Viata intre varf si cadere

Totul in noi este energie. Si energia circula in unde. Imaginati-va ca valurile marii sunt respiratii ale pamantului. Crestere-avant-amplitudine maxima pe inspiratie, descrestere-cadere-prabusire pe expiratie. Unda contine in ea un maxim si un minim. Intre ele, exista totul. Viata, energia, potentialul, totul.

Intreaga viata este un sir de explorari intre inaltimi si adancimi. Intre momente cand suntem ‘’pe val” si momente cand suntem pe “fundul marii”. Ne dorim inaltimea, entuziasmul cresterii, atunci cand potentialul nostrum este la maxim si noi suntem in mare forma. Ne indragostim de acest climax, uitand ca suntem un sir de varfuri, care trebuie sa se aseze pe niste goluri. Un sir de alternante delimitate doar de viteza. Viteza timpului, viteza gandului, viteza actiunilor noastre. Uitam ca parte din  aceste varfuri, sunt si jumatatile de jos, care sustin, alimenteaza si reincarca energetic sistemul, astfel incat linia vietii sa poata ramane in echilibru.

De multe ori, in momentul in care simtim  inevitabila cadere  pe sinusoida undei, ne atasam atat de mult de betia varfului incat avem impresia ca  valea inseamna o pierdere, o decadere, un regres, ceva cu care trebuie sa ne fie rusine, ceva pentru care vom fi judecati ca fiind slabi. Partea de jos, atat de fireasca in arhitectura undei o interpretam ca o lipsa. O slabiciune. Ne atasam de puterea masculina a varfului si incercam sa acoperim, sa negam, sa respingem femininul golului, acea portiune in care plamanii expira aerul cu tot cu amprenta noastra, pregatindu-i pentru o un nou schimb, o noua experienta, o noua interactiune cu universul aflat dincolo de bariera corpului.

Si pentru ca noi suntem cei care creeaza si fiecare eticheta pusa pe o experienta, o creeaza exact asa, cream o realitate in care expiratia nu ar mai trebui sa faca parte din respiratie. O realitate in care noi sa fim puternici in permanenta si ne imbracam armura masculina a varfului.

In acel moment de tensiune creat de decompresie, de iminenta golului, a nimicului, apare frica de a nu mai fi pentru o secunda, o zi, o perioada, in varf, in top, in maximul puterii noastre personale. Frica dictata de reactiile invatate candva demult si trimise in subconstient. Frica ce apasa automat pe butonul reatiilor noastre fara sa mai treaca granita constientului. Asa se naste autosabotajul. Pentru ca frica este o energie care creeza si ea. Cu minus, dar genereaza efecte la fel de reale ca si iubirea. Dar in loc sa construiasca, distruge.

Si daca stam sa ne gandim cream frica din propriile noastre asteptari despre cum ar trebui sa arate o unda, propriile noastre asteptari despre viata, desre firesc, despre functionarea universului.

In loc sa ne permitem caderea si sa o observam, sa navigam pe unda si sa ii folosim organic energia, alegem sa proiectam asteptari care vor fi dezamagite din insasi nevoia noastra de control, venita din nesigurante si din frici subconstiente.

In viata fiecaruia exista perioade in care atingem maximul, in care totul ne merge struna, in care parem tinuti in palme de ingeri si perioade in care avem nevoie sa ne intoarcem in noi insine, sa ne incarcam bateriile cu propriile adevaruri, cu propriile constientizari.

Daca am intelege viata ca unda, ne-ar fi mai usor sa stapanim fluxul si curgerea ei fireasca prin acceptarea polaritatii yin-yang prezenta la toate nivelurile creatiei care ne reprezinta ca fiinte umane.

Sunetul poate exista numai daca exista liniste, binele nu ar avea nici un reper daca nu ar exista raul si nu am putea cunoaste lumina daca nu ar exista intuneric. Din fluctuatia permanenta inspir-expir se naste viata ca expresie suprema a creatiei.

Priveste caderile si golurile din viata ta personala, sociala, din cariera, din orice latura a vietii, ca parte din mecanismul prin care viata se dezvaluie, se exprima, exista, nascandu-se si murind in fiecare clipa prezenta.