Procesul de detoxifiere emotionala si mentala de la nivelul corpului fizic

Trecem la nivel colectiv printr-un proces intens de purificarea a corpului fizic. Poate o sa recunoasteti ca aproape zilnic ne confruntam cu emotii resimtite din ce in ce mai puternic. 

Frici, furie, revolta, vinovatie, rusine care tinde sa vina cu oboseala si epuizare fizica, mentala si emotionala. De cele mai multe ori reactionam surprinsi, intrucat credeam ca am adresat acel program, ca am dezactivat acele credinte impuse, mostenite sau impregnate in copilarie.

Da, le-am adresat, le-am constientizat mental, insa nu le-am eliberat din memoria celulara a corpului fizic. Avem stocate in celulele noastre cantitati impresionante de energii reprimate in special furie, frustrare, revolta, vinovatie, frica din aceasta viata, din vieti anterioare si din vietile parintilor nostri, energii toxice pe care corpul incearca din greu sa le curate.

Trecem printr-o perioada de intensa detoxifiere emotionala si mentala, dar la nivelul corpului fizic.

In etapa anterioara, la nivel colectiv, am traversat perioade de constientizare a tiparelor, programelor, conditionarilor, credintelor, contractelor pe care le-am preluat.

Cum am facut asta? S-au intamplat in viata noastra niste lucruri care ne-au obligat sa cautam raspunsuri. Cel mai adesea s-au produs si se produc rupturi in relatii, joburi, familie, sanatate. Pierdem parteneri, oameni dragi, locuri de munca, case, prieteni, bani. Pierdem siguranta unor identitati vechi. Si brusc suntem aruncati intr-un proces de purificare si destructurare a ceea ce credeam noi ca reprezinta siguranta, identitatea noastra, relatiile noastre.

Dupa aceasta etapa de constientizare insa, urmeaza adevarata curatare a memoriei celulare. Pentru ca muschii nostri, oasele noastre, organele noastre, dintii, sistemul limfatic, sistemul sanguin si sistemul nervos, pielea, au inca stocate in ele amintirea suferintei copilariei, in care masculinul si femininul nostru interior, copilul nostru interior au fost abandonati, neglijati, raniti, umiliti, acuzati pe nedrept, ne-iubiti si ne-acceptati, ne-ascultati, abuzati, tradati, batjocoriti.

Corpul nostru are nevoie sa elibereze aceste ‘toxine’ energetice din structura lui fizica, pentru a putea capta si stoca mai multa lumina. Lumina din interiorul nostru, radianta (pentru cei care cunosc Cheile Genelor, este esenta fiintei noastre) nu mai poate fi reprimata, tinuta captiva in masti, imagini false si povesti care nu sunt ale noastre. Lumina noastra interioara nu mai poate ramane incarcerata.

Cum facem asta?

In primul rand acest proces nu poate fi fortat in nici un fel. Il vom parcurge atunci cand suntem pregatiti. Nu suntem identici si ca urmare procesul fiecaruia este unic si se intampla la momentul perfect.  Insa etapele sunt oarecum aceleasi.

Pentru a elibera cu adevarat din corp aceste emotii atasate de niste programe vechi, avem nevoie sa separam emotia de povestea mentala pe care ne-o propune ego-ul, prin mintea noastra.

Pentru ca ce se intampla? Cand apare emotia, ea vine cu un discomfort profund. Si prima reactie a noastra este sa o evitam. O reprimam si o bagam adanc sub pres, sau o proiectam afara invinovatind tot universul pentru ce simtim noi. Sau ne lasam distrasi de vreo explicatie spirituala sau stiintifica.

Daca insa, in momentul in care simtim frica, furia, revolta, rusinea, vinovatia, respingerea, abandonul, dezamagirea, putem sa ne oprim pur si simplu pentru un moment si sa constientizam, sa admitem si sa NE DAM VOIE sa simtim furie, revolta, frica, rusine etc. fara sa-i mai atasam vreo explicatie sau poveste (mostenita din copilarie de genul “nu sunt destul de bun”, “nu merit”, “nu sunt in stare”, “totul e in zadar”), acea energie captiva poate fi in sfarsit eliberata definitiv din corp, fara a avea nevoie sa se mai produca vreo ‘intamplare tragica’ care sa ne atraga atentia ca ea mai e acolo.

Bineinteles ca acest proces se petrece in etape. Dupa ce eliberam o parte din ele, intram mai in profunzime si mai in profunzime pana cand celulele noastre vor fi suficient de detoxifiate pentru a stabiliza continerea luminii.

Mai trebuie sa ne amintim, in tot acest proces de curatare, ca acele energii vechi care trebuie sa paraseasca celulele noastre au o componenta personala si una colectiva.

Prin detoxifierea individuala se produce si o curatare a programelor colective. De aceea, va invit sa fiti blanzi si rabdatori cu voi insiva, sa actionati cu compasiune si intelegere fata de cei din jur incluzandu-I pe cei care inca nu constientizeaza sau nu inteleg ce se intampla cu ei si sa desprindeti judecata, auto-judecata, auto-sabotajul, elementele distructive, reactiile automate si violente fie fata de voi insiva fie fata de altii.

Un instrument simplu si la indemana este auto-observarea. In orice situatie, in orice moment fiti atenti si intrebati-va “ Ce simt in legatura cu asta? Cum ma face sa ma simt aceasta situatie? Ce imi oglindeste? Ce am eu de inteles si aflat despre mine? Cum ma ghideaza aceasta intamplare catre versiunea mea noua?”

Stand in contact permanent cu sinele nostru divin si cu aspectele noastre mai inalte, vom ajunge sa recunoastem cu usurinta programele vechi, sa dam drumul atasamentelor, identitatilor vechi si sa facem loc, sa facem spatiu pentru noul care se naste in noi, in ADN-ul nostru, in corpurile noastre fizice, emotionale si mentale.

Si nu uitati, totul se petrece pentru binele nostru si nu impotriva noastra. Viata se petrece pentru noi si se cere traita din interior, participand la ea integral, moment de moment, fiind prezenti si constienti.

Si, mai mult decat atat, suntem cu totii impreuna si parte din acest intreg. Nu exista ierarhii intre oameni. Si doar impreuna vom reintregi intregul.

 ***

Aceia care doresc sa lucreze cu ei insisi, puteti sa aflati mai multe detalii despre aceasta sinteza numita Cheile Genelor de Richard Rudd pe genekeys.com  sau cheilegenelor.ro  sau puteti solicita o sesiune introductiva in citirea profilului personal scriindu-mi pe adresa hello@ibiberes.com.

"Vreau sa imi traiesc viata!"

Vreau sa imi traiesc viata! – o expresie consacrata a unei generatii intregi, dar prea putin vindecata, pe care am primit-o mostenire si care traieste in noi, tanjind dupa realizare. O expresie care exprima, alaturi de efectele altor conditionari si programe, sentimentul unui gol adanc. 

Am auzit adesea acest “acum vreau sa imi traiesc viata” pentru ca atunci cand era timpul (la 20 sau la 30 ani) m-am casatorit, am avut copii mici, a trebuit sa muncesc si sa le asigur educatie, mancare, crestere.

Pe scurt m-am sacrificat. Ramane adanc infipt in ADN-ul nostru si il putem purta generatii intregi, faptul ca dreptul nostru la viata a ramas ne-exercitat, ca dupa ce vom termina cu demonstratia valorii noastre, vom aveadreptul de a ne distra, de a ne copilari sau purta ca niste ‘tineri’ fara griji. O expresie reprezentativa pentru generatia parintilor si o parte din generatia noastra. pe care o auzim ori de cate ori exista probleme, in relatie, in job, de cate ori apare separare sau divort.

Aceasta tema a sacrificiului care da nastere unui cec in alb pe care il primeste cel care se sacrifica si care ii da dreptul, ca la o anumit moment dat, sa isi ia revansa fata de viata, e foarte comuna.

"Nu apucat sa imi traiesc viata" si "Vreau sa imi traiesc viata" inseamna ca pe aceasta portiune a ‘sacrificiului’ aceasta frustare a crescut ca o boala in interiorul nostru. 

Casatoria, copilul, situatia respectiva, se dovedeste a nu fi fost o alegere constienta, aliniata cu cine suntem noi, cu felul nostru de a fi, cu visele si evolutia noastra.

De cele mai multe ori casatoria timpurie, uneori de pe bancile scolii, greselile tineretii, dorinta de a pleca de acasa din lipsa armoniei, nevoia de a intra in rand cu lumea, de a nu ramane fata batrana, de a vana un sot/sotie frumos/frumoasa, destept/desteapta, cu situatie materiala buna si/sau de familie buna, au stat la baza deciziilor tineretii.

Anii au trecut, generatiile s-au maturizat si neimplinirea, ne-alinierea cu verticala fiintei noastre adearate, au crescut ca niste copaci paraleli in propria noastra fiinta, facand ravagii in interiorul nostru.

Rusinea fata de parinti si societate, vinovatia fata de copii sot/sotie, apoi varsta, statutul, au fost conditionarile care ne-au tinuti legati de o situatii care  ne produceau suferinta.

Iar, in momentul in care catre 35-40 de ani, sau chiar in jurul varstei de 50 de ani, ruptura e inevitabila, din strafundul fiintei tasneste acest “Vreau sa imi traiesc viata”, care neaga tot ce am fost si am trait inainte, lasand activa pentru generatiile viitoare rana sacrificiului si frustrarea adanc intiparita in interiorul nostrum, plus inregistrarea genetica a predispozitiei bolilor care le-au insotit.

Asistam la o generatie de tineri care isi vad parintii murind de cancer, care isi vad parintii murind fara sa traiasca. Si care poarta inca presiunea alinierii la standardul social: casatorie, familie, copii. Si care poarta in ADN rana sacrificiului.

Acest ‘vreau sa imi traiesc viata’ este varianta rebela care se revolta si isi striga revolta. Insa avem si varianta resemnata, martirul, care isi considera sacrificiul un dat, in fata caruia nu e nimic de facut, stand caldut la in umbra eternei victimizari si isi ascunzandu-si ‘netrairea’ in grija pentru copii si nepoti.

Dragii mei, da, asa erau vremurile, parintii alegeau cu cine se marita fata, nu existau multe posibilitati de exprimare in generatia care a crescut in timp de razboi sau dupa, sub regim bolsevic sau communist.

Este adevarat. Si toate aceste generatii merita recunostinta si compasiune. Insa, dezicandu-ne de o parte din viata noastra sau a parintilor nostri, ne face sa traim in negare, sa incercam sa anulam o bucata de istorie a umanitatii din care facem parte.

"Vreau sa imi traiesc viata!", acest "Am si eu dreptul la viata asa cum imi doresc" este un strigat al sufletului care cere din adancuri sa fie auzit, vazut, sa exprime o frumusetea care zace in interior, in acord cu propriile alegeri.

Si asta se poate intampla, intelegand contextul, intelegand imaginea de ansamblu la scara mai mare, de natiune sau chiar globala si acceptand si integrand acea parte din viata noastra ca fiind parte din destinul nostru, din Darma noastra individuala si colectiva.

Nu ne necesar sa ne aruncam in promiscuitate sau in milioane de relatii sau experiente, doar pentru a-I face vietii in ciuda, sau doar pentru a ne lua revansa.

Tot ce s-a intamplat este viata noastra. Ne-am trait viata chiar si atunci in mijlocul sacrificiului. Doar ca nivelul de cosntiinta era altul, iar noi eram adormiti.

Putem insa sa ne aliniem cu viata in orice moment. La 30 de ani, la 40 la 50 la 60 sau la 90 de ani. Conteaza sa ne uitam la viata noastra si sa vedem frumusetea din mijlocul sacrificiului si suferintei. Sa vedem ce am primit la schimb, care a fost diamantul pe care l-am scos din adancurile suferintei noastre.

Uneori a fost determinare, tenacitate, curaj, perseverenta, prietenie, umanitate, compasiune, devotiune, dedicare, stabilitate, rabdare, caldura umana, solidaritate, siguranta jobului.

Si indiferent la ce varsta ne trezim, viata e acolo in fiecare moment, in fiecare floare, in fiecare creatie, fie ea un fel de mancare sau ceva facut cu mana, in fiecare experienta si interactiune, atata timp cat ne permitem sa ne dizolvam in ea si sa devenim una cu timpul. Vreau sa imi traiesc viata nu este o optiune, ci o responsabilitate fata de noi insine si fata de generatiile viitoare. 

Viata este tot ce ni se intampla. Dificil sau sublim. Este un dans de la agonie la extaz. Si este important sa vedem ca atunci cand suntem in agonie, tinta nu e extazul, traind in frustrarea ca nu suntem unde trebuie (inca). Iar cand suntem in extaz, tinta nu este sa facem extazul permanent, traind in permanenta frica de a-l pierde sau judecandu-ne ca am pierdut acel sentiment inalt de bucurie si fericire.

Tinta este dansul. Viata este acest dans intre agonie si extaz. 

Este calea, este sinusoida, este unda cuantica, ce sub privirea constientei noastre se transforma in materie si manifestare.

Viata este tot ce vine catre noi si ce cream din asta.

Viata este egala intr-un satuc izolat din Siberia, cu cea din mijlocul unei metropole ultra-avansate tehnologic sau financiar, ca Tokyo sau New York.

Viata este materia prima pe care o primi toti. In mod egal. Masurata cu aceeasi unitate de masura a batailor inimii.

Viata este lumina din ochii nostri si nimic din jur nu ne-o poate lua. Avem putere deplina sa o activam si sa ne lasam in bratele vietii, invatand diversele ritmuri de dans: poate un tango pentru cei care adora relatiile, poate rock pentru frumosii rebeli, poate salsa sau vals sau cha-cha-cha. Poate balet, sau dans la bara sau street dance.

Dansul este creatia noastra. Dansul dintre agonie si extaz este modul in care lasam viata sa se traiasca prin noi. 

A ne trai viata inseamna a ajunge chiar si pentru un moment la pace cu ea. A ajunge chiar si pentru un moment la intelegerea faptului ca dincolo de individual, destinul nostru face parte dintr-un timp colectiv, o bucata de istorie a evolutiei umanitatii.  

A ne trai viata inseamna a vedea ca la nivel de umanitate, am primit un rol. Ca toti venim din viitor, iar copii si nepotii nostri suntem tot noi. Sacrificiul exista doar datorita Timpului. Iar Timpul la nivelul sufletului nu exista. Parintii nostri suntem noi cei din trecut, noi suntem prezentul, copii nostri suntem noi cei din viitor. In timp cuantic, totul exista simultan acum. 

Viata noastra are o valoare intrinseca. Doar aceasta intelegere ne scoate din negarea ei si ne aduce in mijlocul fiintei noastre. Ne relaxeaza din presiunea de a deveni si ne aminteste ca mai intai sa fim.

***

Pentru aceia care simt sa opreasca tiparele mostenite si sa isi descopere adevaratul geniu, sa afle mai multe despre ei insisi, va invit sa imi lasati un comentariu mai jos sau sa imi scrieti in privat. Alaturi de alte cunoasteri, Cheile Genelor, adusa cu multa generozitate de Richard Rudd este o cale blanda si frumoasa prin care va invit sa va descoperiti geniul vostru ascuns in ADN..

Ce te face sa te simti viu?

Pe tine ce te face sa te simti viu?

Traim de multe ori pe pilot automat. Ne dedicam rutinei. Intram intr-un ritm constant. Ca orice ritm constant, aceasta devine oarecum hipnotizant. 

 

Ne trezim dimineata, zilele se intrec in a trece mai repede si mai repede, e seara. Incercam sa prelungim zilele cu ore tarzii din noapte, cu mintea amortita de intriga interesanta a vreunui serial politist. 

Zilele trec. Si nuantele dintre ele se vad din ce in ce mai sters. 

Singura care ramane este senzatia de gol din noi. Lipsa de sens.
De ce-ul? 

Si pentru ca  nu avem un raspuns la de ce traim, traim pe pilot automat. Ne dedicam unei rutine care ne ofera siguranta. Aparent, asta ne face viata mai suportabila. Ne protejeaza de vartejurile de necunoscut care ne-ar putea aduce fericire, dar ar putea fi si foarte periculoase. 

Percepem necunoscutul ca fiind in primul rand amenintator. Infricosator. Opusul confortului. Si cumva e amplasat in cadranul negativ si intunecat.

Necunoscutul iti cere sa ai incredere. In primul rand in tine. Ca vei sti exact ce ai de facut atata timp cat iti asculti inima. Dar pentru a putea avea incredere in tine insuti, trebuie mai intai sa te cunosti. 

Ceea ce ni se pare sigur, este controlul. Acel scenariu pe care noi il scriem vietii si incercam sa facem lumea sa se potriveasca cu el. Controlul inseamna sa stim totul dinainte. Si daca nu stim, macar sa anticipam posibile variante. Sa fim tot timpul cu un episod in fata vietii. Iar pentru un maxim de confort psihic, sa avem macar doua-trei planuri de rezerva. Insa pentru a putea intretine o industria controlului, avem nevoie sa fim in siguranta. 

 

Si cand suntem in siguranta? Suntem in siguranta in rutina. Suntem in siguranta cand nu ne mai lasa timp sa traim. Suntem in siguranta cand stim ce va urma. Chiar daca pentru fi siguri in fiecare zi ca avem suficiente masuri de siguranta, ne consumam tot timpul.

De ce ne e frica sa traim?

De ce ajungem uneori sa uitam despre ce este viata?

De ce ajungem sa stingem bucuria din ochi?

De ce uneori ne lasam coplesiti de depresie, de disperare sau de frica?  Si mai grava decat frica, e resemnarea. Iar resemnarea e anticamera mortii. 

De ce uitam ca noi suntem aici ca sa ne bucuram de viata, in fiecare secunda, in fiecare zi? 

Energia vietii e alimentata cu entuziasm. Aceea e linia de start. De fiecare data cand celulele noastre detecteaza entuziasm in inima, un generator imens se porneste si ne alimenteaza cu energie in cantitatea si intensitatea de care avem nevoie, fara ca noi sa fim nevoiti sa facem eforturi disperate, sa cerem sau sa calculam ceva.

Timpul este suspendat. Bucuria entuziasmului este seva ce trezeste copacii la viata primavara. Ea urca fara efort, contra gravitatiei, uneori pe verticala unor copaci inalti de zeci de metri. Si da viata fiecarui mugur, fiecarei crengute. Verdele frunzelor se transforma in frumusetea florilor, apoi in bogatia fructelor. Iar dupa rod, viata se intoarce din nou in seminte.

Entuziasmul si bucuria sunt seva vietii.

Iubirea este confirmarea ca am inteles ce e viata. 

De ce ai alege autenticitatea?

Cream realitatea cu gandurile noastre si apoi ne consumam negand-o, rezistandu-i, luptandu-ne cu ea. De unde ne vine aceasta contradictie?  

Suferinta vine din acea particica pe care o tinem doar pentru noi

Undeva intre imaginea pe care ne-am creat-o si pe care o promovam in afara noastra si eul nostru autentic, trebuie ca exista o mica diferenta. Pe care o stim doar noi. Ceilalti nu o pot vedea. Ei vad realitatea atat cat le-o aratam noi: acoperita cu un voal. Si atunci, reactia lor va contine cumva, lipsa noastra de onestitate. In loc sa ne acceptam partile mai putin frumoase, am vrea ca ele sa nu existe si chiar ne prefacem ca asa si este. Insa ceilalti le simt. Chiar daca nu le vad, simt umbrele noastre proiectate pe ei. 

 
Primim de la ceilalti ceea ce dam 

Ori de cate ori nu ne locuim in autenticitate deplina de 100%, acel procent pe care il retinem pentru noi, de care stim doar noi, va fi ocupat de dubiile celorlalti, care vad acolo un gol. Din acel moment in care ascundem ceva din noi, incepem sa il vedem peste tot la altii. Nu doar ca nu reusim sa scapam de el, dar nici macar nu mai avem control asupra lui. Din momentul in care am pretins ca acolo nu exista nimic, am ingaduit ca locul sa fie ocupat de ceea ce proiecteaza altii pe el.

Solutia este sa nu acoperim nimic din noi
Exista insa un drum inapoi catre noi. Acela al confruntarii acelei frici care ne tine sa nu aratam tot. Si acesta este drumul vulnerabilitatii. Fiind autentic, exprimand tot ce simtim, chiar daca asta nu va placea intotdeauna tuturor, nu mai lasam in noi nici un coltisor negat, ascuns. Nu mai lasam posibilitatea ca acesta sa se intoarca bumerang impotriva noastra, in cel mai putin dorit moment. 

Autenticitatea contine vulnerabilitatea. Vulnerabilitatea inseamna adevarata putere. 

Suferinta noastra vine din acea particica pe care o tinem ascunsa, secreta doar pentru noi. Cand suntem autentici, ne acceptam toate partile asa cum sunt. Si ne dam voie sa traim din acel loc in care suntem completi. 

Integritatea este cea care ne face puternici si invincibili.