Despre frici

"Singurul lucru de care ar trebui sa ne fie frica, este frica insasi.” spunea Franklin Roosevelt. Ne este frica de intuneric, de fantome, de moarte, de avion, de singuratate, de saracie, de respingere, de necunoscut, de durere, de dentist, de caini, de paianjeni, de intimitate, de vorbitul in public, de inaltime, de alti oameni. Si chiar daca pentru multe dintre aceste frici, aparitia si manifestarile sunt irationale, toate sunt reale. Si in cel mai bun dintre cazuri, ele doar ne consuma energia. Iar, in cel mai rau dintre cazuri, ele ne hotarasc destinul. 

Frica este o emotie menita in mod normal sa ne protejeze de amenintarile din jurul nostru. Dar, cum evolutia ne-a deplasat din paduri si grote, in mari aglomerari urbane, fricile s-au rafinat si adaptat si ele.

Nu ne este frica de integritatea corporala, cum ne este frica de esec.

Nu ne este frica de moarte, cum ne este frica de mizerie si germeni.

Nu ne este frica de necunoscut, cum ne este frica sa nu fim respinsi.

Si totusi, unde este granita intre frica-element-de-protectie si frica-irationala-care-preia-controlul si ne lasa fara aparare? Frica e definita ca o senzatie de anxietate determinata de anticiparea unui pericol real sau imaginar. O reactie biologica standard, similara la fiecare om si identica indiferent de cauza ei: fie ca ne e frica de politie, de paianjen sau de a fi respinsi la un party.

Frica este de fapt, o informatie. Informatia inseamna cunoastere. Putere. Intelegerea starii noastre psihologice. S-a descopeit ca exista doar cinci tipuri esentiale de frica, din care deriva toate celelalte:

1. Frica de disparitie, de anihilare, de extinctie, de moarte din care deriva frica de inaltime, de avion.

2. Frica de mutilare, de pierdere a integritatii corporale din care apar: frica de animale, de insecte, de paianjeni, de serpi, etc.

3. Frica de pierdere a libertatii, autonomiei, de a fi imobilizat, paralizat, restrictionat, coplesit, inchis, prins, controlat de circumstante in afara controlului nostru. Din ea se naste claustrofobia, dar si frica de spatii deschise, de alti oameni, de relatii interumane. Frica de intimitate si frica de sumare a responsabilitatii sunt doar cateva din nuantele acestei frici.

4. Frica de separare, abandon, respingere, pierderea conectarii la ceilalti; frica de a deveni o non-persoana - nedorita, nerespectata, nevalorizata de nimeni altcineva. “Tacerea” sau “ignorarea” atunci cand este aplicata de un grup asupra unei tinte, este devastatoare. 

5. Frica de nimicire a Eului, frica de umilire, de rusine, sau de orice alt mecanism care dezaproba sau devalorizeaza Eul, care ameninta pierderea integritatii Eului, frica de dezintegrare a meritului de a fi iubit, a putintei si a sensului. Frica de esec, frica de a vorbi in fata unui public sunt manifestari ale acesteia. 

Unele dintre manifestari sunt pur si simplu combinatii intre doua sau mai multe frici de baza.

De exemplu, gelozia este manifestarea fricii de separare ("o voi pierde") combinata cu frica de devalorizare ("il valorizeaza pe celalalt mai mult decat pe mine, iar eu voi deveni fara ea, o persoana fara valoare”). 

Invidia, lucreaza in acelasi mod. Cel invidiat are ceva care ii da valoare; daca nu am si eu, inseamna ca eu sunt fara valoare. Iar manifestarile pot fi doua: sa obtin ce are celalalt, sau sa devalorizez, minimalizez, ridiculizez ce are celalalt, ca sa ii scad in proprii mei ochi valoarea si in consecinta sa elimin frica.

Rusinea si vinovatia sunt expresii ale fricii de separare, sau consecinte ale separarii in combinatie cu devalorizarea. Jena si umilirea fac parte din aceeasi categorie. 

Frica este cea mai raspandita cauza a maniei si furiei. Oamenii care agreseaza si urla la alti oameni sunt cei carora le este frica sa nu isi piarda autonomia si sensul. 

Un alt efect al fricii este ca aceia care ne fac sa ne fie frica, ne fac si sa fim furiosi, suparati, maniosi.

Pierderea credintei, neincrederea in Dumnezeu, sau neincrederea in meritul propriu de a fi iubit de Dumnezeu, ne lasa la indemana fricilor. Preda controlul unor elemente exterioare ca: boala, mizeria, insectele, mediul inconjurator. 

Atat de performanti am devenit in a evita fricile, incat ne-am format un set de reactii prin care  le scurtcircuitam. Reflexul de a refuza o invitatie, atunci cand nu ne simtim bine intr-un grup, sau de a uita sa facem o programare la doctor, atunci cand ne e frica de rezultat; reflexul de a nu cere o marire de salariu, atunci cand ne e frica sa nu fim respinsi, toate acestea sunt reactii reflex, doar la amintirea unei anume frici. Este reactia de fuga si evitare a fricii. 

In general, linia, care desparte frica normala de frica irationala, este data de o trauma, de o intamplare tragica sau o situatie coplesitoare, din copilarie sau adolescenta, in care noi nu am putut controla conditiile sau rezultatul acelei intamplari. Din acel moment, ne-am promis ca nu mai trebuie sa pierdem niciodata controlul din mana noastra. Si dorinta aceasta nestapanita de control, face ca orice element care poate scapa de sub control, sa ne produca o frica supradimensionata. Irationala. Care ne subjuga inteligenta, prioritatile, reactiile si comportamentul. 

Cu cat intelegem mai bine sursa din care vin fricile noastre si interpretam informatia pe care ne-o da frica, spunandu-ne “Da, mi-e frica. Si imi dau voie sa simt frica”, in timp ce gandim “Dar nu voi pati nimic. Voi merge mai departe”, lasand sa treaca tentatia lui “Fugi” si ramanand la “Lupta”, dar nu cu frica in sine, sau cu efectele ei, ci cu originea ei, cu atat frica ne va inspaimanta si cotrola mai putin.

Frica ne tine in trecut sau ne proiecteaza in viitor. Ne e frica de ceva care s-a intamplat si/sau se va putea intampla in viitor. Atata timp insa, cat ramanem in capsula prezentului, nimic din trecut sau viitor nu ne poate afecta. Noi ne miscam odata cu prezentul si conditiile exterioare ale prezentului le decidem noi. Orice s-ar intampla, oricare ar fi temerile si fricile noastre, singurele care decid realitatea din jur sunt: reactia noastra, atitudinea noastra, cunostintele noastre, alegerile noastre, actiunile noastre. Asta inseamna de fapt, controlul de care avem nevoie si care ne da siguranta. Dar pentru a junge acolo, avem nevoie sa gasim puterea de a face macar cu un pas, peste linia impusa de frica si de a explora locul de unde vine acest “terorist”.

Atasamente

Ne atasam de lucruri. Ne atasam de oameni. Ne atasam de animale. Ii lipim de suflet si ii facem parte din noi. Pana intratat incat devenim responsabili de destinele lor. De fericirea lor. De drumul lor. De ceea ce simt. Incepem sa stim ce vor. Ce vor sa devina. Ce e bine pentru ei. Ce e bine sa simta. 
Iar in ziua cand intr-un fel sau altul, ne despartim de ei, in viata sau in moarte, simtim durere. Prea mare. Insuportabila. Cineva ii smulge din noi, iar noi umblam sangeranzi prin lume. In fata celorlalti, nu vrem sa parem slabi. Si atunci imbracam peste o carapace vopsita cu zambetul nostru.

De fapt, ceea ce ne doare e ego-ul nostru. Ne lipseste modul in care noi am vazut lucrurile. Ne lipseste controlul. Ne lipseste felul in care ne simteam. Caci uneori fara sa ne dam seama, ne atasam pentru ca acesta e singurul mod pe care il gasim de a ne exercita cu adevarat rolul de parinti. Sau pentru a ne construi un punct de reper. Un loc de refugiu. O oaza de stabilitate. Sau pur si simplu ne acoperim neputinta de a accepta necunoscutul. Nu ne dam seama ca usor, usor, in timp, ii transferam sarcina de a ne alina. De a ne asculta. De a ne face fericiti.

Si golul care ramane ne schilodeste. Ne atrage in el. Cu cat mai mult am transferat, cu atat mai mare e durerea. Dar sa nu uitam ca tot ce am oferit, emotie, timp sau alte rersurse, am facut-o pentru ca noi ne-am simtit bine. Ne-am simtit in confort, in siguranta. Nu am facut-o pentru celalalt. Si nu am facut-o pentru a avea ce recupera.

Doliul e firesc. In fiecare plecare. E modul nostru de a ne lua ramas bun. De a onora portiunea de drum pe care am calatorit impreuna. Atentie, insa. De multe ori vom fi tentati sa ne atasam de insusi doliul nostru. Nu e nevoie sa ne ferim de el. Avem nevoie sa-l traim si sa punem punct. Sa ne reluam pasii de copil si sa reinvatam sa mergem fara sprijin. Sa ne permitem sa fim asa cum eram cand eram copii. Intregi si intelepti. Sa spunem ce avem de vrut, sa facem ce avem de creat, sa exprimam ce avem de simtit. Sa-i lasam pe ceilalti liberi sa vrea, sa faca, sa exprime. Sa isi zboare propriul zbor. 

Iar noi sa iubim libertatea pana intratat, incat la un moment dat sa ne putem intelege atasamentele. Si apoi sa ne putem detasa de ele.  



Photo: Gregory Colbert, Ashes and Snow