Atunci cand
ne indepartam de noi insine, de drumul nostru, de ceea ce suntem, viata gaseste
o modalitate prin care ne aduce fara gres inapoi.
Si pentru ca luna Mai a fost
luna furtunilor, se pare ca furtuna este una dintre modalitatile in care viata
ne reseteaza, face curatenie pentru noi. Distruge tot ce e rau pentru noi, tuna
si fulgera, sterge cu violenta toate lucrurile inutile cu care ne-am incarcat
vietile si ne intoarce la ce este esential.
O astfel de
furtuna am trait si eu in luna Mai. O sa va povestesc ce am invatat eu de la
experienta acestei ultime luni. O luna plina, poate cea mai intensa ca trairi
de pana acum.
Ca sa va pun
in tema pe scurt cu intamplarea, in decurs de cateva ore, am trecut de la
inconstienta sublima a omului care nu a fost niciodata bolnav, nu a vazut
spitalul, nu a luat medicamente niciodata, la momentul ireal in care
doctorul numarand minutele, imi cerea sa imi dau acordul pentru operatia
de urgenta care avea sa ma scape de hemoragia interna masiva, aparuta pur si
simplu din senin, si sa ma tina in viata.
Si pentru ca
fiecare intamplare, cu atat mai mult “furtunile” ne sunt date cu un anume mesaj,
dupa ce mi-am revenit din soc, am inceput sa ma intreb care este de fapt lectia
acestui moment cel putin inedit si neasteptat din viata mea. Sunt convinsa ca
si voi ati trait momente sau ati fost in situatii neprevazute, carora nu le-ati
inteles semnificatia. Uneori niciodata, alteori nu pe loc, ci mult mai tarziu.
Am
descoperit si vreau sa va impartasesc si voua lectiile primite de la viata in frumoasa luna Mai.
1. Am invatat despre limite si limitari
Atunci cand
facem greseli spirituale mari, cand ne incalcam identitatea si uitam sa ne
respectam nevoile, sa facem asa cum ne dicteaza intuitia, cand ne punem in mod
repetat in situatii aflate in dezacord cu noi, ne punem in pericol insasi
fiinta noastra. Ne ignoram potentialul si darurile cu care am fost
binecuvantati si in loc sa inmultim "talantii" din Biblie, alegem sa
stagnam, sa facem lucruri care nu ne reprezinta. Ne lasam scufundati in
mediocritatea calduta a unor locuri, situatii, relatii, conjuncturi. Ne lasam
dusi in deriva, bucurosi ca inca se vede un colt de tarm si neavand nici o idee
despre furtuna care ne poate rasturna viata de la o clipa la alta.
In aceste
momente, cand ne indepartam de noi prea mult, viata ne corecteaza traseul,
impunandu-ne niste limitari. Acestea pot fi de mai multe feluri, in functie de
natura spirituala a disonantei traite:
-
kinestezice - nu putem sa ne deplasam, sa ne miscam
-
psihologice - atacuri de panica, ipohondria, schizofrenia, etc.
- vizuale -
nu putem sa vedem, infectii la ochi, etc.
- auditive -
nu putem sa auzim
- olfactive
- nu putem sa mirosim, senzorii ne sunt alterati.
- alergenice
- nu mai putem sa mancam, bem, consumam diverse alimente, sau sa ne aflam in
anumite locuri.
- emotionale
- labilitate excesiva, senzitivitate sau contrariul, insesibilitate,
indiferenta, anestezie
- sociale -
suntem izolati cumva de interactiunea cu ceilalti, cu exteriorul.
Desiguri,
acestea sunt doar niste exemple. Sa nu uitam ca totul incepe cu niste mici
"atentionari", de la taieturi, julituri, inflamatii, raguseala,
dureri de cap, etc. Cand aceste mici semne sunt ignorate, viata trece la masuri
mai drastice care presupun situatii limita sau cu recuperari indelungate si
anevoioase. Acum, cand ma gandesc retrospectiv,
vad foarte clar ca au fost multe semne pe parcurs. Pe care le-am vazut si le-am
ignorat.
Dar tu nu
trebuie sa astepti furtuna. Trebuie doar sa incepi sa iti respecti nevoile,
credintele, principiile. Sa ai curajul sa fii tu insuti.
Atunci cand
simti un nod in stomac, in gat, furie, dezamagire, lipsa de motivatie,
indiferenta, dureri de cap, anxietate, tentatia unui viciu, nevoia de a fi
ocupat fara sa faci de fapt nimic, oboseala, cand iti vine in minte intrebarea
"ce caut eu aici?", cand te trezesti ca alegi sa faci lucruri pe care
nu le vrei, doar ca sa fi acceptat, sa nu fi respins, sa fi iubit sau sa fi
"de gasca", cand simti cea mai mica urma de toxicitate intr-o
relatie, opreste-te pentru un moment.
Orice pas
mai departe poate fi catre marginea unei prapastii, a carei adancime nu poti
banui. Imagineaza-ti ca orice pas inseamna o mutilare a ta. Si acolo undeva
sus, aceasta agresiune pe care o manifestam de multe ori cu atata usurinta
asupra noastra, va fi oprita. Perfectiunea cu care am venit fiecare trebuie
prezervata. Asta e legea universului. La fel libertatea, liberul arbitru si
dreptul fiecaruia de a fi asa cum e. In momentul in care continuam sa ne
incalcam fiinta, ni se ofera printr-o
limitare oarecare, un moment de meditatie, o oportunitate de a ne redescoperi.
Suntem fortati
sa ne mutam atentia de la toate lucrurile, activitatile si oamenii din
exterior, catre noi insine, catre nevoile noastre, catre suflet, catre
interiorul neglijat. Suntem nevoiti sa ne intrebam intrebarile si sa ne auzim
raspunsurile. Sa ne dam seama ca nu putem trai viata altora. Chiar daca
"generosi" cum suntem, am vrea sa le oferim timpul, energia si
simtirile noastre, nu vom fi lasati. La un moment dat, ni se va atrage atentia
ca ceea ce oferim cu atata sarguinta, simtindu-ne generosi si sacrificati in
acelasi timp, cersind de la ceilalti aprecierea, este un fals, un gablont fara
valoare. Iar cei din jurul nostru, care se bazau pe o bijuterie de aur,
bineinteles ca se vor simti tradati si dezamagiti. Gablontul nu ii va face mai
frumosi, mai bogati, mai buni. Ca orice fals, stralucirea mimata cu
perseverenta, va pali, se va innegri, va cocli.
Suntem
somati sa ne intoarcem la adevarul din noi, la intuitie, sa ne facem bilantul
relatiilor si trecutului si sa alegem o directie si o cale pentru a ne intoarce
la noi. La destinul nostru. Nu ne este permisa negarea destinului.
Fiecare limitare e o binecuvantare, indiferent cum pare la inceput. Este o noua
sansa de a ne invata lectiile, de a ne cunoaste, de a ne manifesta, de a fii. E
ca o busola perfecta in care nordul esti TU insuti.
2. Am invatat ca nimic nu ni se cuvine
Al doilea
lucru pe care l-am invatat de la luna Mai, a fost ca nu exista nimic care sa ni
se cuvina de-a gata. Acel "for granted". Desi stiam acest lucru,
recunosc, ca de multe ori, alegeam sa il uit.
Trecem
nepasatori pe langa cele mai frumoase si importante daruri, pe care viata,
natura sau cei din jurul nostru ni le ofera zi de zi. Si pentru ca acestea ne sunt
daruite, in general tot timpul, neconditionat, ajungem la performanta si
aroganta de a considera ca Ni Se Cuvin. Ca suntem atat de frumosi, destepti,
buni, extraordinari incat le meritam. Ni se cuvin.
Lucruri
simple ca rasaritul care ne insoteste dimineata pana la birou, sandwich-ul
mamei care ne potoleste foamea, bunavointa celorlalti, zambetul portarului cand
iti da buna dimineata, confortul de a avea aer conditionat acasa, in masina, la
serviciu. Suntem atat de dependenti de tehnologie si de gadget-uri incat nici
nu concepem sa nu avem ultimul tip de telefon, cel mai nou model de televizor,
cea mai puternica masina. Toate astea ni se cuvin.
Ni se cuvine
apa. Ni se cuvine apa calda. Mancam doar ce ne place, chiar daca ne face rau. Aruncam mancare. Platim
milioane pe tricouri, camasi si incaltaminte de firma. Pentru ca ni se cuvine
imaginea noastra in ele. Ni se cuvin privirile admirative sau invidioase. Ne
fac sa ne simtim bine. Cu ele ne cumparam increderea in noi insine.
Ni se cuvine
sa fim perfect sanatosi, sa ne putem misca in voie, sa alergam, sa facem sport,
sa ne dam cu bicicletele. In schimbul tuturor acestor "maruntisuri",
noi nu avem nici o obligatie. Nu simtim nevoia sa multumim, sa ne bucuram pana
la lacrimi ci dimpotriva, ne arogam dreptul de a ne pedepsi din cand in cand
perfectiunea cu o tigara, cu o sticla de alcool, cu un joint, sau cu mese
copioase care ne lasa lati. Sau sa fim nemultumiti. De vreme, de trafic,
de ceilalti.
Ni se cuvine
aerul, oxigenul, verdele parcurilor, frumusetea si intelepciunea naturii. Din
pacate, consideram ca pentru asta, noi nu trebuie sa facem nimic. Nu trebuie sa
o onoram, nu trebuie sa ne inclinam in fata ei, nu trebuie sa ii multumim
pentru tot ce ea ne daruieste, noi luam totul de-a gata: legumele, plantele,
animalele, fructele. Copacii si iarba au obligatia de a sta verzi pentru noi.
Oxigenul pe care il respiram trebuie sa fie din abundenta. Apa pe care o bem sa fie disponibila asa cum o
vrem noi, rece, plata sau minerala. Frumusetea naturii, cu care hranim
sufletul. Toate Ni se cuvin. Indiferent cata risipa facem noi.
Ni se cuvine
timpul. Nu avem de livrat nimic in schimb. Nu am venit aici, in aceasta viata
pentru a indeplini o misiune. Timpul pe care l-am primit e la discretia
noastra. Dispunem de el, dupa bunul nostru plac. Si nimeni nu ne cere
socoteala. Ni se cuvine. E dreptul nostru. Ne revolta cand cineva atenteaza la
timpul nostru liber, dar nu ne revolta cand il risipim uitandu-ne la televizor,
sau uitandu-ne in continuu pe internet, verificand emailul, mesajele, sau
postarile de pe retelele de socializare. Sau imbatandu-ne. Sau barfind. Sau
mancand in continuu. Ni se cuvine. E al nostru. Facem ce vrem cu el. Oare chiar
nu trebuie sa dam nimic la schimb?
Ni se cuvin
gesturile frumoase ale celor din jur. Dragostea parintilor, iubirea catelului,
ajutorul prietenilor, bunavointa necunoscutilor, alintul persoanei iubite,
grija celor dragi. Si totusi, cat de des uitam de ei? Cat de atenti suntem la
gesturile lor? Cam in ce proportie apreciem noi, ceea ce primim de la fiecare
din semenii nostri, cunoscuti sau necunoscuti? De cate ori multumim? De cate
ori facem si noi acelasi lucru? Daca nu pentru ei, pentru altii? Stim oare sa
primim cu adevarat? Sau noua doar ni se cuvine?
Primim,
primim si daruim, daruim. In general, primim mai mult. Dar numai atunci cand
daruim din toata inima. Indifent ce daruim, ajutor, bani, timp, o vorba buna,
bunavointa, si o facem fara conditionari, fara regrete, fara a ne gandi ce am
fi putut face cu banii sau timpul respectiv, abia atunci nu vom iesi niciodata
in pierdere. Dar parca am pierdut si exercitiul asta. Noroc ca suntem trasi de
maneca. Si ni se aminteste ca nimic nu ni se cuvine pur si simplu. Tot ceea ce suntem,
tot ceea ce facem, tot ce gandim, tot ce spunem, sunt materialele din care ne
contruim viitorul. Nimic din ceea ce facem nu ramane fara efect. Toate
gandurile noastre ne influenteaza si ii influenteaza pe altii. Si totul ne
poate fi luat intr-o clipa.
3. Am invatat despre bucuria lucrurilor simple
Tot ce voi
povesti mai jos e pentru a va face sa intelegeti fara sa treceti prin acelasi
lucru, cata bucurie din lucrurile simple ratam noi in fiecare moment al
existentei noastre. Si pentru a va face sa constientizati cat de norocosi
suntem si cat de bucurosi si recunoscatori ar trebui sa fim pentru tot ce avem
si suntem.
Nu pot sa
redau in cuvinte dimensiunea bucuriei de a ma putea ridica, initial doar pe
marginea patului, apoi in picioare si apoi, de a putea sa merg in jurul lui tinandu-ma de el. Echivalenta probabil cu obtinerea titlului de Doctor Honoris Causa si nu
exagerez.
Dupa trei
zile in care nu am mancat nimic, a venit momentul in care, la gustul primei
lingurite de iaurt mi-au dat lacrimile de placere. Acel iaurt a fost masa pe
care am savurat-o cel mai mult din toata existenta mea.
Apoi am
reusit sa merg singura. Sa ma imbrac. Sa ma aplec. Deja imi re-castigasem
independenta. Recunosc ca nu mi-am imaginat cat de greu este sa iti pui
sosetele. Dar, am reusit. Nu in prima saptamana. Dupa zece zile. Aici am
recunoscut si o lectie despre mandrie. Si despre cum de fapt ar trebui sa cerem
ajutor. Sa avem incredere ca ni se va da. Sa lasam mandria la o parte.
Am reusit
dupa mult timp sa incropesc chiar si o placinta. Pentru cei care au venit sa ma
vada. A fost o bucurie de nedescris. Iar interactiunea cu primii vizitatori a
fost de o intensitate si o exuberanta greu de descris. Asa cum ar trebui sa fie
TOATE interactiunile noastre. Noi sa fim prezenti, integral cu toata atentia,
fiinta si constiinta noastra in fiecare secunda petrecuta cu ceilalti. Abia
acum am putut trai ce am citit in cartea Rodiei Tilianu, acum foarte multi ani,
despre intalnirile noastre. Ne despartim de oameni cu care petrecem o jumatate
de ora, o ora, zile sau ani si la plecare nu stim nimic despre ei. Cu ce erau
imbracati, erau veseli, tristi, erau framantati sau linistiti, erau bucuroasi?
Fiecare intalnire, ar trebui sa fie exact ca o intalnire cu persoana iubita.
Emotia intalnirii, amintirea fiecarui detaliu. Participarea totala la fiecare
moment. Asta inseamna sa fii viu. Sa fii present. Sa traiesti fiecare senzatie
in totalitatea ei. Cu tot ce are sa iti ofere: culoare, miros, aroma, emotie.
Acum cateva
zile, m-am urcat la volan si am condus din nou masina. Am chiuit tot drumul. Ma
uitam fascinata la cum inaintez. Parca primisem o pereche de aripi. Nici chiar
atunci nu m-as fi simtit mai tare. Si pentru ca mergeam incet, ma uitam cu un
zambet imens desenat pe chip, la toti ceilalti soferi. Imi venea sa-i intreb
daca si ei simt aceeasi bucurie imensa, pe care o simt eu. Unii pareau seriosi,
altii distrati, altii blazati, unii povesteau. Ma uitam pe geam, in jurul meu, in
toate oglinzile retrovizoare si totul mi se parea extraordinar. Cerul mi se
parea atat de albastru, razele soarelui faceau totul auriu, florile radeau in
parc, copacii se scaldau semeti in lumina, masinile mi se pareau stralucitoare,
oamenii mi se pareau atat de frumosi. Mi se pareau niste minuni umblatoare.
Eram euforica. Imi dadeau lacrimile in continuu si chiuiam de bucurie. Nu stiu
daca am parcurs 1-2 kilometri, dar pot sa va asigur ca a fost cea mai frumoasa
experienta cu masina. Niciodata condusul nu mi se va mai parea plictisitor sau
obositor.
4. Mi s-a confirmat ca oamenii sunt minunati
Am aflat
despre oameni ca sunt minunati. Ca indiferent cine sunt si cum par, sunt
solidari, sunt generosi, sunt umani, calzi si ca in fiecare dintre ei exista
scanteia divina din belsug. Am avut ocazia sa cunosc multe tipuri de oameni
acum. Oameni noi, cunostinte mai vechi, prieteni, apropiati. Fiecare s-a
manifestat asa cum a simtit. Si despre toti pot sa spun ca sunt minunati. Unii
surprinzatori, altii in felul lor. Lectia mea, a fost sa vad in reactia
fiecaruia cate ceva din mine. Cat de putin sau cat de mult am daruit. Sa
descopar cat de multa atentie, grija le-am oferit sau cat de distanta si rece
am fost perceputa. Am descoperit cata frumusete poate sa fie in oameni. Am
invatat sa ii respect si sa le respect alegerile. Indiferent care ar fi acelea.
5. Mi-am reamintit de puterea de a multumi
Am invatat
ca in fiecare dimineata, sau in fiecare seara sa multumesc pentru toate
lucrurile care mi-au fost daruite, inclusiv aceasta intamplare mai speciala din
luna Mai. Sa multumesc pentru tot ce pot sa fac, sa gandesc, sa simt, sa
traiesc, sa ofer , sa primesc, sa creez, sa consum, sa rad, sa plang, sa
observ, sa sper, sa vreau, sa pot, sa fiu.
In loc de concluzie
Va propun,
celor care m-ati insotit pana la acest capat de pagina, sa va opriti din ce
faceti, indiferent unde va aflati si sa iesiti o clipa afara, sa deschideti
macar geamul si sa ramaneti o clipa singuri cu voi insiva. Bucurati-va de
razele soarelui, de umbra copacilor, daca e zi, de sunetul ploii, de mirosul
ierbii ude sau de stralucirea stelelor, daca e noapte si in acest cadru, sa
stati doar, fara sa faceti nimic, relaxati, constientizand ceva frumos din
interiorul sau exteriorul vostru. Poate fi o adiere de vant cu miros de tei sau
o senzatie de liniste si bucurie, fara motiv. Poate fi amintirea unui gest
frumos sau cerul cu imensitatea albastrului sau. Savurati acest moment (ca pe
un iaurt:)) si propuneti-va sa transformati aceste gen de clipe intr-un obicei,
intr-un ritual pe care sa vi-l oferiti ori de cate ori simtiti ca v-ati
indepartat de divinitatea din voi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu