joi, 13 iunie 2013

Revelatiile lunii Mai. Despre limitari, lectii si binecuvantari

Atunci cand ne indepartam de noi insine, de drumul nostru, de ceea ce suntem, viata gaseste o modalitate prin care ne aduce fara gres inapoi. 

Si pentru ca luna Mai a fost luna furtunilor, se pare ca furtuna este una dintre modalitatile in care viata ne reseteaza, face curatenie pentru noi. Distruge tot ce e rau pentru noi, tuna si fulgera, sterge cu violenta toate lucrurile inutile cu care ne-am incarcat vietile si ne intoarce la ce este esential.


O astfel de furtuna am trait si eu in luna Mai. O sa va povestesc ce am invatat eu de la experienta acestei ultime luni. O luna plina, poate cea mai intensa ca trairi de pana acum.

Ca sa va pun in tema pe scurt cu intamplarea, in decurs de cateva ore, am trecut de la inconstienta sublima a omului care nu a fost niciodata bolnav, nu a vazut spitalul, nu a luat medicamente niciodata, la  momentul ireal in care doctorul numarand  minutele, imi cerea sa imi dau acordul pentru operatia de urgenta care avea sa ma scape de hemoragia interna masiva, aparuta pur si simplu din senin, si sa ma tina in viata.

Si pentru ca fiecare intamplare, cu atat mai mult “furtunile” ne sunt date cu un anume mesaj, dupa ce mi-am revenit din soc, am inceput sa ma intreb care este de fapt lectia acestui moment cel putin inedit si neasteptat din viata mea. Sunt convinsa ca si voi ati trait momente sau ati fost in situatii neprevazute, carora nu le-ati inteles semnificatia. Uneori niciodata, alteori nu pe loc, ci mult mai tarziu.

Am descoperit si vreau sa va impartasesc si voua lectiile primite de la  viata in frumoasa luna Mai.

1. Am invatat despre limite si limitari
Atunci cand facem greseli spirituale mari, cand ne incalcam identitatea si uitam sa ne respectam nevoile, sa facem asa cum ne dicteaza intuitia, cand ne punem in mod repetat in situatii aflate in dezacord cu noi, ne punem in pericol insasi fiinta noastra. Ne ignoram potentialul si darurile cu care am fost binecuvantati si in loc sa inmultim "talantii" din Biblie, alegem sa stagnam, sa facem lucruri care nu ne reprezinta. Ne lasam scufundati in mediocritatea calduta a unor locuri, situatii, relatii, conjuncturi. Ne lasam dusi in deriva, bucurosi ca inca se vede un colt de tarm si neavand nici o idee despre furtuna care ne poate rasturna viata de la o clipa la alta.

In aceste momente, cand ne indepartam de noi prea mult, viata ne corecteaza traseul, impunandu-ne niste limitari. Acestea pot fi de mai multe feluri, in functie de natura spirituala a disonantei traite:
- kinestezice - nu putem sa ne deplasam, sa ne miscam
- psihologice - atacuri de panica, ipohondria, schizofrenia, etc.
- vizuale - nu putem sa vedem, infectii la ochi, etc.
- auditive - nu putem sa auzim
- olfactive - nu putem sa mirosim, senzorii ne sunt alterati.
- alergenice - nu mai putem sa mancam, bem, consumam diverse alimente, sau sa ne aflam in anumite locuri.
- emotionale - labilitate excesiva, senzitivitate sau contrariul, insesibilitate, indiferenta, anestezie
- sociale - suntem izolati cumva de interactiunea cu ceilalti, cu exteriorul.

Desiguri, acestea sunt doar niste exemple. Sa nu uitam ca totul incepe cu niste mici "atentionari", de la taieturi, julituri, inflamatii, raguseala, dureri de cap, etc. Cand aceste mici semne sunt ignorate, viata trece la masuri mai drastice care presupun situatii limita sau cu recuperari indelungate si anevoioase. Acum, cand ma gandesc retrospectiv, vad foarte clar ca au fost multe semne pe parcurs. Pe care le-am vazut si le-am ignorat.

Dar tu nu trebuie sa astepti furtuna. Trebuie doar sa incepi sa iti respecti nevoile, credintele, principiile. Sa ai curajul sa fii tu insuti.

Atunci cand simti un nod in stomac, in gat, furie, dezamagire, lipsa de motivatie, indiferenta, dureri de cap, anxietate, tentatia unui viciu, nevoia de a fi ocupat fara sa faci de fapt nimic, oboseala, cand iti vine in minte intrebarea "ce caut eu aici?", cand te trezesti ca alegi sa faci lucruri pe care nu le vrei, doar ca sa fi acceptat, sa nu fi respins, sa fi iubit sau sa fi "de gasca", cand simti cea mai mica urma de toxicitate intr-o relatie, opreste-te pentru un moment.

Orice pas mai departe poate fi catre marginea unei prapastii, a carei adancime nu poti banui. Imagineaza-ti ca orice pas inseamna o mutilare a ta. Si acolo undeva sus, aceasta agresiune pe care o manifestam de multe ori cu atata usurinta asupra noastra, va fi oprita. Perfectiunea cu care am venit fiecare trebuie prezervata. Asta e legea universului. La fel libertatea, liberul arbitru si dreptul fiecaruia de a fi asa cum e. In momentul in care continuam sa ne incalcam fiinta,  ni se ofera printr-o limitare oarecare, un moment de meditatie, o oportunitate de a ne redescoperi.

Suntem fortati sa ne mutam atentia de la toate lucrurile, activitatile si oamenii din exterior, catre noi insine, catre nevoile noastre, catre suflet, catre interiorul neglijat. Suntem nevoiti sa ne intrebam intrebarile si sa ne auzim raspunsurile. Sa ne dam seama ca nu putem trai viata altora. Chiar daca "generosi" cum suntem, am vrea sa le oferim timpul, energia si simtirile noastre, nu vom fi lasati. La un moment dat, ni se va atrage atentia ca ceea ce oferim cu atata sarguinta, simtindu-ne generosi si sacrificati in acelasi timp, cersind de la ceilalti aprecierea, este un fals, un gablont fara valoare. Iar cei din jurul nostru, care se bazau pe o bijuterie de aur, bineinteles ca se vor simti tradati si dezamagiti. Gablontul nu ii va face mai frumosi, mai bogati, mai buni. Ca orice fals, stralucirea mimata cu perseverenta, va pali, se va innegri, va cocli.

Suntem somati sa ne intoarcem la adevarul din noi, la intuitie, sa ne facem bilantul relatiilor si trecutului si sa alegem o directie si o cale pentru a ne intoarce la noi. La destinul nostru. Nu ne este permisa negarea destinului.  Fiecare limitare e o binecuvantare, indiferent cum pare la inceput. Este o noua sansa de a ne invata lectiile, de a ne cunoaste, de a ne manifesta, de a fii. E ca o busola perfecta in care nordul esti TU insuti.

2. Am invatat ca nimic nu ni se cuvine
Al doilea lucru pe care l-am invatat de la luna Mai, a fost ca nu exista nimic care sa ni se cuvina de-a gata. Acel "for granted". Desi stiam acest lucru, recunosc, ca de multe ori, alegeam sa il uit.

Trecem nepasatori pe langa cele mai frumoase si importante daruri, pe care viata, natura sau cei din jurul nostru ni le ofera zi de zi. Si pentru ca acestea ne sunt daruite, in general tot timpul, neconditionat, ajungem la performanta si aroganta de a considera ca Ni Se Cuvin. Ca suntem atat de frumosi, destepti, buni, extraordinari incat le meritam. Ni se cuvin.

Lucruri simple ca rasaritul care ne insoteste dimineata pana la birou, sandwich-ul mamei care ne potoleste foamea, bunavointa celorlalti, zambetul portarului cand iti da buna dimineata, confortul de a avea aer conditionat acasa, in masina, la serviciu. Suntem atat de dependenti de tehnologie si de gadget-uri incat nici nu concepem sa nu avem ultimul tip de telefon, cel mai nou model de televizor, cea mai puternica masina. Toate astea ni se cuvin.

Ni se cuvine apa. Ni se cuvine apa calda. Mancam doar ce ne place, chiar daca ne face rau. Aruncam mancare. Platim milioane pe tricouri, camasi si incaltaminte de firma. Pentru ca ni se cuvine imaginea noastra in ele. Ni se cuvin privirile admirative sau invidioase. Ne fac sa ne simtim bine. Cu ele ne cumparam increderea in noi insine. 

Ni se cuvine sa fim perfect sanatosi, sa ne putem misca in voie, sa alergam, sa facem sport, sa ne dam cu bicicletele. In schimbul tuturor acestor "maruntisuri", noi nu avem nici o obligatie. Nu simtim nevoia sa multumim, sa ne bucuram pana la lacrimi ci dimpotriva, ne arogam dreptul de a ne pedepsi din cand in cand perfectiunea cu o tigara, cu o sticla de alcool, cu un joint, sau cu mese copioase care ne lasa lati.  Sau sa fim nemultumiti. De vreme, de trafic, de ceilalti.

Ni se cuvine aerul, oxigenul, verdele parcurilor, frumusetea si intelepciunea naturii. Din pacate, consideram ca pentru asta, noi nu trebuie sa facem nimic. Nu trebuie sa o onoram, nu trebuie sa ne inclinam in fata ei, nu trebuie sa ii multumim pentru tot ce ea ne daruieste, noi luam totul de-a gata: legumele, plantele, animalele, fructele. Copacii si iarba au obligatia de a sta verzi pentru noi. Oxigenul pe care il respiram trebuie sa fie din abundenta.  Apa pe care o bem sa fie disponibila asa cum o vrem noi, rece, plata sau minerala. Frumusetea naturii, cu care hranim sufletul. Toate Ni se cuvin. Indiferent cata risipa facem noi.

Ni se cuvine timpul. Nu avem de livrat nimic in schimb. Nu am venit aici, in aceasta viata pentru a indeplini o misiune. Timpul pe care l-am primit e la discretia noastra. Dispunem de el, dupa bunul nostru plac. Si nimeni nu ne cere socoteala. Ni se cuvine. E dreptul nostru. Ne revolta cand cineva atenteaza la timpul nostru liber, dar nu ne revolta cand il risipim uitandu-ne la televizor, sau uitandu-ne in continuu pe internet, verificand emailul, mesajele, sau postarile de pe retelele de socializare. Sau imbatandu-ne. Sau barfind. Sau mancand in continuu. Ni se cuvine. E al nostru. Facem ce vrem cu el. Oare chiar nu trebuie sa dam nimic la schimb?

Ni se cuvin gesturile frumoase ale celor din jur. Dragostea parintilor, iubirea catelului, ajutorul prietenilor, bunavointa necunoscutilor, alintul persoanei iubite, grija celor dragi. Si totusi, cat de des uitam de ei? Cat de atenti suntem la gesturile lor? Cam in ce proportie apreciem noi, ceea ce primim de la fiecare din semenii nostri, cunoscuti sau necunoscuti? De cate ori multumim? De cate ori facem si noi acelasi lucru? Daca nu pentru ei, pentru altii? Stim oare sa primim cu adevarat? Sau noua doar ni se cuvine? 

Primim, primim si daruim, daruim. In general, primim mai mult. Dar numai atunci cand daruim din toata inima. Indifent ce daruim, ajutor, bani, timp, o vorba buna, bunavointa, si o facem fara conditionari, fara regrete, fara a ne gandi ce am fi putut face cu banii sau timpul respectiv, abia atunci nu vom iesi niciodata in pierdere. Dar parca am pierdut si exercitiul asta. Noroc ca suntem trasi de maneca. Si ni se aminteste ca nimic nu ni se cuvine pur si simplu. Tot ceea ce suntem, tot ceea ce facem, tot ce gandim, tot ce spunem, sunt materialele din care ne contruim viitorul. Nimic din ceea ce facem nu ramane fara efect. Toate gandurile noastre ne influenteaza si ii influenteaza pe altii. Si totul ne poate fi luat intr-o clipa.


3. Am invatat despre bucuria lucrurilor simple
Tot ce voi povesti mai jos e pentru a va face sa intelegeti fara sa treceti prin acelasi lucru, cata bucurie din lucrurile simple ratam noi in fiecare moment al existentei noastre. Si pentru a va face sa constientizati cat de norocosi suntem si cat de bucurosi si recunoscatori ar trebui sa fim pentru tot ce avem si suntem.

Nu pot sa redau in cuvinte dimensiunea bucuriei de a ma putea ridica, initial doar pe marginea patului, apoi in picioare si apoi, de a putea sa merg in jurul lui tinandu-ma de el. Echivalenta probabil cu obtinerea titlului de Doctor Honoris Causa si nu exagerez. 

Dupa trei zile in care nu am mancat nimic, a venit momentul in care, la gustul primei lingurite de iaurt mi-au dat lacrimile de placere. Acel iaurt a fost masa pe care am savurat-o cel mai mult din toata existenta mea.

Apoi am reusit sa merg singura. Sa ma imbrac. Sa ma aplec. Deja imi re-castigasem independenta. Recunosc ca nu mi-am imaginat cat de greu este sa iti pui sosetele. Dar, am reusit. Nu in prima saptamana. Dupa zece zile. Aici am recunoscut si o lectie despre mandrie. Si despre cum de fapt ar trebui sa cerem ajutor. Sa avem incredere ca ni se va da. Sa lasam mandria la o parte.

Am reusit dupa mult timp sa incropesc chiar si o placinta. Pentru cei care au venit sa ma vada. A fost o bucurie de nedescris. Iar interactiunea cu primii vizitatori a fost de o intensitate si o exuberanta greu de descris. Asa cum ar trebui sa fie TOATE interactiunile noastre. Noi sa fim prezenti, integral cu toata atentia, fiinta si constiinta noastra in fiecare secunda petrecuta cu ceilalti. Abia acum am putut trai ce am citit in cartea Rodiei Tilianu, acum foarte multi ani, despre intalnirile noastre. Ne despartim de oameni cu care petrecem o jumatate de ora, o ora, zile sau ani si la plecare nu stim nimic despre ei. Cu ce erau imbracati, erau veseli, tristi, erau framantati sau linistiti, erau bucuroasi? Fiecare intalnire, ar trebui sa fie exact ca o intalnire cu persoana iubita. Emotia intalnirii, amintirea fiecarui detaliu. Participarea totala la fiecare moment. Asta inseamna sa fii viu. Sa fii present. Sa traiesti fiecare senzatie in totalitatea ei. Cu tot ce are sa iti ofere: culoare, miros, aroma, emotie.

Acum cateva zile, m-am urcat la volan si am condus din nou masina. Am chiuit tot drumul. Ma uitam fascinata la cum inaintez. Parca primisem o pereche de aripi. Nici chiar atunci nu m-as fi simtit mai tare. Si pentru ca mergeam incet, ma uitam cu un zambet imens desenat pe chip, la toti ceilalti soferi. Imi venea sa-i intreb daca si ei simt aceeasi bucurie imensa, pe care o simt eu. Unii pareau seriosi, altii distrati, altii blazati, unii povesteau. Ma uitam pe geam, in jurul meu, in toate oglinzile retrovizoare si totul mi se parea extraordinar. Cerul mi se parea atat de albastru, razele soarelui faceau totul auriu, florile radeau in parc, copacii se scaldau semeti in lumina, masinile mi se pareau stralucitoare, oamenii mi se pareau atat de frumosi. Mi se pareau niste minuni umblatoare. Eram euforica. Imi dadeau lacrimile in continuu si chiuiam de bucurie. Nu stiu daca am parcurs 1-2 kilometri, dar pot sa va asigur ca a fost cea mai frumoasa experienta cu masina. Niciodata condusul nu mi se va mai parea plictisitor sau obositor. 

4. Mi s-a confirmat ca oamenii sunt minunati
Am aflat despre oameni ca sunt minunati. Ca indiferent cine sunt si cum par, sunt solidari, sunt generosi, sunt umani, calzi si ca in fiecare dintre ei exista scanteia divina din belsug. Am avut ocazia sa cunosc multe tipuri de oameni acum. Oameni noi, cunostinte mai vechi, prieteni, apropiati. Fiecare s-a manifestat asa cum a simtit. Si despre toti pot sa spun ca sunt minunati. Unii surprinzatori, altii in felul lor. Lectia mea, a fost sa vad in reactia fiecaruia cate ceva din mine. Cat de putin sau cat de mult am daruit. Sa descopar cat de multa atentie, grija le-am oferit sau cat de distanta si rece am fost perceputa. Am descoperit cata frumusete poate sa fie in oameni. Am invatat sa ii respect si sa le respect alegerile. Indiferent care ar fi acelea.


5. Mi-am reamintit de puterea de a multumi
Am invatat ca in fiecare dimineata, sau in fiecare seara sa multumesc pentru toate lucrurile care mi-au fost daruite, inclusiv aceasta intamplare mai speciala din luna Mai. Sa multumesc pentru tot ce pot sa fac, sa gandesc, sa simt, sa traiesc, sa ofer , sa primesc, sa creez, sa consum, sa rad, sa plang, sa observ, sa sper, sa vreau, sa pot, sa fiu.

In loc de concluzie
Va propun, celor care m-ati insotit pana la acest capat de pagina, sa va opriti din ce faceti, indiferent unde va aflati si sa iesiti o clipa afara, sa deschideti macar geamul si sa ramaneti o clipa singuri cu voi insiva. Bucurati-va de razele soarelui, de umbra copacilor, daca e zi, de sunetul ploii, de mirosul ierbii ude sau de stralucirea stelelor, daca e noapte si in acest cadru, sa stati doar, fara sa faceti nimic, relaxati, constientizand ceva frumos din interiorul sau exteriorul vostru. Poate fi o adiere de vant cu miros de tei sau o senzatie de liniste si bucurie, fara motiv. Poate fi amintirea unui gest frumos sau cerul cu imensitatea albastrului sau. Savurati acest moment (ca pe un iaurt:)) si propuneti-va sa transformati aceste gen de clipe intr-un obicei, intr-un ritual pe care sa vi-l oferiti ori de cate ori simtiti ca v-ati indepartat de divinitatea din voi.