii omoram. N-au strigat sa tipe. Ei doar accepta. Si ne accepta in jurul lor indiferent daca venim catre ei cu iubire sau cu moarte.

Ei stiu ca sunt samanta divina si iubire. Intelepciunea lor este pe masura de mare, incat nu mai incape altceva. Radacinile lor, sunt o retea subterana prin care se hranesc intre ei, prin care hranesc pamantul si sunt protejati de ei. Crengilelor aspira catre cer stiind ca poate nu o sa il atinga niciodata.  Dar stiu ca cerul este cel care ii devine, ii fiinteaza. Linistea lor nu este seaca. E creatoare de viata. De oxigen. De seva. De muguri. De floare. De fructe. De racoare. De umezeala. De iubire. De implinire. Prin linistea fiecarui copac, explodeaza in fiecare an, primavara. Copacii sunt limbajul prin care fiecare primavara isi spune povestea. Pentru acei ochi care se opresc poate pentru o secunda asupra coroanei lui, neobosit, copacul spune povestea devenirii. A ciclurilor sacre ale vietii.

Copacii traiesc in fiecare an cate o viata. Si linistea lor se depune in fiecare an pe trunchiul lor. Fiecare iarna mai inchide un inel in care se arhiveaza un an intreg. Cu tot ce s-a intamplat, cu tot ce au vazut. Cu tot ce au simtit, cu tot ce au crescut. Iar dupa moarte copacii devin lemn si ne insotesc in casele noastre, sub forma de usi, mese, dulapuri, paturi. Sub forma de rame de ferestre sau podele. Ne asculta in continuare gandurile, ne depoziteaza cartile, ne ingrijesc hainele, ne insotesc la masa, ne gazduiesc visele, ne numara pasii, sau se transforma pur si simplu in caldura si intra prin pielea noastra. Ne insotesc sute si mii de ani, siruri de generatii si dupa ce au murit. Apoi redevin pamant. Carbune. Hrana pentru o noua samanta. Si redevin copac pentru o noua viata. Sau poate aleg sa fie o floare. Sau un spic de grau. Sau uneori revin sub forma de neghina. Dar traiesc la infinit sub forma de ploaie, sub forma de aer, sub forma de viata pura. Anonimi, isi intind eternitatea catre cer si frumusetea catre privirea de o secunda a oricarui trecator.

Acea secunda care uneste totul in contemplare si in a fi. Acea secunda care demonstreaza ca ne aflam in tot si totul este in noi. Ca granitele sunt doar de forma si nu exista intrebari fara raspuns.  Ca totul e relativ in univers chiar si nemiscarea, chiar si absolutul. Ca indiferent daca stam sau ne miscam povestea noastra se scrie pe trunchiul nostru, iar noi suntem facuti pentru a deveni. Ne schimbam. Curgem. Calatoria este de fapt prin propria noastra viata. Iar ceea ce vedem  si descoperim in jur, suntem  chiar noi.

Lasa primavara sufletului sa te infloreasca

Asa cum ziua alterneaza cu noaptea, asa cum anotimpurile se succed intotdeauna in aceeasi ordine (nu ai sa vezi niciodata toamna luand locul primaverii), asa cum anii se aseaza unul peste altul, in segmente, viata noastra se desfasoara in etape. 

Intr-un fel sau altul fiecare dintre noi, traieste si experimenteaza toata paleta de emotii, parcurge toti pasii evolutiei si joaca de-a lungul vietii in toate rolurile. 

Omul bun, omul rau, calaul, victima, copilul, magicianul, razboinicul, creatorul, rebelul, revolutionarul, fecioara, parintele, adultul.  In fiecare dintre roluri, emitem judecati (valabile in acel moment pentru noi) despre cei din jurul nostru care joaca in acel moment un rol diferit de al nostru. 

In acel moment, de fapt, suntem chemati sa traim partea victimei (sa zicem) pentru a o putea recunoaste apoi, cand ne vom trezi in rolul de calau. De fapt calaul si victima sunt unul si acelasi rol, aflandu-se intr-unul sau in celalalt dintre extreme. In echilibru, in noi exista cantitati egale de calau si victima, care se echilibreaza reciproc. In echilibru, cele doua extreme se cunosc si recunosc atunci cand balanta inclina in stanga sau in dreapta, caci in organism se petrec semnele si emotiile caracteristice unuia sau altuia din roluri. 

In prima parte a vietii, jucam o multime de roluri si fiecare dintre ele are intensitate mare. Nu ne punem problema ca ar putea exista si o alta perspectiva in afara punctului nostru de vedere. Si ni se pare un act obligatoriu sa il aparam. In timp, dupa ce parcurgem etape, asperitatile si delimitarile , amplitudinea si durata unui rol, incep sa se estompeze, sa devina mai permeabile la ceilalti. Incepem sa recunoastem in jur si chiar in noi, perechile de roluri si devenim capabili sa luptam pentru locul din mijloc. Pentru echilibru. Pentru armonie.

Aflam, incetul cu incetul, ca fiecare culoare din curcubeul acesta de roluri, se afla in noi. Si pentru a o cunoaste, trebuie sa o traim. Fie chiar din rol, fie din rolul opus. 

Pana aici, totul este bine. Insa, nu e chiar atat de usor. Fiecare rol pe care il avem lasa niste urme. Niste bagaje. Daca suntem calau, ceea ce facem ne va produce remuscari si vinovatie. Daca suntem victima, bagajul va fi auto-invinovatirea, lipsa de incredere si iubire fata de propria persoana. Bagaje, care de fapt sunt niste ancore, cu care suntem trasi de fiecare data in trecut, unde mai vizionam inca o data emotiile de acolo, cu speranta ca la un moment dat, vom fi capabili sa vedem intreaga scena si sa ridicam ancorele. Sa scapam de bagaje si sa putem ajunge in prezent. De unde sa creem viitorul.

Cum scapam de bagaje? Cum ne desprindem de aceea lipicioasa eticheta emotionala, care ne intoarce in timp si ne face sa reactionam de fiecare data din acel rol vechi si obositor, care nu ne mai serveste deloc in prezent? 

Cum facem sa iesim din aceasta gaura neagra, care stie sa invinga timpul si evolutia noastra si reuseste sa ne intoarca in exact acel moment al rolului nostru din trecut, atat de nedorit in prezent?

Exista multe moduri in care putem face asta. Exista probabil pentru fiecare din noi, macar un model, macar o tehnica, macar o solutie. Dar pentru a putea intra in etapa de vindecare mai avem ceva de facut. O etapa de parcurs. Obligatorie si de ne-sarit. 

Este vorba despre iertare. Daca vrem intradevar sa scapam de bagajul trecutului, avem nevoie sa ne iertam pe noi insine PENTRU CA avem acest bagaj din trecut si sa iertam pe TOTI cei care sunt implicati in crearea bagajului nostru. 

Si oricat de greu ar fi, si oricat de putin ar functiona sub actiunea vointei, avem nevoie sa cream in noi acea disponibilitate, acea deschidere, acea crapatura in incrancenare, acel spatiu, care sa poata fi locuit candva de iertare si iubire. Pentru ca uneori evolutia ne imboldeste sa cautam si sa ne gasim linistea. Oricat de imposibil ne-ar parea sa iertam pe cineva, sau, poate ca la nivelul dorintei ni se pare chiar ca l-am iertat, dar reactiile ne tradeaza inca, e important sa incepem sa luam in considerare macar, posibilitatea ca in acel moment din trecut, atat noi cat si cei implicati sa fi facut tot ce am putut, tot ce am stiut mai bine, cu cunostintele si cu cine eram atunci. Fara premeditare, fara alte ganduri ascunse, doar aflandu-ne in acel moment intr-un anume rol. 

Lasand aceasta portita a iertarii deschisa, vom putea crea in timp, acel spatiu sacru al iertarii. Acel spatiu pe care vom construi re-descoperirea noastra, re-descoperirea acelui EU personal de dincolo de roluri. Acel EU care se poate exprima si manifesta liber de roluri. Acel EU care stie sa iubeasca. Acel EU care stie sa fie.

Iertarea este conditia ca noi sa putem re-inflori. Iertarea e primavara sufletului nostru.